MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ....! - NADEJDEA INVIERII - TANDREȚEA BĂRBATULUI

HOTARUL VESNICIEI

- Arhimandritul Sofronie Saharov -

 Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul dintre timp si vesnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui sa ne hotarâm viitorul în lumea ce se afla înaintea noastra si sa ne hotarâm daca suntem sau nu împreuna cu Hristos, întru asemanarea Lui, sau sa ne departam de El. Odata facuta pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a Îl refuza – prin vointa noastra libera, timpul nu va mai functiona pentru noi.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea, experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 126

SOMNUL

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

Vezi un om care doarme. Aceasta întâmplare îti înfatiseaza doua chipuri:

1) Asemanarea mortii. Cel adâncit în somn este ca si mort: nu vede, nu aude, nu vorbeste si nu face nimic, doar ca viata lui se arata prin suflare. De fiece data când adormim ne facem deopotriva cu cel raposat.

2) În omul care doarme vezi chipul vietii ce va sa vie. Caci precum acesta scapa de toate treburile, ostenelile si grijile sale si uita atunci de nevoi, de nenorociri, de suferinte si boli, nemaisimtind nimic de pe urma lor, ca si cum nu le-ar mai avea, asemenea si cel care s-a învrednicit a primi viata vesnica, se izbaveste de toate ostenelile, nevoile, nenorocirile si suferintele. Iata de ce viata cea fara de sfârsit este numita odihna în Sfânta Scriptura (Evrei 4, 1 si altele), iar în Apocalipsa ni se spune: „Fericiti sunt mortii care de acum înainte mor întru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor îi însotesc” (Apocalipsa 14, 13). Întâmplarea aceasta te învata:

A) De fiece data când adormi, sa-ti amintesti de moarte, care este asemenea somnului, si prin credinta sa-ti înalti mintea la viata vesnica, acea tihna dulce si fara de sfârsit în care se odihnesc alesii Domnului, si cu credinta sa strigi catre Hristos ca si tâlharul: „Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru Împaratia Ta” (Luca 23, 42).

B) Trezindu-te din somn, sa-I multumesti lui Dumnezeu.

C) Sa te ostenesti în veacul de acum, nevoindu-te întru credinta, ca dupa moarte sa te primeasca odihna.

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 122

NU TE ÎNCREDE ÎN FERICIRE

- Sf. Nicolae Velimirovici -

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

AURUL TIMPULUI

Cuviosul Bonifatie de la Teofania

Cine pierde aur sau argint poate sa dobândeasca altul în locul lui, dar cine pierde vremea în desertaciunea vietii sale nu o s-o mai gaseasca. În ceasul mortii, unul ca acesta se va tângui mult, fiindca partea lui este împreuna cu demonii.

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127.

TANDREȚEA BĂRBATULUI

Arhim. Efrem de a Vatoped

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

  Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

(Extras din cartea „Mărturie athonită în România” de Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, publicată de Sfânta Mănăstire Vatoped în 2004

DEŞERTĂCIUNE

Sf. Nicolae Velimirovici

           Precum cireşul nu aduce rod înainte de a-şi scutura floarea, tot aşa nici omul nu poate aduce rod duhovnicesc până când nu-şi scutură deşertăciunea trupească şi împodobirea din afară.            

TINERII SI MUZICA CLASICA

Mitropolitul Ilarion Alfeiev

Sunt pe deplin constient de numarul neînsemnat de tineri care asculta muzica clasica, în vreme ce aproape toti asculta muzica la moda. Consider ca aceasta este o adevarata tragedie.

Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 33

MIREASMA TRANDAFIRULUI

Sfantul Teofan Zavoratul

                Mirositi un trandafir ori o alta floare si va bucurati de mirosul placut, iar când simtiti un miros urât va îndepartati si va acoperiti nasul. Talmaciti astfel: fiecare suflet emana propriul sau miros: sufletul bun, un miros bun; cel rau, un miros rau. Apostolul spune: „Suntem… buna mireasma a lui Hristos” (2 Corinteni 2, 15). Îngerii din Cer si Sfintii, iar adeseori si dreptii de pe pamânt simt acest miros si se bucura daca el este bun, dar se întristeaza daca este rau.

Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 206.

PAVAZA CALATORIEI

Sfantul Tihon din Zadonsk

         Când te gasesti într-o tara straina sau într-o calatorie, te feresti de orice nenorocire care s-ar putea abate asupra ta din pricina raufacatorilor. Aceasta întâmplare ne duce la gândul ca si noi, cei care mergem pe cararile lumii, trebuie sa ne pazim întocmai, sau poate si mai mult, de uneltirile diavolesti care, asemenea unor tâlhari, navalesc asupra celor încarcati cu marfuri duhovnicesti, îi împresoara si îi despoaie. Spre o astfel de luare-aminte ne îndeamna Petru, Sfântul Apostol al lui Hristos: „Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita; stati-i împotriva, tari în credinta.” (1 Petru 5, 8-9).

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 70

T R U P U L

Arhiepiscopul Iustinian Chira

Trupul nostru este cu samânta pacatelor în el, cu viermii, adica cu placerile, cu pacatele noastre cele întunecate. Si atunci când noi murim ce apare în trupul omului? Viermii! Trupul nostru devine hrana viermilor, apoi dispar si acestia iar trupul devine pamânt curat. Trecând prin moarte, trupul s-a purificat, s-a usurat de pacat si a devenit pamânt curat, frumos mirositor.

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 132

T I T I R E Z U L

Sfantul Vasile cel Mare

„Sa rasara pamântul” (Facerea 1, 11) – aceasta mica porunca s-a prefacut îndata într-o puternica lege a naturii si într-o ratiune maiastra. Porunca aceasta a savârsit miile si miile de însusiri ale plantelor si ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru. Pamântul are în el si acum aceasta porunca si-l sileste, în fiecare anotimp al anului, sa dea la iveala puterea pe care o are pentru rasarirea plantelor, semintelor si arborilor. Dupa cum titirezul, dupa ce a fost fixat în vârf se învârteste în continuare de la cea dintâi porunca, se continua în tot timpul care urmeaza pâna ce se va ajunge la sfârsitul obstesc al universului.

Spre acest sfârsit sa ne grabim si noi toti, plini de rod si fapte bune, ca, fiind saditi în casa Domnului, sa înflorim în curtile Dumnezeului nostru, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia fie slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 130

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

DIN IERIHON CĂTRE SION

Sărace om din vremea nouă,

„Din veacul cel cu înnoiri”

În ce galop alergi pe urma

Unei deşarte năluciri.

(Himera vieţii se arată

Ca o nălucă, ca un vis,

Frumoasă şi strălucitoare,

Ca un odor de paradis).

O fericire pământească

Voind a-şi făuri mereu,

Te-ai aruncat (în goana vieţii),

Departe de la Dumnezeu.

Ai născocit atâtea lucruri

Şi ai atâtea înlesniri,

De crezi că vei ajunge

„Culmea desăvârşitei fericiri!”

Dar, iată, – tocmai – dimpotrivă –

Pe cât mai mult o urmăreşti

Ea tot mai mult se depărtează

Şi tu mai neferice eşti.

Păşeşti peste adâncul mării

Şi prin „văzduh te porţi zburând”

Iar marginile depărtării

Le-apropii astăzi „la un gând”.

Ai terminat cu mesteşuguri

„Isprăvile” de pe pământ

Şi vrei să mergi „în altă lume”

Să pui acum „aşezământ”.

În goana ta fulgerătoare

Spre „ostrovul cel fericit”

Ai trupul hămesit de-a pururi

Şi sufletul nemulţumit.

Prin cele ce-a rodit ştiinţa,

Nesocotindu-l pe Hristos,

Cu patru mii de ani în urmă

Pe oameni iarăşi i-a întors.

Din nou suntem la „Turnul Babel”

Căci iarăşi ne-am amestecat

Şi iarăşi nu ne înţelegem,

În drumul care-am apucat.

Acum făptura cea aleasă,

Ca fiara este la nărav.

Căci, niciodată până astăzi

Nu s-a distrus aşa grozav!

Priveşte, omenire, roada

Pe care ţi-ai agonisit

Să vezi la ce măsură – oare –

De fericire ai sporit!

Priveşte câte cimitire,

În scurtă vreme le-ai umplut

Şi câte milioane, astăzi,

Cămin şi ţară şi-au pierdut.

Vezi nesfârşitele şireaguri

De invalizi şi de sărmani,

De cei săcătuiţi în lagăr

De văduve şi de orfani.

Priveşte valul cel de lacrimi,

Că astăzi a sporit mai mult

Auzi cârtire de noroade,

Ce gemete şi ce tumult!

Şi spune-mi unde-i fericirea,

Pe care o vânezi mereu,

La ce-ai ajuns fără credinţă

În pronia lui Dumnezeu!

Ai cercetat adâncul firii

Şi sufletul ţi l-ai uitat,

Ai scos din „unde” pe lumină

Iar duhul ţi-i întunecat.

Sălbăticia din natură,

În multe părţi ai îmblânzit

Iar patimile cele rele

Mai tare le-ai sălbăticit.

Tu faci oraşe plutitoare,

Împărţind al mării val,

Şi fortăreţe zburătoare

Cu aripile de metal!

În schimb, noianul cel de taină

Al sferelor duhovniceşti

Nestrăbătut mereu rămâne

– Spre culmile cele cereşti.

La strălucirea orbitoare

A născocirilor lumeşti,

Domneşte întuneric beznă,

În sufletele omeneşti!

Maşinăriile lucrează şi scriu

Cu fumul în văzduh

Mizeria nesuferită

A unei vieţi „fără de duh”.

Pufnind, motoarele oftează

Cu lucrătorul cel sărman

Cu mîini şi faţă obosită,

Murdare veşnic de catran.

Nădăjduiai că chimiceşte

Prin felurite socoteli

Vei întocmi o fericire

Cu alt sistem de rânduieli.

Dar naţiunile mai tare,

Prin „născocire” se distrug,

Iar tu le pregăteşti la modă –

Prea mizerabilul coşciug.

Prin egoismul animalic,

Voind progresul să-l zideşti,

Cu lacrimi – iată – şi cu chinuri

Pe biata lume o hrăneşti.

Acuma însetezi de pace

Şi văd că te sileşti mereu

Să făureşti prin „conferenţe”

O „pace fără Dumnezeu”.

Dar pacea este de la Domnul,

„Al păcii El este izvor”,

De nu vei alerga la Dânsul,

Alergi zadarnic – fără spor.

Împacă-te întâi cu Domnul,

Croindu-ţi viaţă „după duh”,

De nu vei împlini acestea

Împrăştii munca în văzduh.

Câştigă-ţi dragostea curată,

Străină de făţărnicii,

De nu vei dobândi aceasta,

Nimic nu faci cu bogăţii.

Iubeşte viaţa cumpătată

Şi lasă portul dezmăţat,

Iar dacă nu pricepi aceasta,

Degeaba te-ai civilizat.

Întoarce-ţi iar privirea minţii

Spre veacurile din trecut

Cu duhul rodnic al credinţei

Şi vei afla tot ce-ai pierdut.

Precum nu poţi să prinzi cu mâna

Din apă luna nicidecum,

Aşa nici pe „himera” vieţii

Din calea veacului de-acum.

Civilizaţia modernă

Un „duh strein” ţi-a făurit

Şi de lumina mântuirii

Cu dezgustare te-ai ferit!

Precum aleargă sateliţii

În jurul globului mereu 

Aşa după „himere” astăzi,

Alergi uitând de Dumnezeu!

Alergi, cu mii de meşteşuguri,

Cu o viteză de nespus,

Dar, goana este spre pierzare

Căci nu-i pe „calea lui Iisus”!

CERUL SI PAMANTUL

Sfantul Tihon din Zadonsk

Privesti cerul care-i atât de minunat, înalt si întins, împodobit cu felurite stele; soarele si luna, care stralucesc, luminând întreaga lume; norii care, trecând prin vazduh dintr-o parte în alta si asemanându-se cu niste burdufuri, izvorasc ploaie si ne adapa grânele. Simturile si mintea îti înfatiseaza pamântul cu tot ce-l umple: cu pomi si ierburi, cu dobitoace si fiare, cu mari, lacuri, râuri, izvoare si cu celelalte podoabe ale sale. De la cele vazute înalta-te cu mintea la cele nevazute, de la contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Sa-ti fie aceasta împrejurare un prilej pentru a te minuna: 1) de maretia Dumnezeului nostru, Care pe toate acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvânt (Facerea 1); 2) de întelepciunea Aceluia, Care atât de întelept le-a facut pe toate; 3) de bunatatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel si prin zidire va cunoaste puterea, întelepciunea si bunatatea Ziditorului va fi rapit cu duhul si întru bucurie va cânta dimpreuna cu Psalmistul: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru întelepciune le-ai facut” (Psalmul 103, 24).

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 60

LIVADA IN VREME DE IARNA

Sfantul Ignatie Briancianinov

În anul 1829 îmi petreceam iarna într-o asezare pustniceasca. Pâna în ziua de azi, în acea livada sta însingurata o chilie de lemn, în care am vietuit dimpreuna cu tovarasul meu. Când vremea era potolita, în zile senine si însorite, ieseam în prag, ma asezam pe un scaunel si priveam livada cea mare. Golatatea ei era acoperita de mahrama zapezii. De jur împrejur, totul era tacere – domnea un fel de pace moarta si plina de maretie. Aceasta priveliste începu sa-mi placa: privirile îngândurate mi se îndreptau fara sa vreau înspre livada, se atinteau spre ea, ca si cum ar fi urmarit sa desluseasca o taina.

Astfel stateam într-o zi si priveam cu luare-aminte livada. Când, deodata, a cazut valul de pe ochii sufletului meu: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Scrierea aceasta, data spre citire celui dintâi-zidit Adam, este acea carte ce cuprinde întru sine cuvântul Duhului si e asemenea Dumnezeiestii Scripturi. Oare ce întelepciune mi s-a aratat în acea livada? O pilda a învierii mortilor – învatatura puternica, care prin însasi înfatisarea lucrarilor sale e aidoma învierii. Daca nu am fi fost obisnuiti sa vedem învierea naturii în vremea primaverii, aceasta ni s-ar parea de-a dreptul minunata si cu totul de necrezut. Noi nu ne mai minunam de ea din pricina obisnuintei; desi privim minunea, deja este ca si cum nu am mai vedea-o!

Ma uit la ramurile dezgolite ale pomilor si acestea îmi vorbesc staruitor prin tainica lor glasuire: „Noi vom învia, ne vom acoperi cu frunze, vom revarsa buna mireasma, ne vom împodobi cu flori si roduri: cum dar nu vor învia oasele cele uscate ale oamenilor, la vremea primaverii lor?”

Ele vor învia, se vor îmbraca în trup în chip înnoit, vor pasi într-o noua viata si într-o lume noua. Precum pomii care n-au tinut piept vitregiei gerului si, pierzându-si vlaga vietii, vor fi spintecati la venirea primaverii si se vor scoate din gradina pentru a fi arsi în foc, la fel si cei pacatosi, care si-au pierdut Viata – pe Dumnezeu –, vor fi adunati în ziua cea de pe urma a veacului acestuia, întru începatura zilei vesnice care va sa vie, si aruncati vor fi în focul care nu se va mai stinge.

Daca ne-ar fi cu putinta a gasi un om care sa nu fi cunoscut nicicând preschimbarile savârsite de însiruirea anotimpurilor si l-am aduce pe acest calator într-o livada – care în vremea iernii zace cu maretie în somnul sau de moarte – spre a-i arata pomii dezgoliti si spre a-i marturisi despre acea splendoare în care se vor învesmânta ei primavara, atunci, drept raspuns, el ne-ar privi si doar ar zâmbi – si asta deoarece cuvintele noastre i s-ar parea a fi o nascocire de neînfaptuit! Asemenea si învierea mortilor pare a fi de necrezut pentru gânditorii care pribegesc prin bezna întelepciunii pamântesti, necunoscând ei ca Dumnezeu este Atotputernic si întelepciunea Sa cea mult felurita poate fi contemplata, însa ramâne de nepatruns pentru priceperea [mintea] fapturilor Sale. La Domnul toate sunt cu putinta: pentru El minuni nu exista. Neputincioasa este cugetarea omeneasca: tot ceea ce nu suntem obisnuiti a vedea, socotim a fi ca o lucrare de neînfaptuit, o minune de necrezut. Facerile Domnului, spre care necontenit privim deja cu nepasare, sunt lucrari uimitoare, minuni marete, de neasemanat.

Astfel, în fiece an, înaintea ochilor întregii omeniri, natura repeta istorisirea învataturii despre învierea celor morti, înfatisând-o într-o lucrare tainica si preschimbatoare!

Sfantul Ignatie Briancianinov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 13-15

RUGACIUNEA LUI IISUS

Compozitorul Arvo Part

Rugaciunea lui Iisus are zeci, sute, mii, milioane de versiuni. Câti oameni pe lume, atâtea rugaciuni si suspinuri. Uite asa… e ca îmbratisarea. Cauti aici si acolo si peste tot ca sa simti perceptibilul. Îl vrei viu si proaspat. Asemenea sunt si relatiile cu un cuvânt. Îl privesti din toate unghiurile. Dar nu-l poti apuca. Nu-l poti cuprinde niciodata.

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 77

PRIVIREA OMULUI

Sfantul Vasile cel Mare

Animalele cele de pe pamânt privesc spre pamânt; dar omul, sadul cel ceresc, se deosebeste de animale atât prin forma alcatuirii lui trupesti, cât si prin vrednicia sufletului sau. Cum este forma animalelor cu patru picioare? Capul le este plecat spre pamânt, privesc spre pântece si urmaresc sa-i faca pântecelui cu orice chip placere. Capul tau, însa, este ridicat spre cer; ochii tai privesc cele de sus. Ca daca vreodata te faci de râs prin patimile trupului, slujind trupului si celor de sub pântece, te-ai alaturat dobitoacelor celor fara de minte si te-ai asemuit lor (Psalm 48, 12). Alta grija îti este cu cuviinta tie! Sa cauti cele de Sus, unde este Hristos! (Coloseni 3, 1) Sa-ti fie mintea mai presus de cele pamântesti! Sa-ti rânduiesti viata dupa forma pe care ti-a dat-o Dumnezeu! În Ceruri sa-ti fie vietuirea! (Filipeni 3, 20) Patria ta cea adevarata este Ierusalimul cel de Sus (Evrei 12, 22). Cetatenii si compatriotii tai sunt cei întâi-nascuti înscrisi în Ceruri (Evrei 12, 23).

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 172

STARUINTA CALATORULUI

Sfantul Tihon din Zadonsk

Vezi ca aceia care râvnesc sa ajunga într-un oras sau într-un alt loc oarecare nu stau, ci merg cu staruinta pe acel drum care îi duce într-acolo. Asemenea si cei ce se silesc a ajunge în cetatea cereasca, Ierusalimul cel de Sus, nu zabovesc, ci savârsesc calea ce-i poarta spre acel oras, adica merg pe cararile evlaviei, unde le este Calauzitor Hristos, pe Care robii Lui cei credinciosi Îl urmeaza cu dragoste si credinta. Oare de ce tu, pacatosule neîndreptat, de vreme ce vrei sa te mântuiesti si sa ajungi în Patria cereasca, stai neclintit si nu mergi dupa El? Ori, mai rau decât atât, odata ce te-ai abatut din calea cucerniciei si ai apucat drumul celor necredinciosi, îl tii pe-acesta, care te duce în iadul vesnicei pierzari? Te-ntrebi care-o fi oare calea cucerniciei si cea a necredintei? Domnul nostru ti le arata î n Evanghelia Sa si-ti porunceste sa te departezi de cea din urma si sa o urmezi pe cea dintâi. „Intrati prin poarta cea strâmta; ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care intra prin ea; si strâmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla” (Matei 7, 13-14). Cararea cea strâmta este calea smereniei, a ascultarii, a blândetii si a lepadarii de sine, adica a tagaduirii propriei tale vointe. Iar drumul cel larg este calea mândriei, a neascultarii, a nerabdarii si a iubirii de sine. Aceasta te duce spre iad, pe când cea dintâi – spre Cer. Alege tu pe ce cale vrei sa mergi: fie pe cea îngusta si scunda [smerita] – spre Cer, fie pe cea larga si înalta – spre iad. Iar o a treia cale nu aflam în Sfânta Scriptura, caci pentru veacul ce va sa vina, spre care ne îndreptam cu totii, vedem ca ne deschide Dumnezeu doar doua locuri de salasluire: viata vesnica ce se va gasi în Ceruri si chinul nesfârsit care va fi în iad.

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 125

NADEJDEA INVIERII

Fericitul Trifon Turkestanov

   Cât de minunat Te arati în praznuirea de biruinta a primaverii, când toata faptura iarasi învie si în mii de chipuri îsi îndreapta spre Tine a sa strigare de bucurie: Tu esti de viata izvorâtor, Tu esti al mortii biruitor. Sub acoperamântul tesut din a lunii lumina si din cântarea privighetorii, cu vesminte de nunta albe ca neaua, stau împodobite vaile si codrii. Întreaga lume Îti este mireasa. Ea îsi asteapta Vesnicul Mire. Daca Tu iarba câmpului asa ai binevoit a o învesmânta, cum dar pe noi ne vei preschimba în veacul Învierii ce va sa vina, cum ni se vor umple trupurile de lumina si sufletele noastre de stralucire!

Slava Tie, Celui Ce dintr-a pamântului întunecime ai izvodit bogata felurime de mireasma, gust si culoare;

Slava Tie pentru bunavointa si mângâierea ce-o regasim întru toata firea.

Slava Tie pentru ca ne-ai împrejmuit cu miile de zidiri ale mâinilor Tale;

Slava Tie pentru adâncimea cugetului Tau pecetluit în toata faptura.

Slava Tie, caci fiind cuprins de cucernicie, sarut urmele talpilor Tale celor nezarite;

Slava Tie, Celui Ce ne-ai aprins înainte lumina stralucitoare a vietii celei vesnice.

Slava Tie pentru nadejdea frumusetii celei nepieritoare si desavârsite;

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 126

NOBLETEA UMANA

Sfantul Nectarie al Eghinei

        Vedem cum elefantul se arata supus si ascultator de bunavoie, încât poate fi alungat, ca un câine, de un copil, si cum cu trompa îl urca pe spinarea sa pe cel ce-l mâna, cum leii, asemenea unor mielusei, îsi pierd ferocitatea si ling mâinile stapânilor lor. Carei alte fapturi i s-au supus ei vreodata? Care vietate a recunoscut pe o alta ca stapân si superior al ei? Nici una, niciodata. Prin urmare, superioritatea omului este cauza docilitatii si supunerii fiarelor salbatice si a animalelor în genere, iar perfectiunea sa îi confera statutul de stapânitor si îl arata pe om drept Rege si Împarat al întregii creatii. Vârsta maturitatii reprezinta caracterul desavârsit al omului, care-l aseaza deasupra întregii realitati materiale si face din el o fiinta sublima.

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 21

COLINDELE

Arhiepiscopul Iustinian Chira

          Colindele noastre nu fac parte din cântarile cultului, dar sunt sfinte ca si cântarile slujbelor bisericesti. Ele nu fac parte din cântarile lumesti, dar nu sunt straine de bucuriile pe care crestinul le gusta în doina, în cântecul de leagan, în cântecul pe care îl cânta românul când se afla departe si i se face dor de tara lui, de satul lui, de familia lui. Colindele noastre sunt cântece de leagan, prin care fiecare crestin si român, de la copilul cel nevinovat pâna la batrânul încarcat de ani, le cânta marelui nostru Stapân si Împarat…

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 19-20