TĂCEREA RUGĂTOARE

TĂCEREA  RUGĂTOARE

Este atât de greu să înţelegem că rugăciunea este un dar şi că ea nu este atât rostire cât o stare.

P.Evdochimov: ‘‘Nu este de ajuns să ai rugăciunea, trebuie să ajungi să fii rugăciune’‘. Ea nu trebuie doar rostită în tăcere, ci trebuie să devină tăcere. Iar această devenire o procură doar cei ce dobândesc starea de rugăciune, care este o stare harică. Drumul de la rugăciunea rostită la tăcerea rugătoare este drumul de la ‘‘a avea’‘ la ‘‘a fi’‘ (CHIP-ASEMĂNARE).

Avva Iustin Pârvu: ‘‘îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune’‘.

Paradoxalul îndemn paulin ’’rugaţi-vă neîncetat’’ (1 Tes.5, 17) este posibil dacă pricepem că rugăciunea nu este monolog, ci dialog între tine şi Dumnezeu. «Să ştii» a asculta în tăcere răspunsul lui Dumnezeu, iată una din tainele rugăciunii care este rostire, zbatere, implorare, dar şi tăcere, aşteptare lucrătoare, isihie; strigăt mut şi răspuns inefabil. Căci, dacă este dialog, atunci din rugăciune face parte nu numai cererea ta, ci şi răspunsul lui Dumnezeu către tine.

Pr. Rafail Noica: ‘‘Pocăinţa adevărată este intrarea omului în pocăinţa lui Dumnezeu’‘. Tot aşa, rugăciunea adevărată este intrarea omului în tăcerea lui Dumnezeu! Dobândirea stării de rugăciune se face prin ‘‘venirea în sine’‘ (Luca 15, 17) a omului, iar din acel moment omul nici măcar nu se mai roagă, ci Duhul Sfânt se roagă întru sine Sieşi, cu suspine negrăite (Gal. 4,5; Roii. 8,lf).

Sf. Serafim din Sarov: ‘‘Trebuie să ne rugăm până ce Duhul Sfânt se pogoară la noi...când a venit să ne viziteze trebuie să încetăm să ne rugăm’‘.

Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surovului şi i se plânge: ‘‘Vlădică, citesc acatiste, canoane, în fiecare seară, dar nu am nicio bucurie, mă irită, nu ştiu ce să mai fac, pentru că nu-l simt pe Dumnezeu, niciun semn nu am’‘. Şi atunci vlădica îi spune: ‘‘Ştii ceva? Încearcă, du-te acasă, pune-te în faţa icoanei şi taci. Şi încearcă să auzi, să asculţi ce-ţi va spune Dumnezeu ţie, pentru că tu pălăvrăgind atâta, nu-l laşi să-ţi vorbească şi El’‘. Şi s-a dus şi a făcut aşa femeia şi a venit cu mare bucurie: ‘‘L-am auzit!’‘.

Iată de ce, a te aşeza în faţa unei icoane tăcând în aşteptare şi trezvie, poate să-ţi aducă în inimă căldura harului şi zvâcnetul timid al unei lacrimi. Vei şti că în acea clipă ţi-a vorbit ţie, tainic, însuşi Hristos.

Pr. Vasile Istrate