Ion N. OPREA - Viața lui Eminescu, prin ochii lui Nichita Stănescu

 

Viața lui Eminescu, prin ochii lui Nichita Stănescu

Articol scris de: Ion N. OPREA / 5 iul. 2023

 

                ”Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţie nenăscuţilor. Eminescu este pur, genuin, un aer curat”, așa-l descrie Nichita Stănescu pe poetul nepereche, atunci când Nicolae Băciuț îl întreabă ce reprezintă Eminescu pentru el.

                L-a iubit mult pe Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889).  L-a descris și i-a vorbit prin versuri: ’’Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/care vorbește cu vorbele tale’’. Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983), poetul necuvintelor, spunea că fiecare poet are o voce a lui unică, însă pentru el, Eminescu a fost vocea care a trecut de granițele vieții și ale morții, ale fizicului și materialului. S-au întâlnit mereu în profunzimea universului metafizic.

                Se povestește despre Nichita Stănescu că, după ce a fost laureat al premiului Herder, a cumpărat flori de aproximativ 5.000 de mărci, după care le-a semănat în fața casei de la Viena în care a locuit Mihai Eminescu. Când s-a întors în țară, poetul ar fi avut probleme cu Securitatea, însă norocul său a fost un jurnalist care a fotografiat florile, astfel având dovada că banii într-adevăr au fost cheltuiți numai pe flori. Atât de mult l-a iubit Nichita pe Eminescu.

                În Album Memorial – Nichita Stănescu, există trei poezii dedicate poetului nepereche, în care Stănescu descrie viața lui Eminescu, pe etape, folosindu-se de versuri și cuvinte. Atât de dragi lui!

      Iată cele trei poezii dedicate geniului:

 

 

Eminescu adolescent

 

 

 

Cuvânt apăsând pe cuvânt,

ce umbra de codri surâzând!

Gând apăsând pe gând,

ce luceafăr în noapte arzând!

Val înspre val alergând,

ce rază de lună lucind!

Timpul ce mișcă doar timp,

ce frunte de ghimp sângerând!

S-or duce aproape pierind

păsări în vânt,

mai murmurând,

mai scânteind

 

Dar cine le va fi privind,

mama plângând,

sămânța-nflorind,

cuvânt apăsând pe cuvânt?

 

 

Eminescu matur

 

 

În sine însuși ningea

cu negri fulgi de zăpadă,

fiind el era

o ruptură, o cascadă

El însuși nu mai era el,

felul lui își schimbase felul

cum  infernal își schimba-n inel

de aură  nfernal.

 

Atâta dragoste si-atâta aspră bunătate

a fost să aibe-n sine el cu sine însuși

că desfăcea orice lăcate

cu plânsul cheilor din plânsu-și.

Altfel, la trup voinic si ager,

cu gene rari la ochi și arse,

era ceva de tot arhaic

în viitorul ce-l parcurse

Apoi el puse palma-I față de iriși

dară prin ea avu vedere

a celor scriși încă nescriși

și văduvilor toți de stele.

 

 

Eminescu ultima

 

 

Peșteră absorbitoare,

cerc absorbitor de punct,

corn de melc care nu doare

suntul resorbit in sunt.

Tu lumină alergândă

reîntorcându-te acasă

bruscă devenind flămândă

rechemându-și iar mireasă

Ah, suavă recădere

a cuvântului în sine,

 

cercuri cercuri de tăcere

absorbind în ea divine

sensuri, sensuri, înțelesuri,

îngustându-se în unghi,

smulgere spre înapoi,

frig al ninsorii rechemat în nori,

urlet și rechemare, tu!

 

 

 

               Pagini realizate cu sprijinul prof. Maria-Magdalena DASCĂLU – Lic. Răducăneni,  din revista Vestea Bună nr. 94, număr omagial la împlinirea vârstei de 22 ani de la apariție. Redactor coordonator-Elena Olariu, bibliotecara școlii.

 

    Și O Poezie Adevărată:

 

Mihai Eminescu, 15 Ianuarie 1850 – 15 Iunie 1889.

Poezia Sara pe deal a fost publicată în revista Convorbiri

literare în anul 1885. Liniște, duioșie, mister.

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

 

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

 

~*~

 Ion N. OPREA