EXISTENȚA NU-I O CĂLĂTORIE DE PLĂCERE…
Un titlu
mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*
Prof.
dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune,
prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de
spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți.
Făcând
referire la matrozi, la marinarii
simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune
în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat,
necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc
unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus
pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea
universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate
ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea…
Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și
spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul
călătorește și el în trupul lui firav…
Volumul
de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:
-
Partea
I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;
-
Partea a
II-a: Scurgeri toxice;
-
Partea a
III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”
-
Epilog.
Volumul
ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile
critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.
Lumea în
care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea
armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect
consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.
Ca de
obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile
spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura
memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la
cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să
șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții.
Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia
divină, necesară.
Personajele
acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții –
martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca,
patria, icoana și, evident, Demiurgului.
Poemul
este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt
dense, cu sens și motivante.
Universul
creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea
se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca
sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie
cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.
Pentru
reușită e nevoie de armonie, o temă
tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una
interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul
dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care
se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse,
profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.
Unele
poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic,
echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor,
poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință.
Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este
învinsă de Crist ca personaj central
al istoriei, ca personaj care este istoria
în sine.
Existența
nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața,
oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să
acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.
„vei
pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de
pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate - - ți va trece
pofta de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p
27).
Naufragiile fac parte din
viață, ele apar strategic, de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în
existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un
naufragiu, va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și
forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30).
Armonia necesară, ca
stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin
mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii
așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ:
Visul meu de armonie – cel frumos…
(p. 41).
Adrian
Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil, în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu
impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură –
discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/
zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci –
ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).
Realitatea
imediată este prinsă în poemul Duminică
– în fața blocului, poetul descriind simplu, cu impact, ziua în care
oamenii joacă table, discută problemele lor concrete, de la problema gunoiului,
la rețetele de prăjituri și la relația, seacă, bărbat-femeie, în blocul
rezervat celor care fac, din nimic, marea problemă a destinului. O lume
pierdută în altă lume, captivă unor stări de lucruri, din care nu poți evada.
Presiunea unei societăți bolnave spiritual îl îndeamnă pe poet să adreseze o petiție către Dumnezeu, cu mult curaj:
„e-atâta
zgomot și/ gălăgie – pe lumea asta – încât/ am asurzit// de când am asurzit –
mă simt ca un înger – sau ca un schivnic erudit” (p. 65). Poetul,
singur în limbajul său, se cere afară din univers…
Despre
problemele zilnice, descoperim în volum o doină
a necazului (p. 74). Necazul îi pune omului cuțitul în gât, asaltat de
problemele zilnice. Stilul unei doine din popor arată cititorului că
amărăciunea este prezentă, în viața de zi cu zi a cetățeanului, ca un șlagăr
mereu la modă…
Tensiunea
relațiilor dintre oameni este redată în câteva poeme dedicate „Părintelui
Cain”, cel care a răzbit, în istorie, prin CRIMĂ. Iată, CRIMA, ca
justificare în fața istoriei. Problema destinului poetului, în colectivitate,
este redată în poemul Problema
existenței poetului : o lume fără poeți este una din care armonia a
dispărut.
Adrian
Botez a atins multe teme și probleme contemporane în acest volum. Unele vin de
departe, din istoria complicată a lumii, din trădări și suferință. Alte
probleme sunt actuale, altele subtile, îngrămădite, de insul modern, în zona
întunecată a existenței.
Fiecare
poem începe cu literă mică, versurile sunt rupte în multe idei, virgula este
înlocuită de linioara dintre propoziții, ca un cuțit. Se folosesc cuvinte
provenind din filozofie, teologie, știință, teosofie, istorie. Miturile
invadează, și ele, materia moale a poemului, privirea scriitorului este
îndreptată spre adâncurile lumii, pe care matrozii își poartă luntrea/ corabia/ transatlanticul…
Despre
opera lui Adrian Botez, au scris mai multe persoane, iubitoare de cultură - el
fiind prezent, în mediul literar, prin cărțile scrise, prin poziția de cărturar,
fiind propus, de Academia DacoRomână, la Premiul Nobel, pentru anul 2017.
Luminița Aldea reține: „Prin slovele domnului Adrian Botez ieșim din
băltirea puturoasă a postmodernismului (…) și ne mutăm cu slovele în teritoriul
literaturii adevărate, unde există mari teme și înălțări de neatins, spre care
poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia și-a regăsit aripile, a
redevenit zbor!” (Aprecieri
critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului…, p. 152).
Autorul
nu este un poet la modă, din contră, solicită cititorul, îi prezintă fața
înaltă a culturii, raportată la fața de jos a realității crude. El s-a achitat
de sarcina sa, prin poemele scrise - și în care a pus multă suferință, pentru a
releva dinamica adevărului, într-o lume frântă, apocaliptică…
Constantin
STANCU
Noiembrie
2019
*Botez, Adrian, Matrozii se sfințesc cu fiecare port,
poeme, 191 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Cartea este dedicată
soției, Elena; Coperta I: Ivan Aivazovsky (1817 – 1900) – Shipwreck near Gurzuf (Naufragiul
lângă Gurzuf), 1898.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu