BARNEVERNETUL CONTINUA
POLITICA CONTRA FAMILIEI
Ne cunoastem
de multi ani cu personalitati marcante din miscarea pentru familie si valori
din Europa. Una dintre ele e Robert Clarke, avocat al grupului de avocati
crestini Alliance Defending Freedom (ADF). Robert a si locuit pentru o vreme in
Romania, la Oradea, fiind interesat sa cunoasca mai indeaproape miscarea
crestina din Romania. Am pastrat legatura si cu colegii lui din ADF si ne
bucuram de succesele lor in Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cit si in
Curtea Suprema a Statelor Unite, privind protejarea valorilor.
Cu citeva
saptamini in urma Robert Clarke a publicat o sinteza a citorva cazuri pe rol la
CEDO care implica incalcarea drepturilor parentale, inclusiv Cazul Bodnariu.
Articolul a fost publicat in engleza pentru publicatia americana online Public
Discourse: https://www.thepublicdiscourse.com/2019/10/57789/. Colegii nostri de
la Cultura Vietii au tradus articolului lui Robert Clarke in romaneste, fiind
deja publicat pe portalul lor pe 28 octombrie, 2019:
http://www.culturavietii.ro/2019/10/28/barnevernet-ul-norvegian-si-viitorul-drepturilor-parentale-de-robert-clarke/
Republicam
si noi comentariul lui Clarke azi. Titlul lui e Barnevernet-ul norvegian și
viitorul drepturilor parentale (de Robert Clarke)
Introducere
Cei care
subminează familia atacă fundamentul societății noastre, sursă a bogăției și
diversității sale. Trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii oferă
posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare prin
îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.
În ultimele
săptămâni, autoritățile norvegiene au preluat custodia a trei copii americani
de la părinții lor creștini. Natalya Shutakova, cetățean american, și soțul ei,
lituanianul Zigintas Aleksandravicius, au voie să-și viziteze copiii doar de
trei ori pe an. Din păcate, acest lucru nu este prea șocant pentru cei care
s-au ocupat de apărarea drepturilor părinților în Europa.
Pare
remarcabil faptul că acest lucru se poate întâmpla într-o țară care se
poziționează ca una de vârf în protejarea drepturilor omului. Prin Agenția de
Cooperare pentru Dezvoltare, Norvegia alocă peste 400 de milioane de dolari pe
an domeniilor prioritare, inclusiv protecției drepturilor omului. Prin urmare,
este ironic că, în ciuda eforturilor publice pe care le face, a ieșit la iveală
o încălcare a drepturilor omului pe care mai degrabă ar fi păstrat-o ascunsă.
Cazul familiei Bodnariu
Într-un fel,
povestea începe în 2015, cu foarte mediatizata luare a celor cinci copii din
familia Bodnariu – cu vârste de la nouă ani la doar trei luni – de către
Barnevernet, agenția norvegiană de protecție a copilului. Primul lucru pe care
părinții l-au văzut a fost sosirea a două mașini negre la locuința lor. Un
asistent social le-a spus că fiicele lor au fost luate direct de la școală în
custodia de urgență a statului și că părinții trebuie să vină la secția de
poliție pentru a răspunde la întrebări. Tot atunci, au fost luați și cei doi
fii mai mari.
A doua zi,
mașinile negre au apărut din nou, pentru a-l lua pe bebeluș. A existat o
acuzație de pedeapsă corporală (ilegală în Norvegia), dar mai mult,
infracțiunea părinților a părut să fie căutarea unei educații în conformitate
cu credința lor creștină. Îngrijorarea [autorităților] privea modul în care
părinții considerau că Dumnezeu pedepsește păcatul. Potrivit familiei, aceasta
a fost și preocuparea ridicată inițial în atenția Barnevernet de către
directorul școlii unde învățau fetele Bodnariu. Ideea că un astfel de element
esențial al credinței creștine a fost fie și în parte motivul pentru care
Barnevernet a năvălit pe porțile școlii a determinat proteste în fața a zeci de
ambasade ale Norvegiei din întreaga lume, de la Barcelona la Washington.
Acest
scandal i-a încurajat și pe alții să vorbească. La ADF International, am fost
aproape copleșiți de numărul de persoane care ne-au relatat cazuri similare.
După investigații, am căpătat convingerea că dosarul Bodnariu era unul
simptomatic pentru problemele grave legate de funcționarea Barnevernet.
Până la
acest moment, la nivel internațional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO) a respins, de rutină, cauzele împotriva Norvegiei referitoare la
Barnevernet, iar această cale de atac părea să fi fost închisă. A trebuit să
săpăm adânc și să punem întrebări dure. Am furnizat informații unui număr de
parlamentari membri în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Adunarea a
preluat problema și a întocmit un raport detaliat. Raportorul a călătorit în
Norvegia și s-a întâlnit cu înalți oficiali și membri ai Parlamentului
norvegian. În final, raportul a fost votat și adoptat în plenul Adunării
Parlamentare.
Un alt caz apare în prim-plan
Cam în
același timp în care acest raport era în curs de întocmire, CEDO a decis să
accepte o serie de dosare îndreptate împotriva Norvegiei care contestă aceste
practici. În timp ce cazul Bodnariu a continuat să facă valuri, un alt caz a
captat atenția. În camera inferioară, CEDO s-a pronunțat împotriva doamnei
Trude Strand Lobben, dar Marea Cameră [instanța de apel a CEDO, n.tr.] a fost
de acord să revizuiască plângerea, stabilind „scena” pentru o confruntare. În
cauza menționată, o tânără mamă a solicitat autorităților ajutor atunci când
era însărcinată. Acestea i-au oferit un loc într-o unitate familială pe care au
aveau în administrare. La câteva săptămâni de la nașterea copilului, femeia
și-a exprimat dorința de a pleca, ceea ce a pus în mișcare un întreg lanț de
evenimente care avea să ducă la luarea în custodie a copilului. Mama putea
petrece cu el opt ore pe an. În final, copilul a fost dat spre adopție.
Audierea a
avut loc la Strasbourg, în octombrie 2018. De o parte a sălii de judecată
stăteau doamna Strand Lobben și avocatul ei. Într-o fățișă afișare a
inegalității armelor cu care se ducea bătălia, guvernul norvegian a fost
reprezentat în instanță de nimeni altul decât procurorul general, susținut de
opt consilieri. Petenta a așteptat pronunțarea aproape un an.
În luna
curentă ea a fost răzbunată de Marea Cameră, care a decis că Norvegia nu a
depus niciun efort pentru a-și reuni familia, așa cum este obligată. Hotărârea
face referire la Raportul care a fost adoptat de Adunarea Parlamentară cu doar
patru luni înainte de audiere în acest caz. Decizia marchează a treia cauză în
care Marea Cameră a găsit Norvegia vinovată de încălcarea Convenției Europene [a
drepturilor omului, n.tr.] – o concluzie cu care au fost de acord treisprezece
dintre cei șaptesprezece judecători. Tragedia este că această „victorie” la
CEDO vine la peste zece ani după ce doamna Strand Lobben a fost decăzută din
drepturi. Decizia nu are ca efect reunirea mamei și a fiului și nici procesul,
nici suma mică acordată ca despăgubiri nu ar putea ostoi prejudiciul adus
acestei familii.
Norvegia la judecată
Faptele din
acest caz urmează, în general, un model de-acum bine stabilit – și tragic.
Copilul este luat din familie în temeiul unei preocupări anume. Părinții
contestă apoi cu tărie măsura. Ceea ce ar trebui să fie înțeles ca o reflectare
a iubirii lor pentru copil este apoi folosită împotriva lor pentru a le
demonstra lipsa dorinței de conlucrare cu autoritățile. Mai departe, este
folosită ca temei pentru a prelungi separarea, motivul inițial al separării
estompându-se, de acum, în fundal. În cele din urmă, trece suficient timp, iar
autoritățile susțin că de-acum copilul este bine acomodat și că trebui să
rămână definitiv cu familia socială în grija căruia a fost dat. Am văzut acest
model repetându-se iar și iar.
Din
fericire, acum Marea Cameră a intervenit. Și nu doar Curtea Europeană a
Drepturilor Omului ia aminte. Recent, Norvegia a fost supusă unei revizuiri pe
termen de patru ani a istoricului său privind drepturile omului, la Națiunile
Unite, în Geneva. Mai multe state și ONG-uri și-au exprimat îngrijorarea și au
făcut recomandări cu privire la modul în care Barnevernet a funcționat. Norvegia,
lovită de vântul oprobiului internațional, a acceptat toate recomandările
menite să protejeze copiii împotriva îndepărtării arbitrare din familie de
către Barnevernet și să asigure o protecție adecvată pentru familie.
Dar
acceptarea recomandărilor nu este suficientă. Trebuie să fie urmată de acțiuni
concrete care să ducă la o mai bună protecție a familiilor. Deși oricine ar fi
de acord că există unele cazuri în care Statul ar trebui să intervină pentru
a-i proteja pe copii, acest lucru trebuie să fie rar și să se bazeze pe dovada
clară a răului pe care ar urma să îl sufere copilul. Și chiar și după ce
separarea s-a produs, datoria Statului – așa cum a arătat CEDO – este să facă
eforturi viguroase de a reuni familia.
Drepturile părinților sub asediu
Deși
dezvăluirile privesc Norvegia, aceasta nu este unică atunci când vine vorba de
practici dăunătoare și care subminează autoritatea parentală și familia. În
Germania, interdicția de lungă durată a „școlii de acasă” (homeschooling),
susținută de pedepse penale în unele regiuni, a fost confirmată la începutul
acestui an de CEDO. În cazul familiei Wunderlich, patru copii au fost smulși de
acasă de mai mult de treizeci de ofițeri de poliție. Au fost ținuți în custodie
trei săptămâni, timp în care au fost supuși evaluărilor educaționale. Au avut
performanțe la un nivel normal, dar au fost lăsați să se întoarcă acasă numai
după ce părinții le-au promis să-i trimită la școală. Acest tratament, a decis
CEDO, nu a fost „pus în aplicare într-un mod deosebit de dur sau excepțional.”
Între timp,
în Suedia, școlarizarea acasă este, teoretic, permisă. Cu toate acestea,
trebuie solicitată permisiunea autorității, care o acordă numai în
„circumstanțe extraordinare”. În practică, înseamnă „aproape niciodată”.
Aceasta a fost decizia Consiliului Suedez pentru Educație pentru Copii și
Educație în cazul familiei Petersen. Mama și tatăl, cu dublă cetățenie
americană și suedeză, și-au educat fiica în vârstă de șapte ani la domiciliu,
în timpul unei călătorii cu durata de trei luni. Rezultatele au fost excelente
și, la întoarcerea la școală, era clar că fata performa cu mult peste colegii
de clasă. Dorind să continue educarea fiicei lor în acest fel, părinții au
cerut, dar în zadar, permisiunea necesară.
Singurul mod
în care au reușit să rămână la alegerea educațională despre care considerau că
este în interesul fiicei lor a fost să vândă aproape tot ce dețineau și să se
mute în Statele Unite. În mod evident, aceasta nu este o opțiune disponibilă
pentru majoritatea familiilor și, prin urmare, ADF a salutat vestea că
Comitetul pentru drepturile omului al Națiunilor Unite a acceptat să audieze o
asemenea plângere, la începutul acestui an. Chiar mai recent, în luna curentă,
guvernul scoțian a anunțat în sfârșit că extrem de criticata prevedere
referitoare la „Persoana numită” [„named person” este un tutore al copilului,
numit de stat pentru a-i supraveghea educația și bunăstarea, cu puteri alarmant
de mari, n.tr.] urmează să fie abandonată.
Măsura a
fost contestată tocmai până la Curtea Supremă a Regatului Unit care, în vara
anului 2016, a decis că guvernul Scoției a încălcat articolul 8 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. Într-un pasaj edificator, judecătorii arată că
„Modurile diferite de creștere și educare [a unui copil] duc la oameni
diferiți. Primul lucru pe care încearcă să-l facă un regim totalitar este să
ajungă la copii, să-i îndepărteze de influențele subversive și variate ale
familiilor lor și să îi îndoctrineze cu viziunea pe care conducătorii săi o au
asupra lumii. În anumite limite, familiile trebuie lăsate să-și crească copiii
în felul lor. ”
După mai
mult de doi ani de la această hotărâre, guvernul scoțian, în cele din urmă, a
renunțat la măsură. Și totuși, părinții britanici nu se pot relaxa atâta timp
cât, separat, Parlamentul a aprobat acte normative care introduc „relații și
educație sexuală” ca materie obligatorie în școlile din Anglia, din septembrie
2020. Părinții își pot retrage copiii de la orele de „educație sexuală” până la
împlinirea vârstei de 16 ani, dar nu au dreptul de a-i opri de la participarea
la orele de „relații”.
Lupta continuă
Părinții din
întreaga lume știu responsabilitatea profundă și privilegiul de a avea și de a
crește copii. Iar guvernele cunosc imensa putere a familiilor și a comunităților
de a contrabalansa excesele statului. Conform Declarației Universale a
Drepturilor Omului, familia este „unitatea de grup fundamentală” a societății;
cei care o subminează atacă fundamentul societății noastre și sursa marii sale
bogății și diversități.
Cea mai
„generoasă” interpretare a acestor atacuri este aceea că unele dintre politici,
orientate în mod evident către protejarea copiilor, sunt bine intenționate, dar
eronate. Cu toate acestea, trebuie să ne păzim de cei pentru care ispita puterii
oferă posibilitatea de a-și forța viziunea utopică asupra generației viitoare
prin îndepărtarea părinților și, în cele din urmă, deconstrucția familiei.
Unul dintre
aspectele care transcend multe dintre aceste situații este testul juridic
folosit în procedurile de protecție a copilului. Acest test spune că acțiunile
trebuie judecate luând în primul rând în considerare „interesul superior al
copilului”. Deși poate părea atractiv – cine, până la urmă, ar dori să
acționeze împotriva intereselor unui copil? – această frază nu furnizează
îndrumări reale instanțelor cărora li se cere soluționarea unei dispute între
părțile care pretind, ambele, că acționează în interesul superior al copilului.
Părțile divergente ar putea fi părinții; dar, de asemenea, vedem adesea
părinții de o parte și Statul de cealaltă. Acesta a fost și cazul părinților
Bodnariu, ai părinților lui Charlie Gard și al doamnei Strand Lobben. În cazul
acesteia din urmă, hotărârea Curții face referire de 122 de ori la acest
standard.
Dacă dorim
să restaurăm importanța rolului părinților și să protejăm familia, trebuie să
revizuim acest standard. Consecințele pentru cei implicați în procedurile de protecție
a copilului pot fi mai grave și de mai lungă durată decât chiar și decât pentru
cei implicați în procese penale. Standardele nu trebuie să fie mai puțin
exigente. Intervenția trebuie să fie întotdeauna ultimul resort și să se bazeze
numai pe dovezi clare că copilul este în pericol real și grav. Mai mult, în
situațiile în care se face separarea, apelurile părinților trebuie soluționate
cu celeritate, având în vedere modul în care status quo-ul poate deveni rapid
unul osificat.
În Norvegia,
lucrurile sunt departe de final. Natalya Shutakova și Zigintas Aleksandravicius
au promis să facă apel, iar dosarul Bodnariu, înregistrat în decembrie 2016,
își așteaptă termenul în instanță. Pare probabil că va fi o altă zi proastă
pentru Norvegia, dar o de mult așteptată victorie pentru părinții și familiile
din toată Europa – și nu numai.
www.alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu