George Anca - Jaya Jaya Raam

Jaya Jaya Raam

George Anca – Franz Liszt – Barbu Lăutaru – Ecaterina Petrescu-Botoncea – Octavian Soviany – Daniel Rusu – Nichir Crainic – Daniel Vorona – Ioan Miclău-Gepianu – Liliana Popa – Adelina Fleva – Corina Dașoveanu – Ajexia Ema Ema – Vișan Dragoș – Doina Boriceanu – Paul Spirescu – Vlad Anghelescu – Nuța Crăciun – Veronica Stănilă – Jorj Maria – Constantin Ciucă – Magdalina Hisum – Firoiu Cristina Maria – Liviu Ofileanu – Mihai Traistă – Ioan Rațiu – Vladimir Robu – Vasile Baghiu

George Anca

RAMA, HANUMAN, AND US

Inner universal appeal of Ramayana came from poet-saints of India, adikavi Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavi Kamban (9th century), in Tamil, and saint Tulsidas (16th century), in Hindi. “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.

“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas: „By his name of Rama do I worship Vishnu.” Let see how listen Romanians.

Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam

The Ramayana comes into any child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name, something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell, from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with nama Rama.

Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars, and, at best, singing Avara. Even before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the Vedas, Upanishads, Gita seemed to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera. Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother Sita, with assistance of god Hanuman.

Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have recited Hanuman chalisa, in Romanian, at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any other people. When taken with other jobs, Ramayana conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely, evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed, according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.

Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam – an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari (Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999. Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya on the Thai Ramakien, Sriramakirtimahakavyam, published in 1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met with in Valmyki Ramayana. Beyond books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial writing starting with adikavi (first poet) Valmiki (5th century B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it from sin” – Lord Brahma.

Rama

“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s Ramayana, “Kamban sang the story of Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:

“By his name of Rama do I worship Vishnu,

lord of all worlds

The all-knowing, calm and sinless,

endless peace to all souls giving,

Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,

known in scripture as all-glori’us,

Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu

(Sundarakanda – Invocation)

Here are some of poetical visions of Kamban:

“When Ganga was able to touch the entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?” (Ayodhya Kandam. Mother Ganga).

“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill himself with a sharp sword” (Aranya Kandam. Ayomukhi)

“The one who is standing before us with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).

“Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result, Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of Lanka, like the moonlight!” (Sundara Kandam. Hanuman explores Lanka.)

“If the grief of a woman separated from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)

“If Rama does not save you from this big prison within a month, then let it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara Kandam. Choodamani).

“Like karma on one side and enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day. Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve Lord Rama! Just as the scriptures could not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the true substance of all the celestials. (Yuddha Kandam. The slaying of Ravana).

Hanuman

Hanuman, abode of strength unequalled,

prince of monkeys,

Body like a golden mountain,

storehouse of all virtues,

Well-known as the Son of Wind,

with truly wise ones counted,

Fire devouring demons,

serving Rama, him I honour.

(Tulsidas, Sundara Kanda)

Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The episode of meeting with Hanuman).

Us

“There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.” (Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my Romanian version of Hanuman Chalisa was evoked publicaly.

We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama, to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one never knows any more if the Ganges still feels the taste of the ashes”.

I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman; Rama is God, Hanuman is human power, Sita is the mankind, we are the part which makes whole the whole (Claudia Gurau); God the Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin Mitcu); we may all wish to reach ‘the profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the arrow? (Sorina Vissarion).

Sources (in order of quotations):

A.K. Warder, Indian Kavya Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi, 1974, ISBN 0-8426-0734-X.

Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam – an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN 81-7276-047-7

Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2

Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam, Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN 974-8358-51-8.

George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002, ISBN 973-8306-02-7

Ex tempora works of the IIIrd year studens, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte

Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, (n.~1780 - d. ~1860) a fost un celebru cântăreţ şi cobzar din Moldova și starostele lăutarilor moldoveni  timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul şi cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. Şi aşa am ajuns la subiectul articolului de azi: o relatare din presă despre întâlnirea dintre cei doi mari maeştri ai muzicii, Franz Liszt şi Barbu Lăutaru. Este povestea unei confruntări artistice emoţionante dintre cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor şi virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutăreşti româneşti. Întâlnirea a avut loc în anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a oraşului Iaşi” publicat în revistele “Convorbiri Literare” (1 martie 1888) şi “România Liberă” (12-13 martie 1888).

“După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Bals, acesta chemă şi taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: Aceştia erau ţiganii din Iaşi şi căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toţi purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept şi sub caciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept şi se închinară până la pământ; li se dădu apoi şampanie.

Alecsandri dădu semnalul, şi Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată şi cu mandolina. Barbu puse să se cânte un marş naţional, după aceia boierii entusiasmaţi aruncau galbenii în paharul său zicându-i:

- Bea Barbule, bea! Și bătrânul lăutar înghiţea totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce'i săruta cu sfinţenie.

- Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne.

Barbu se închină până la pământ şi taraful începu a cânta: "Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinaţi eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: "Tu-mi ziceai odată...». Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec ţigănesc, într’adevăr minunat. Liszt asculta şi nu zicea nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiau ce este musica şi care o gâcesc. Este cu neputinţă de-a se descrie cu câtă simţire şi isbucnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.

Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Şi uneori nervii lui simţeau sguduituri care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare.

- Ah! cât e de frumos! - zise el.

Toţi boierii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise:

- Să bem amândoi, lăutarule!

Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său. În fundul sălii boierii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise :

- Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea.

Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.

Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a  încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caracteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fisionomia sa era straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar cu şampanie, îi zise româneşte:

- La rândul meu stăpâne te rog să bei.

Paharele se ciocniră din nou.

- Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?

- E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.

Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeste. Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât începu a cânta marşul unguresc.

Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăntaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvisaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.

Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinse, zicându'i:

- Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”.

Ecaterina Petrescu-Botoncea

Tămăduitorul nu trebuie să aibă sufletul obosit

Ora trei dimineața. Pașii mei nocturni, alunecând pe coridoarele spitalului, îmi răsună în urechi și în tâmplele obosite. Alerg între etaje, saloane și bolnavi, fug între viață și moarte. Asta e menirea mea, o goană fără sfârșit, un drum fără oprire, urcuș și coborâș între pământ și cer, o alegorie între tulnic și clopot. Trec învolburată pe lângă siluete prăbușite pe băncile de așteptare. Câte cărări, câte poteci, câte urme de pași... Dar gleznele mele trebuie să fie mai iuți decât gleznele ei iscusite, iar respirația mea, mai năvalnică decât respirația ei șuierătoare, atlet neobosit în apărarea iluziei de trăire în carne și oase. Voi plânge sau voi râde după acest maraton al nopții? Pieptul meu va hohoti în lacrimi nevăzute sau se va bucura în necuprins? Fiecare dintre noi semnează în fiecare zi un eveniment trist sau vesel. Suntem umbre în mișcare, intrări și ieșiri din infinit. Oboseala și bucuria mea sunt nesfârșite.

Liftul întârzie, ca de obicei. Urc scările gâfâind. Sunt inimi care se opresc și care trebuie repornite, sunt respirații agonice care au nevoie de oxigen, și ochi care privesc spre zenit. Oameni necăjiți mă cercetează, ghemuiți lângă bocceluțele lor, stau sprijiniți de ziduri ori prăvăliți pe scaune reci. Ei păzesc alte ființe, și mai nefericite – frați, copii, părinți grav bolnavi sau chiar pe moarte. Ochii lor mă obligă să fug. Toată lumea strigă după ajutor. Dacă ar fi să asculți cerul, ai asurzi... Duc mâna la urechi și-mi repet, să-mi intre bine în cap – fără lamentări, fără revoltă interioară. Forța mea trebuie să fie conștiința datoriei, cu orice preț. Dusă până la capăt. Este un legământ sacru și vechi de mii de ani. Și pe bună dreptate. Cum îi șade tămăduitorului să se vaite în fața bolnavului? Să-i spună că și el are sufletul obosit? Sau să-i vorbească despre eliberarea spiritului, atunci când trupul devine o povară fără remedii pe pământ? Cum să-i explice că viața și moartea sunt doi îndrăgostiți care tânjesc unul după celălalt, precum Orfeu și Euridice în infern? Și că din contopirea lor se naște cea mai dulce muzică din Univers, iar atunci când se aude cântecul suav al harfei, nimic nu i se mai poate împotrivi.

Trupul îmi este un seif gol și plin de coșmaruri care nu îmi aparțin. Îmi frec bine ochii și continui să alerg, abia ținând pasul cu propria respirație. „Urgent la Neurologie. S-a stopat un pacient cu poliradiculonevrită!”. „Nu e de acceptat! Tânărul acesta nu are voie să moară! Accelerați masajul, 80 pe minut, cu respirația unu la șase! Ridicați patul! Adrenalină! Laringoscop! Sondă opt! Repetăm adrenalima! Nu așaaa! Mai jos masajul, pe stern! Bravo! A pornit cordul! Încărcați defibrilatorul! Bine! A intrat în ritm sinusal. Pupilele își revin. Coborâți nivelul de oxigenare! Bicarbonat pe injectomat și cortizon cât cuprinde. Strecurați și manitol pentru edemul cerebral! Și ochii pe monitoare!”. „Aici centrala! De ce nu răspundeți? Vă caută UPU.”. „Alo, ATI-ul? Suntem UPU! Avem o intoxicație voluntară cu organo-fosforice la gardă! Comă cu convulsii! Coborâți urgent! Și vedeți că mai avem un copil care respiră prost, cu un corp străin în hipofaringe, se pare că e vorba de un bob de fasole. Am chemat și ORL-ul”. „Doamna doctor, sunteți chemată la sală! S-a terminat operația, vă așteaptă pentru trezire!”. Și realizez că îl vreau pe Bach. Cineva spunea că dacă lumea ar asculta „Fugile” lui Bach, nu ar mai avea timp să se îmbolnăvească.

Am rămas să asigurăm garda de urgență la trei zile, plus programul de zi în sălile de operație și la saloanele de terapie intensivă. Bucuria profesiei stă să fie înghițită de epuizarea fizică, încăpățânată, netrebnică și neascultătoare, rebelă ca o stihie abătută peste un organism biciuit de efort prelungit. Mi-e rău, stomacul mi se strânge și simt că inima mi s-a mutat în ceafă. Trebuie să ajung într-un pat, să mă-ntind și să zac... măcar câteva minute. Închid ochii, să rămân vie. Boarea dimineții mă prinde. Un motoraș dulce, ca o toarcere de pisică, mi se așază pe suflet. O propulsie lină mă ridică peste orizontul meu strâmt. Privesc de sus în jos, peste margini de lume, peste nori și abisuri montane. Carpații sunt mușuroaie de pietre, mările și oceanele sunt vise albastre, trec prin culorile curcubeului ca prin clipe. Un spațiu infinit, de cristale albe, strălucitoare, îmi inundă retina. Sunt fețe infinite ale Marelui Sine. Oamenii nu știu că infinitul e multiplicat în miliarde de variante, care suntem noi. Am trecut dincolo. O iubire imensă, plenară, aruncată peste întreg universul îmi inundă spiritul. Călătoresc printre astre minunându-mă de atâta pace, de atâta feerie și muzică a sferelor celeste. Și în beatitudinea imensității și a păcii, îl întâlnesc pe Dumnezeu – Desăvârșirea. Ating Eternitatea.

Cât privilegiu! Dar mintea, mintea geloasă pe spirit, în veșnica lor dualitate, îmi aduce aminte de Pământ, de obligațiile mele, de pacienții mei, de tânărul aflat pe ventilator, a cărui respirație stă în puterea mea, de fiii mei, de scumpa mea nepoțică, de câinii mei lupi, care mă așteaptă în pragul casei, dornici de mângâieri. Nostalgia pentru lume învinge vehiculul neștiut care m-a înălțat atât de sus și mă coboară trecând prin aceleași spații, înapoi pe patul din camera de gardă.

Soneria se declanșează. O nouă urgență mă cheamă. Dar energiile mele sunt așa de vii, de proaspete, de parcă aș fi o tânără stagiară, dornică să se ia la trântă cu moartea și să pretindă că o poate învinge. Ceva în ființa mea s-a modificat. O chemare, un suspin după acea lumină, după acel drum. O voce mă strigă: „Vino, povara mea-i ușoară și jugul meu e blând.” Iar eu alerg ca un fulg. Se luminează de zi. Ciripituri vesele de vrăbiuțe iau cu asalt ferestrele deschise din saloane, înviorând terapeutic pacienți și personal de îngrijire. Dacă pe Pământ nu au prea mulți prieteni, medicii români au îngeri care nu îi lasă să moară.

Am timp din belșug. Secunde, minute, ceasuri și zile, ani și decenii. Ce bogăție! Chiar dacă o fracție de timp am trăit (închisă, asemenea unei scoici în cochilia ei) suferința, morbidul, încordarea. Am timp din belșug. Timp în care îmi voi cânta zeul, sau steaua nemuritoare, ori poate izvorul de la margine de pădure. Am ajuns la vârsta la care simți că poți fi chiar mai puternic decât ai fost, vârsta pe care începe să ți-o dea înțelepciunea. Vârsta la care nu mai accepți să-ți trăiască prietenii sau dușmanii viața, și alegi să ți-o trăiești singur. Așa am început proiectul Camino, dintr-o dorință profundă de primenire, de reorientare, de întoarcere pe dos a buzunarelor vieții mele, de descoperire a unui nou sens într-o existență neimportantă. Dintr-o dorință de înălțare spre un ideal personal și colectiv, de autodepășire. Proiectul Camino s-a născut din faptul că ceva nu mai merge. Vreau să experimentez o altă relație cu lumea și cu Dumnezeu – de la egal la egal, de la inimă la inimă, în austeritate liber asumată, în respect și dragoste desăvârșită.

Vreau o pauză de suferință, vreau să-mi plesnească iar inima de bucurie, vreau o vreme să nu mai plâng. Dedublarea mea astrală a fost un dar divin și o invitație la meditație profundă, care cere penitență dar și exprimarea ființei în bucurie pură. Nu poți fi un tămăduitor real al cuiva dacă te-ai îmbolnăvit pe tine însuți.

Doresc un sabat, o pauză în viața mea, un moment de meditație. Mi-e nespus de dor de mine însămi. Am făcut ordine în cuferele vechi, unde am dat peste o eșarfă a mamei. Mirosul ei este atât de proaspăt, de puternic, de dulce... și ce mult a trecut de atunci! Îmi doresc o călătorie înapoi în timp, pe care să o savurez într-o liniște deplină. Vreau să-mi adun și să-mi înțeleg mica mea eternitate, înainte de a păși definitiv dincolo, chiar dacă mai am mult timp până acolo. Nimic nu trebuie să mă ia prin surprindere, căci ultima treaptă, a cărei feerie am degustat-o, trebuie meritată. Dar mai este vreme. Până atunci, așez pe suflet puncte de sprijin. Nu sunt decât o schiță de viață în calea vânturilor.

Octavian Soviany

din micul saturnian:

Stau în faţa mării ca în faţa lui Dumnezeu. O găsesc mai frumoasă decât toate catedralele zidite de oameni.

Mi-am rugat însoţitoarea să plece. Va reveni peste o jumătate de oră. Iar mâine vom părăsi Anglia, înglodându-ne iarăşi, de acum poate pentru totdeauna, în mocirlele negre şi fetide ale Parisului.

E o zi frumoasă de vară, iar marea vălureşte domol, căpătând nuanţe de albastru, de verde, de cenuşiu - de o infinită blândeţe.

Asta e poate ultima mea întâlnire cu marea, cu această dădacă neştiutoare de ură şi de ranchiună, care ştie să-i legene cu atâta blândeţe pe toţi cei condamnaţi la oprobiu, pe cei hărăziţi dispreţului public şi repudiaţi de propriile lor familii, promiţându-le tuturor o moarte uşoară. Şi ce poate fi mai de preţ, după o viaţă de zbucium, decât o moarte uşoară?

Dacă ar fi femeie, marea ar avea cu siguranţă chipul Sfintei Fecioare; e consolatoarea sufletelor pierdute şi plânge pentru păcatele noastre. În faţa ei am găsit mereu acea linişte pe care n-am aflat-o nicicând în faţa altarelor ridicate de oameni.

„Blestem pe capul acestui beţiv, al acestui pederast, al acestui asasin, al acestui suflet fricos, apucat din când în când de spaima de iad, care îl face să se scape în pantaloni, al acestui corupător care, graţie talentului său, a făcut şcoală printre tinerii scriitori, contaminându-i cu poftele lui deşucheate, cu gusturile sale nefireşti, cu tot ce e dezgustător şi oribil.”

„Un individ care îşi tratează amanţii cu lovituri de cuţit; care, apucat de o criză bestială de priapism, şi-a lepădat toate ţoalele şi, gol-puşcă, a început să alerge după un păstoraş din Ardeni.”

Sunt cuvintele semenilor mei, bârfe imunde, cărora le-au dat naştere cele mai curate simțăminte ale inimii mele.

Semenii mei m-au privit ca pe un monstru şi m-au blestemat.

Semenii mei, în ai căror ochi nu mai au credit decât şarlatanii şi târfele, m-au pus la colţ de timpuriu.

Semenii mei mi-au oferit cu bucurie spitalele şi închisorile lor.

Semenii mei m-au batjocorit, au râs de suferința mea, mi-au terfelit dragostea.

Semenii mei nu mi-au înțeles inima simțitoare şi m-au lovit când aveam nevoie de mângâiere. Le-am purtat şi eu ranchiună multă vreme, dar toate, până şi ura, obosesc în cele din urmă. Am pierdut de multă vreme gustul revoltei şi al sfidării. Am încetat să mă mai amestec cu semenii mei.

Semenii mei ?

Vreau să se ştie că dacă îmi scriu povestea n-o fac ca să mă justific. Faptele mele n-au nevoie de nicio justiticare. Dumnezeu vede până în străfundul rărunchilor mei.

Scriu pentru mare şi pentru Dumnezeu.

Cerul s-a colorat în trandafiriu, iar marea bate acum într-un auriu stins.

Daniel Ruse

„MICUL SATURNIAN”, NOUL ROMAN AL LUI OCTAVIAN SOVIANY, VA FI UN FESTIN LITERAR

Cineva spunea să atunci Octavian Soviany lansează o carte nouă, acest fapt este un eveniment literar în sine. Și cum să nu fie, dacă stai să te gândești că romane precum Viața lui Kostas Venetis sau Casa din Strada Sirenelor (căreia îi pregătim a III-a ediție!) au fost atât de mult iubite de public și s-au vândut în mii și mii de exemplare?

Octavian Soviany nu este doar printre cei mai apreciați scriitori contemporani, însă se remarcă și prin versatilitatea sa: este poet, eseist, critic, traducător și, poate cel mai important, un prozator de excepție.

La sfârșitul acestui an avem parte de o surpriză nemaipomenită, Octavian Soviany anunțând că este gata să publice primul volum din seria (de patru) la care lucrează de mai mulți ani de zile, Lelian. Va fi poate cel mai marcant roman al autorului, dată fiind pasiunea sa pentru literatura franceză, iar când spunem „festin literar”, ne referim la faptul că subiectul acestui proiect este viața marelui Verlaine, un scriitor controversat care a inspirat nenumărate lucrări și chiar producții cinematografice de succes (Eclipsă totală, 1995, cu David Thewlis în rolul lui Verlaine și Di Caprio în rolul lui Rimbaud este poate cel mai cunoscut).

În Lelian, documentarismul se împleteşte cu ficţiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorică pe al cărei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se mişcă dezinvolt, plămădite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va rămâne adânc încrustat în conştiinţa cititorului.

Vă invităm astfel să precomandați primul „carte” a seriei, Micul Saturnian, în cadrul campaniei noastre de crowdfunding inițiată pe platforma Sprijina.ro. Astfel, veți fi primii cititori ai ei, o veți primi cu autograf și transport gratuit, iar numele vostru va apărea pe ultima pagina a cărții, cea dedicată susținătorilor ei.

Text Box:   ***

Metz, 1844. Într-o noapte viforoasă de martie venea pe lume, sub semnul războinic al Berbecului, un poet al cărui destin va cunoaşte culmi, dar mai ales abisuri înfricoşătoare. Se numea Paul-Marie Verlaine şi avea să-şi spună Sărmanul Lelian. A dus o viaţă plină de zbucium, sfâşiat între o dragoste îngăduită şi alta condamnată de morala şi societatea timpului, între credinţă şi îndoială, între viciu şi aspiraţia spre virtute, între datoria socială şi chemarea boemei, între poezia şi proza vieţii, cu micile şi marile ei mizerii.

Micul saturnian relatează copilăria şi adolescenţa unei fiinţe timide, măcinate de complexe, trăite sub influenţa unei mame bigote şi prea iubitoare şi a unui tată indiferent, dezamăgit de fizicul plăpând al băiatului, care îl face nepotrivit pentru cariera militară pe care i-o destinase părintele său. Cartea este romanul vieţii de şcolar al lui Lelian, vorbeşte despre primele sale experienţe erotice, homo şi heterosexuale, despre primii săi paşi în literatură, despre primele lui contacte cu mediile artistice pariziene, dar şi cu prezenţa insidioasă a morţii. Este o carte despre zorii unui destin peste intertextualităţii, la citat sau la parafrază, la inserţii din proza memorialistică a lui Verlaine.

Nichifor  Crainic

CÂNTEC DE DUPĂ GRATII

Am fost făcut să n-am Pe acest pământ nimic,

Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic.

Pe ziduri de cetăţi M-am îndârjit să lupt,

Pândar de bunătăţi Din care nu mă-nfrupt.

Şi,

frunte de voinici, M-am războit cu

zmei

Să ocrotesc pitici Batjocorit de ei.

Iar dragostea de neam M-a-nflăcărat să-i cânt

Moşia unde n-am Doi paşi pentru mormânt

Şi pentru-acestea fac Osânda cea mai grea.

Nici zdreanţa-n care zac Nu e măcar a mea.

Dacă-am avut fârtaţi De luptă şi de dor,

Se bucură-ncântaţi Că mor în locul lor.

Şi dacă-am fost poet Şi luptător pe rând,

Sunt

astăzi un schelet Ce spânzură de-un gând

Mă-nvârt, pe cât mai ştiu, Ca piatra morii-n

lac Şi macin un pustiu Sub vântul Nenoroc.

La geam grilajul des Rânjeşte guri de fier

În semn că pot să ies Cu sufletul spre cer.

C-am fost făcut să n-am Pe-acest pământ

nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic.

Daniel Vorona

:moartea mea are cearcăne e singură e transparentă e accesibilă oamenilor

și eu car un

papagal fără cap în spinare -- ca pe o scară

aș fi putut să-l plimb ca

pe o cruce -- cu ape proaspete şi cenuşă cu

frunze vii cu

limba smulsă spăl moartea pe picioare indigestia mă trimite înapoi după uşă

*

:am învăţat să nu mai protestăm. pe lângă becurile arse stăm ca melcii eu

te scarpin între coarne tu îmi scoţi viermii din ochi -- conform protocoalelor

.

o zi pe săptămână întins pe burtă prin depărtarea ta brută descifrez cu

şapte degete urmele lăsate pe apă de către cel pe care l-am văzut dar

nu ştiu dacă are păr sau pene dacă are trecut un alt viitor şi atunci surd

şi mut fără cravată

fără

ochelari fără batistă

umblu pe sub pământ urc de şapte ori câte trei scări atunci când ajung

la orizont mă scutur de toţi şerpii apoi recad într-o oarbă rătăcire până

devin foşnet destrămare şi rugină. redevin halucinaţie sunt invulnerabil

.

pe aceste meleaguri au locuit altădată confortabil pe câte nouă perne albe

de bambus împărătesele romei ne spune guvernatorul grădiniței (un fel de

Iisus oligofren și sărac un fel de sonet de dragoste -- şi te îngrop în păpușă

*

:Dumnezeu ar putea fi cea mai frumoasă femeie

la fundamentul acestuia participăm fundamental

.

-- un fluture cu voal a venit a fumat o țigară

și a început să plângă

de bucurie că nu am putut să mor mâine --

.

înghesuiți în viclenia noastră uităm cine suntem

în hainele

noastre și

atunci mâncăm și bem tot fierul de la locomotivă

după șase săptămâni ne ridicăm în capul oaselor

Ioan Miclău-Gepianu

Episcopul de Hippo 

Episcopul de Hippo,

~Sau Sf.Augustin de la Tagaste,

Când descâlci doctrina Maniheismelor,

Și coborând în sieși găsi dualul zel:

”Unul ce-mpinge la păcate,

Și inocent fiind, al doilea din el”.

Ori, altfel zisă vorba,

În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp comun,

Atât prințul Luminii cât și al Întunericului,

Iar gândurile lor aveau căi diferite:

”Gând rău spre rău, iubire în gând bun”,

Dar gândul bun era frustat de-al răului ispite!

Așadar, când lutul,

Gusta din plăcerile vieții cu necinste,

Omul e iresponsabil de-a sale fapte,

Și, deci, fără vreo vină;

Dar Sf.Augustin era păgân,

Pe vremea când Cartage avea acea lumină!

Venind la Roma și Milan,

Primind știința celei mai de sus catedră,

Iar revelația creștină îi dă un spirit nou,

Și astfel Sf. Augustin de la Tagaste,

Așează pe cântar gândirile lui Plato și Socrate,

Dar fiece cărare,

Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri, Dumnezeu,

De unde descindea apoi cărarea bună**

Iar Omul e direct răspunzător de fapta săvârșită,

Căci niciodată Unul Sfânt,

Nu-ntinde curse și cale de ispită!

Aflând deci, adevărul,

Născutul din Tagaste porni spre-a Africii pământuri,

Căci le iubea ca pe o zi senină,

El, dăruindu-se credinței creștine,

Cu suflet luminat,

E ridicat ”Episcopul de Hippo” cu-n spirit nou de bine!

Liliana Popa

Şeherezada

în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste

Shahryar

stelele aveau feregea și șalvari de mătase

și tremurau la fiecare șoaptă

te-am purtat spre nemărginiri

și suflet tău a prins culoarea cerului.

am alunecat

în cioburi de nopţi ascuţite de lună

să îți aduc în palme

vinul

strugurilor nestorşi

între două nopți

stelele s-au sinucis

Shahryar

îţi rătăceşte umbra mai jos de cer

printre pietrele de râu....

*

(re) Aşteptându-l pe Godot

Liliana Popa

În grădină personajele glisează

într-o nouă subversiune

printre esenţe, aparenţe,

dezbrăcați de secrete.

sinceritatea arde.

ineluctabil

personajele glisează

Aşteptându-l pe Godot...

Cel ascuns după paravan

amestecă pregnant

florile, ființele, spiritele,

marionetele, adevărurile

amăgindu-i cu verbalismul său catifelat.

după care pleacă

să danseze farandola

în Piaţa Mare.

A uitat de Godot...

O să angajez un bufon,

să le schimbe destinul

scatologicelor personaje.

Aşa m-a sfătuit Godot....

Şi pentru că Estragon şi-a abandonat

ghetele la marginea drumului,

la căderea nopţii

o să plec desculţă prin pădure

și o să adorm în braţele copacului...

Jos mişună tâlharii.

Eu am întâlnire cu Godot.

Celor de sub copac

Godot nu le va mai apărea nici în vis...

*

cineva fumează în fața mea

cineva fumează în capcana propriului zîmbet

cineva fumeaza alb în capcana zîmbetului meu

ne-am întîlnit la jumătatea zîmbetului

îndrăgostiți de noaptea asta

de liniștea ei

sfîșiată de păsări negre

o să vărs

cerneala Mediteranei peste ele

o să gonesc pe trepte

mîinile tale

eșarfă albă

vor prinde zîmbetul meu

pe umărul tău stăng

îngerul de la lipova

După ce vizitez biserica ortodoxă,

unde profesorul iorga a izbit cu ciocanul în tencuială,

căutând straturi mai vechi de pictură

şi arunc o privire spre bazarul turcesc

mă gîndesc că la lipova

trebuie să fi fost pe vremuri

şi un bordel cu nemţoaice blajine,

care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor

şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv,

a adolescentului neînţeles de părinţi

sau a birtaşului înşelat de nevastă.

În salon se beau probabil rachiuri de casă,

iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau

pesta, aduse de vreun surugiu obosit,

care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan.

Totul se petrecea cuviincios, ca într-o fotografie de epocă,

cu domni mustăcioşi şi doamne grăsuţe la picnic.

Patroana se închina cînd băteau clopotele la radna.

Numai învăţătorul era ateu şi vorbea despre electricitate.

Ceilalţi muşterii semănau cu nişte purcei, din cauza tenului

foarte trandafiriu, iar frunţile lor

erau mai degrabă înguste, ca în toate micile oraşe austro-ungare

unde ziarele ajung cu întârziere şi fanfara cântă

acelaşi vals de 50 de ani.

Câteodată veneau la bordel

doar ca să mai schimbe o vorbă, aşa ca între amici,

duminica obişnuiau să mănânce ştrudel cu mere

şi îi durea drept în cot de electricitatea învăţătorului,

sever bocu nu făcea încă politică,

rudolf von habsburg era un adolescent cu probleme,

iar în lipova tocmai apăruse primul fotograf ambulant:

un neamţ costeliv care poseda cea mai frumoasă calviţie din oraş

şi nu se ducea niciodată la liturghie.

Adelina Fleva

trăsnet cu miros de cer si alge

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată

în trăsnet cu miros de cer şi alge

îmi explodează venele la tâmple

şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge

(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră

lângă altarul unui nuc cu frunze roze

să-ţi pară îndoielile de-acuma

că sunt doar veritabile neopsihoze)

dar strânge-mă la piept cu disperare

mi-e aşteptarea carne însetată

te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă

să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

Octavian Soviany

îngerul din lăpuşnic

În cimitirul din

lăpuşnic

morţii au

uitat să

vorbească.

Behăie numai

în timp ce molfăie

liniştit

iarba crescută în

jos.

Câteodată

iau chip

de oi sau berbeci

şi privesc curioşi

la maşinile

care trec pe

şosea,

clătinând îndelung

din capetele lor

pe jumătate pleşuve

aşa cum fac

ţăranii bătrâni

când vorbesc de oraş.

Aici

îngerul satului

e zdrenţăros şi desculţ,

molfoleşte

pe marginea şanţului

dintr-un colac de

înmormântare

*

îngerul de la lipova

După ce vizitez biserica ortodoxă,

unde profesorul iorga a izbit cu ciocanul în tencuială,

căutând straturi mai vechi de pictură

şi arunc o privire spre bazarul turcesc

mă gîndesc că la lipova

trebuie să fi fost pe vremuri

şi un bordel cu nemţoaice blajine,

care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor

şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv,

a adolescentului neînţeles de părinţi

sau a birtaşului înşelat de nevastă.

În salon se beau probabil rachiuri de casă,

iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau

pesta, aduse de vreun surugiu obosit,

care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan.

Totul se petrecea cuviincios, ca într-o fotografie de epocă,

cu domni mustăcioşi şi doamne grăsuţe la picnic.

Patroana se închina cînd băteau clopotele la radna.

Numai învăţătorul era ateu şi vorbea despre electricitate.

Ceilalţi muşterii semănau cu nişte purcei, din cauza tenului

foarte trandafiriu, iar frunţile lor

erau mai degrabă înguste, ca în toate micile oraşe austro-ungare

unde ziarele ajung cu întârziere şi fanfara cântă

acelaşi vals de 50 de ani.

Câteodată veneau la bordel

doar ca să mai schimbe o vorbă, aşa ca între amici,

duminica obişnuiau să mănânce ştrudel cu mere

şi îi durea drept în cot de electricitatea învăţătorului,

sever bocu nu făcea încă politică,

rudolf von habsburg era un adolescent cu probleme,

iar în lipova tocmai apăruse primul fotograf ambulant:

un neamţ costeliv care poseda cea mai frumoasă calviţie din oraş

şi nu se ducea niciodată la liturghie.

Corina Dașoveanu

credeam

că iluziile își recapătă virginitatea

după cel de-al treilea murit

al cămășii.

aducătorul de capcane

cântă pe dunga continuă

a orașului ud.

îl văd și nu-l văd,

în trafic

e o aglomerație transparentă

a sticlelor de plastic

în care pe sfert

sau pe jumătate

se învechesc suflete.

mă întind pe întunericul ăsta făcut,

pisică mai neagră decât însuși

Marele Noiembrie,

acolo,

între amurgitul oaselor de mașini

și

spartul îngerilor de est.

îi strig din toată privirea -

dă mâhnirea aia mai tare,

despică măcar la refren aerul

în patru,

până nu mă acoperă,

până nu mă acoperă

zgomotul clocotit al asemănării.

miroase gri

și o ploaie pistruie miaună

a dragoste,

nu știu de unde

începe o părăsire enormă.

Alexia Ema Ema

dezorientări

nu găsesc strada pe care

trebuia să ajung

de jumătate de oră, mă uit

când în stânga, când în dreapta,

mai sunt și alții dezorientați,

tipa din scaun cu rotile zâmbește la poză,

cea din spatele camerei stă pe vine

încercând să găsească

unghiul potrivit, un grup de băiețandrii

le fluieră de parcă ar lucra pe șantier,

ele fiind singurul lucru bun

după o zi grea * departe de moșii și

de babele care joacă șah *

cărând în rucsac graffiti,

strigând în fiecare noapte

la luna care nu-i lasă să doarmă,

își proiectează umbrele

pe zidurile dărâmate, de unde

mereu îi gonește cineva;

nu se gândesc, vor ajunge și ei bătrâni,

colindând pe străzile pustii

în noapte să audă decât pământul

strigătul lor sau vor coborâ continuu,

ajugând la subsol,

închizându-se ușa după ei,

purtând povara singurătății

pe umerii lor slabi;

nepoții nu vor coborâ niciodată

în beci să își vadă bunicul

jucând șotronul, spunând că e rândul lor,

acum toți nepoții sunt copii ai luminii,

eu mă tot învârt în cerc

între moșnegi și copii,

n-am mai avut ocazia să le arăt

bunicilor cât îi iubeam,

țin minte când mă certau imediat ce

observau că rup capul păpușilor;

de pe banca asta unde stau

văd cum cad frunze, frunze,

o fetiță îngroapă pe cineva în ele,

râde și spune:

-funzele îmbracă sufletele amorțite, bunule.

*

s-a vândut, poetul

Și-a dat viața pe o rimă

i-a asprit ritmul melodic,

pana aspră, despicată,

a pierdut-o alegoric...

și când desăvârșindu-și crima,

pomenindu-l pe Bacovia,

a izbutit cu o grimasă

însemnându-și astfel gloria;

scrisu-i înalt despre-a sa damă

l-a azvârlit în focuri dure

iar mii de așchii pretutindeni

i se înnapoiau aiure,

căci și-a vândut până și pacea,

pe care-o adora deplin

în schimbul libertății crunte

asemănate cu-n venin.

Și-a dat puțin din tot ce ține

de existență și făptură,

fiece parte-a lui, umană,

căzând, acum, ca o sculptură-

și astfel s-a vândut, poetul,

sugrumat fiind de regrete

iar viața și identitatea, toată,

îi vor rămâne acum secrete.

‎Vişan Dragoş‎

Crypto și Enig el

.

Nu-ți mor sporii-atât de-ușor

după cum vor fulgii

eu sunt un Enig travestit - o Neidonkenka

o Calypso borealis o Eniko înflorită

.

Sunt un el

sunt același el

sunt chiar Enig el

.

Iară tu

ești tot tu

Riga Crypto tu

ciuperca Nordului

supereroul poet al altora

.

Fără sporul casei tale polare

printre pinii pitici din sol rece

nu ies eu cu o singură frunză 

ultima orhidee flacără violet

ca să anunț aurora boreală

.

Ești ciuperca supraviețuirii

eu eroul preschimbărilor

eu sunt Helga pictorița devenită floare

apoi fecundată de-un Zburător bondar

tu rămâi ciuperca din stâncă

mă crești an de an

mă reînflorești

mă atragi

.

Tu ești un demon cu plete călător

prin permafrostul lunilor singurătății

lași spori dar stânca mea te ține minte

eu sunt un înger

îți sunt un zâmbet mort

eu sunt o floare

eu mă trec ușor ușor

tu rămâi etern prin spori

stai cu mine dedesubt

în cavou să nuntim

să ne-ntipărim

osmotic viețile

Doina Boriceanu

de-ale casei

doar un ornic frânge noaptea

Amintind de fuga clipei,

Sfârâind se sfarmă vremea,

Lumea-n somn citind suspine.

Ațipesc tăceri domol,

Rechin descleștându-și fălcile,

Crengi se lovesc mestecate de-un zbor,

Luna exersează în lac plecăciune.

Un copil râde în somn,

Peste umeri își trage muntele sarica,

Se-aude freamăt frunzei de-i susur-zvon,

Mamei îi cade în poală împletitura…

Argint fântânii stropește văzduh,

Poteci croite de gânduri ațipind,

Plecările-mi nu știu unde duc,

Cade ninsoare de lună potopind.

Îmi spun că ne lipsește un viscol

Lumea din rădăcini să zdrumice,

Se-arată o sanie topită-ntr-un ocol,

Acolo mânjii cântă colinde.

Paul Spirescu

Mama mea din adâncuri

În fiecare dimineață mă trezesc

într-un balcon împrejmuit cu ceață deasă

o strig pe mama și n-o mai găsesc

și mama a plecat în zori de-acasă

adulmec umbra ei prin ierburi reci

o urmăresc tot furișându-se printre ruine

dar mama mea nu-mi mai răspunde-n veci

și cred că mama a uitat de mine

îi mângâi straiele rămase-n șifonier

și-i lustruiesc încălțămintea pe - îndelete

din când în când tresaltă-într-un ungher

fotografia mamei pe perete

o strig prelung cu glasul răgușit

orbecăind absurd prin ceața deasă

dar mama mea cred că m-a părăsit

și nu mai vrea să se întoarcă-acasă

în fiecare dimineață mă trezesc

pe un covor de iarbă-înrourată

o strig pe mama și n-o mai găsesc

și mama nu mai vine niciodată...

‎Vlad Anghelescu‎

Toamnă în paradis

(sau umbra îngerului...unui vis ?)

Clipa ți-am rupt-o

sărut

din coapsă.

Peste umbra-mi, ziua

ca o ciută

se furișa.

Mirosea

stânjenii de rugină

ai florilor galbene.

Parfumul avea

secerări de aripi reavăn-obosite.

Ciuta renunța

în vis

la precauție.

Mă înveli

crezându-mă

coasta unei râpe...

Înflori acolo

pentru totdeauna

prinzându-mă în rădăcini

împreună cu stele uitate

în tabloul de toamnă,

deși era ziuă,

Înaltul

părea

negru sicriu,

iar stelele

niște ferestre minuscule.

Clipa ți-am rupt-o

răsărit din coapsă.

Ziua de trei ori

din picior a zvâcnit.

Era

cea mai lungă zi.

Și tu îmi erai mireasă

izvorându-mi lumină.

Ciuta

renunța în vis

la precauție.

Vlada Adalva

‎Nuta Craciun‎

pietrele Annei

III

se curbează timpul peste arbori s-alunge ochiul de frig

acum singura noapte dintre primăveri e trupul meu gol

fără aripi fără buzunare fără zâmbete

alți corbi vor hoinări de-acum prin tinerețea mea

ca printr-o galerie cu desene rupestre

pasărea care mi-a furat zâmbetul a zburat în plopii din lună

am rămas captiv între cearșafuri într-o dimineață ireală

atât de curată încât vedeam urma trecerii tale

pietrele din lună sunt noi începuturi așa mi-ai spus

si mi-ai așezat în locul gol o pasăre

cu cer cu tot

zâmbetul meu se agață de lună și tace

Veronica Stanila

Fără mine

Au fost zile

când am rămas fără mine-

uneori, mă invitau muzele la festinul lor,

alteori,plecam cu norii umblători

în expediții îngerești

uimită de chipurile lor

ca de minunile lumii-

am rămas fără mine mai ales atunci

când iubirile-mi deveneau statornice-

zăceam in neștire,

fără să mai știu cărei lumi aparțin

și cât din mine atinge cerul,

inima in dezechilibru... bătăile ei ce semanau cu cele ale ceasornicului...

ca și timpul,picurii sufletului

se risipeau,

anotimpurile se derulau rand pe rând,

clipele fardate de fericire se iroseau

precum oiștile lumii uscate

de vânturile

în care mi-am lăsat de-astea ori inselandu-ma...sufletul

ca o rană...

Jorj Maria

*

durerea mă împarte în două plutoane

durerea se retrage de-o parte

și de alta

după o luptă strânsă

își deschide brațele lungi

iubirea mea

scriu ca un soldat

cu o dorință ce străpunge

ferestrele kafkiene

absurditatea distanțelor

și lista deșirată a scrisorilor

sugrumate de aceeași voce

în casa mea sunt numai vieți

pe moarte

atât de intense încât

bătrâna care scrie acum

aruncă din sine

tot ce-și poate dori un om sub soare

taiorul și mănușile de dantelă

sunt strâmte pe pielea măsluită

scrisul se extinde pe tot trupul

îl convertește

nimeni nu-l poate șterge.

Constantin Ciuca

O COMBUSTIE

Îmi e frică să intorc capul

pentru că s-ar putea sa te văd.

Sau, să nu te văd.

Și de trotuare mi-e frică

pentru că ele se termină toate în ochii mei 

și de aceea ar putea să te aducă

in unul din ei

stâng, sau drept.

Sau, să nu te aducă.

Și de oraș

pentru că străzile lui se aprind,

și ard de jur împrejur.

Și de palmele mele mele mi-e frică

pentru că fumegă

și pârâie și se crapă până la oase.

Și de pașii

cu care calc pe drum

lăsând în urmă din mine

doar grămăjoare de scrum

albicioase.

Magdalena Hisum

Cât te iubeam

Tu m-ai iubit? Ha, ha, nu cred!

În tine nu pot să mă-ncred,

Și doară n-o să mă reped

Să m-amăgesc cu vise.

Că tu de gură îmi ești bun

De stau, trei zile pot s-adun

Și tot aș mai avea să spun

Cuvintele promise.

Nu ți-a fost dor de ochii mei,

Dar minte-mă, dacă mai vrei

Să cred că nu sunt cifra trei,

Să știu c-am fost o proastă!

Din pasul stelelor pe cer,

Să-nvăț curând să nu mai sper

În sentimentul efemer,

Că nu-s decât o coastă!

Cât am iubit, tu nu iubeai,

Cu vorbe dulci mă amăgeai,

Și-n toate câte le spuneai,

Eu îți eram doar jocul.

Ia-ți mările, și prin furtuni,

Găsește malul cu nebuni,

Trăind minciuni după minciuni,

Iubirii află-i focul!

Firoiu Cristina Maria

Ora 23:54, este încă România!

În țara mea se-acoperă pământul

Cu ceruri grele și răstignite-'n nori,

Cu milă multă, iar vă cerșesc tot lutul,

Să ținem minte ce-a mai rămas din noi!

În țara mea se face dimineață

Și se tot minte că mai există rouă,

Cu milă multă, vă cer puțină ață

Să prindem lacrimi de setea noastră nouă.

În țara mea zidim la loc uitarea,

Cu praf în ochi ne dăm și ne mândrim,

Cu milă multă, vă cer să mutăm marea

În altă țară, căci noi murim în chin.

În țara mea, toți munții răbdă frigul,

Am spart în curtea rămasului în suflet

Doar lemne vii și mâine cade imnul

Ce răsuna in vârf de chip și cântec.

În țara mea, ne fâstâcim cu lene,

Ne cumpărăm și trupuri, și mașini,

Cu milă multă, vă cer s'-aveți umbrele,

Că-'ncepe ploaia vânzării de copii.

În țara mea alegem ca nebunii,

Fugim de-acasă pentru-a schimba furia,

Cu milă multă, vă cer să rupem crinii

Ca să vedem că oglindim trufia.

În țara mea, nici mama nu-i acasă,

Am părăsit-o, crezând în libertate,

Iar ea s-a dus în arșița mai deasă

Să moară ea și noi s'-avem dreptate!

În țara mea tot zâmbetul cel blând

S-a transformat în ironie surdă,

Cu milă multă, eu mă aplec să plâng

Cu chip de om și poezie mută...

Căci țara mea mai locuiește-n viață,

Iar noi îi rupem răsăritu'-n două,

Ne vom trezi când lacrima pe față

Va fi sărată, dar se va pierde-n rouă.

Să mă iertați, să mă urâți pe mine,

Atâta stiu, că noi ne despărțim

De România și chiar de buletine,

De mama noastră... și adormim puțin.

În leagăn crunt ne-am pus si domnitorii,

Brâncuși pleca, iar noi tăceam absurd,

Cu milă multă, sfârșitu' cu onoruri

Noi l-am pornit și-'nvinuim că-i ud.

De parcă ploaia nu știe că ne doare,

Cu îndrăzneală, îi ceri să se oprească,

Un singur gând, duceți-vă la mare

Cât încă știți că este doar a voastră!

În țara mea se scrie poezie,

Se nasc picturi, se joacă teatru încă,

Cu milă multă, uitați-vă la ie

Și hotărâți ce doruri ne apucă!

Că nu mai stim decât să strângem pumnul

Cand noi, românii, copiii mamei noastre

Ne îndopăm cu resturi de la Guru

Și ne mândrim că ne lovim în coaste!

De-abia așteaptă străinul încălțat

În pașii nostri, iubiți de Brâncoveanu,

Să se așeze când noi plecăm din pat

Și să ne lase să molfăim amaru'.

Cu milă multă și cu-'ndurare cer,

Hai să îi cerem iertare României,

Să ne găsim și mama de prin ger

Și să-'ncălzim puțin din imnul iei.

Cu milă multă, iar vă cerșesc tot lutul,

Cu ceruri grele și răstignite-'n nori,

În țara mea se-acoperă pământul

Și nu vedem ce-a mai rămas din noi!

Liviu Ofileanu

LA DORMITOR

frica ne ținuse multă vreme laolaltă.

apoi ne-am resemnat cu "asta e"

până un fulger ne-a dezvăluit fețele

și unul s-a ridicat pe două picioare

mergând așa cum stătuse întins.

atunci am ieșit o parte în noaptea ploioasă,

ne-am dus să vedem ce era de văzut dincolo

de întuneric și apă,

acolo unde părea că se aprinde o luminiță

cât să ne vedem fețele mânjite.

afară era frig și parcă frigul semăna cu frica.

cei rămași ne loveau cu pietre,

un cor de țipete se împlânta în oase

așa cum cineva visează că e mort

și Noi îl trezim să nu rămână.

până la urmă am ieșit în partea cealaltă,

lumina se încurcase prin copaci

și o parte s-a întors să dea de știre

că dincolo de întuneric e lumină

și lumina cade din copaci.

nimeni nu știe dacă au mai ajuns.

cei rămași afară sunt acum foarte departe

de cei rămași înăuntru,

despărțiți de pereți cu forme de animale

încremenite în mișcare.

am rupt câteva ramuri de lumină

și am făcut arc, cuptor cu microunde și F-117.

deși afară e un întuneric alb ca smântâna,

tot nu zărim mare lucru:

unii sunt mai slabi decât alții

și astfel s-a născut vânătoarea.

foamea ne-a împins să ne spargem în dinți

dacă tot trăiam anii cu sutele

iar Dumnezeu nici gând să bage la pariuri.

Eu am scăpat și schimb pe MTV.

Mihai Traista

Balada drumului către tine

Mă aștern către tine cărare,

Tu, cărare, te așterni către ieri

șerpuind te îndrepți către zare,

împietrit eu nu duc nicăieri.

Banalul complot ne pătrunde,

și tot alergăm fără rost,

cărare mi-ai fost spre niciunde,

ce verde cărare ți-am fost.

Ne inundă probleme mărunte,

cărări transformate în vis,

cărare ți-am fost înspre munte,

cărare mi-ai fost spre abis.

Azi lumea-i în pene umflată,

ce trist univers și anost,

cărare mi-ai fost cea mai lată,

ce îngustă cărare ți-am fost.

Durerile stau să ne ajungă

și nu mai găsim adăpost,

cărare ți-am fost, cea mai lungă,

ce scurtă cărare mi-ai fost.

Spre stânga o iau la răscruce,

cărare să-ți fiu nu mai pot,

cărare mi-ai fost către cruce,

ce ieftin și palid complot.

Ioan Ratiu

TE-AM IUBIT!

Eu te-am iubit! Undeva, prin cuvinte

Puţine, cam simple, uşor de rostit,

Pe fugă, demult, departe, cuminte,

Cu dorul, timid, cum erai... te-am iubit!

Cât îmi doream, din accente pierdute

La doi paşi, un suflet mereu pregătit,

Ales Adevăr, ajungă, sărute

Doar aşa cum eram... de când te-am iubit...

Reîntâlnesc, ah, zâmbetul în vise

Legând câţiva nori de pământul cernit,

Cu ochii, părul şi gura promise…

Ce bine a fost unde mult am iubit!

Vladimir Robu

Tranșee pe hârtie

Pocnește revolverul pe malul ars de stele

Ți-e funia prea strânsă, se-afundă aspru-n carne

Trei domni din soclu neted, învie prin zăbrele

Obraznici din pruncie, cu mirul scurs din goarne.

Nu-ți merită voinicul, să bată în arcadă

Caretele de paie, în drum își arde fața

Un colț de pace roagă, să putrezească spada

Căci luptele-ți silește, banchetul și mustața.

Mai bat și-acum din cuiburi, răscoale înarmate

Vorbiți de limpezime, când cerul toarce crimă?

Bătrânii tăi din criptă, cu oasele uzate

Vrăjesc prin vis de toate, numai cât fără rimă.

Tumult și-o noapte lină, album fir-de ființă

Clădire pe clădire ca ghemurile-n stâncă 

Războiul izbucnește, din vină s-au credință

Preasfântă e povarna, în minte de se-adâncă.

Tranșei după tranșee, o zarvă permanentă

După ce-a fost în spate și ce va fi-nainte

Căminul încă arde și oastea-i abundentă

O vâlva infinită de umbre, pe morminte.

Nici trăsnetul de pușcă, nici pocnetul de plagă

Nu-ți va schimba povestea, pictată-n stropi de sânge

Ți-e funia prea strânsă, se-afundă aspru-n vlagă

Fruntași pe patru vânturi, în nopțile ce plânge!

Vasile Baghiu

Nu e bine şi nu e corect

Nu e bine deloc şi nu e corect

ca poporul să strige "proasta"

sau „analfabeta”,

pentru că

o femeie

merită

doar complimente

şi cuvinte frumoase.

Ea însă,

floare imaculată,

poate să sfideze

drăguţul de popor

cât binevoieşte,

cu tupeul ambalat în nevinovăție,

braţ la braţ cu şmecheri de şmecheri,

cu aerul ei

de repetentă pusă şefa-clasei

şi care îi trimite la plimbare

pe olimpicii încercănaţi,

pe bieţii profesori,

pe academicieni

şi pe atâţia fraieri

care cred în realizarea

pe bază de muncă

şi prin forţe proprii.

Poporul poate îndura,

e obişnuit,

dar ea, o sensibilă,

nu poate suporta atâta miştocăreală,

are şi ea familie

şi e şi ea om

cu suflet şi sentimente,

mamă şi soţie,

femeie.

Nu e bine deloc şi nu e corect

ca poporul să spună

ce tot spune urât şi naşpa

la adresa ei

când iese în stradă,

pentru că poporul

e învăţat să reziste

şi poate rezista oricând şi oricât,

şi la urma urmei se poate abţine,

poate îndura,

poate suporta totul,

se ştie din istorie.

Ea însă,

fire emoţională, empatică

şi neconflictuală,

trebuie lăsată

să-şi bată joc

în voia cea bună de el,

pentru că nu se face

şi nu e corect să superi o doamnă.

Poporul să stea, deci, cuminte

şi la locul lui,

să facă frumos,

să vorbească politicos,

nu cu prostii,

jigniri şi alte alea,

pentru că - nu-i aşa? -

ca să conduci ţara

nu trebuie carte prea multă,

nu e nevoie de limbi străine,

nici de gramatică,

nici de cultură

sau alte intelectualisme din astea,

şi nici să ştii

unde te afli când călătoreşti.

Trebuie doar

să rezişti cu stoicism

valului de invidie şi răutate,

ingraţilor

şi veşnic nemulţumiţilor

care nu văd binele de care au parte

din partea ta,

he, he,

oricât te-ai sacrifica

şi te-ai zbuciuma

pentru ei.