REFORMA
în TRANSILVANIA
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
„Totdeauna furtunile m-au
fascinat. Oricât ar fi
fost de dramatice le
contemplam dezlănţuirea
cu o bucurie ciudată, cu un
sentiment pe care
l-aş numi frică contemplativă,
chiar dacă termenul
este hazardat.” (Ana Maria Marin von Saanen)
În
Octombrie 1542, prin oficierea missei evanghelice, celebrată de Johannes
Honterus, Braşovul devine primul centru al Reformei. În Dieta din Alba
Iulia-1543, au fost prezentate Reformationsbuchlein.
Un an mai târziu, 1544, la Universitatea Săsească cu prilejul adunării de
Sf. Ecaterina s-a adoptat acceptarea Reformei la oraşe, iar la sate în 1545. În
1547, între radicali şi moderaţi s-a redactat un compromis: Kirchenordnung aller Deutschen in
Siebenburgen, care va căpăta în 1550 caracterul legal al Mărturisirii de
credinţă. Paul Wiener a fost ales şi numit prim-preot al Sibiului în 1553. Din
Braşov, Reforma s-a extins rapid în cele Trei Scaune: Sepsi, Kezdi şi Orbai.
Între 1551-1552 s-a format prin teologul Szegedi Kis Istvan un alt centru al
Reformei în Banatul timişan. După moartea episcopului Ioan Statilius de Alba
Iulia, în 1542, scaunul a rămas vacant, iar forma de organizare a fost
înlocuită prin: fraternităţi preoţeşti, decanate şi vicearhidiaconate.
Decanatul de Sibiu a introdus în 1543 formula de hirotonisire aplicată la
Wittenberg, adoptată şi de comunităţile maghiare. Arhidiaconatul Oradei s-a
organizat în 1544, iar cel al Sălaj-Sătmarului în 1550. În 1553 s-a ales un
superintendent pentru decanatele săseşti, astfel că Transilvania avea în 1557,
3 superintendenţe: două maghiare la Cluj şi Sătmar şi una a saşilor. Regina
Isabela a Ungariei şi Petru Petrovics-locţiitorul princiar al Transilvaniei
aduc schimbări în politica religioasă, secularizând episcopiile de Oradea şi
Alba Iulia. Din 1556, Clujul devine oraş protestant.
Prin sinodul
de la Czenger din 1559, Ungaria acceptă Confessio
hungarica, pentru ca la următorul sinod de la Debreţin din 1567,
calvinismul să devină confesiunea oficială a ungurilor.
În
Transilvania calvinismul prin Gaspar Heltai (sas maghiarizat) i-a câştigat pe
principii şi pe nobilii maghiari, centrul lor devenin Cluj-Napoca.
Ioan
Sigismund (1559-1571) principele calvin al Transilvaniei a oficializat în 1564,
în dieta de la Aiud, calvinismul ca religie de stat. ( Pr. prof. dr. Ioan
Rămureanu în recenzia la lucrarea: Fr. Wendel, Calvin. Source et evolution de sa pensee, Paris-1950, în
<<Ortodoxia>>, XII (1960), nr. 2, p. 299-306)
Să urmărim varianta
cercetătorului Ovidiu Ghitta privitor la unirea cu Roma.
Conciliul de
la Trento a impus procesul de convertire la <<dreapta
credinţă>> catolică, de îndreptare a “ereticilor” şi a “schismaticilor”
pentru a putea fi integraţi în Biserica latină. În urma dialogului posttrentin
cu liderii Bisericilor locale din statele conduse de suverani latini, Proiectul
de “unire” a debutat cu
Polonia-Lituania (1595-1596) şi Croaţia-Slovenia (1611).
Prima
încercare de convertire a “schismaticilor”
ortodocşi a făcut-o iezuitul bănăţean Gheorghe Buitul pe la 1625, cu
ierarhul Vadului, dar a eşuat.
În secolul al
XVII-lea confesiunea calvină în Ardeal devenise religie de stat, ridicându-se
astfel împotriva extinderii ameninţătoare a catolicismului.
Mişcarea
clerului rutean din Ucraina Superioară favorabilă unirii, l-a determinat pe
principele Ardealului Gheoghe Rakoczi I, să-l convingă pe vlădica de la Muncaci,
Vasile Tarasovici, să adere deschis la unirea cu Roma în 1640.
Transilvania
de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea,
trecea prin mari tulburări, socio-politice graţie stăpânirii habsburgice,
instaurată după înfrângerea Turciei din 1683. Mihail Apaffi principele
Ardealului (1661-1690) prin acordul de la Viena 1686 şi tratatul încheiat cu
habsburgii la Blaj în 27 Octombrie 1687, a pus la dispoziţia imperialilor care
au pătruns cu armata în principatul românesc 12 cetăţi şi oraşe, întreţinerea
şi contribuţii băneşti substanţiale, în schimbul domniei ereditare a
principelui. Sub presiunile generalului Caraffa, la 9 Mai 1688, Dieta
Transilvaniei acceptă protectoratul Austriei.
Împăratul
Leopold I (1658-1705) a emis la 4 Decembrie 1691, Diploma
leopoldină-Constituţia Transilvaniei în 18 puncte, care rămâne valabilă peste
un secol şi jumătate. Principatul urma să fie condus de un guvernator ales de
Dietă, confirmat de Curte, un guvern şi o <<Cancelarie
aulică transilvană>>, cu sediul la Viena.
Toate aceste
măsuri aveau drept scop pierderea pentru totdeauna al oricărui vis al
Transilvaniei de a-şi recăpăta independenţa.
Diploma
leopoldină prevedea privilegii doar pentru cele trei etnii: ungurii, saşii şi
secuii şi drepturi pentru 4 religii: catolică, luterană, calvină şi unitariană.
Poporul român şi religia sa ortodoxă împământenite milenar erau doar “acceptate”, legiferându-se astfel jugul
întreit: naţional, social şi religios.
Pacea de la
Carloviţ din 26 Ianuarie 1699, aduce Transilvania sub jugul habsburgic până la
Consfinţirea Marii Uniri de la 1918.
Consolidarea
stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a
trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români, privind
atragerea acestora la unirea cu Biserica papei şi ruperea relaţiilor lor cu
fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe. Preoţii ortodocşi din Ardeal aveau
aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului calvino-luteran impus de
conducătorii calvini.
Istoricii
iezuiţi şi cei greco-catolici au impus samavolnic acelei epoci tulbure: un
pretins sinod de <<unire>>
în 1697.
Pretinsa
unire cu Roma a fost o distribuţie presupusă, propusă şi ajustată după un
scenariu papal foarte prost, chiar pontifical de prost.
Atribuirea
actului de unire Mitropolitului
Teofil al Ardealului şi a celor 12 protopopi
în 1697, se
infirmă prin mai multe argumente logice şi raţionamente foarte clare:
-
mitropolitul
Teofil a trecut Dincolo..., la 12
Iulie 1697;
-
urmaşul
său Atanasie a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Ungrovalahiei
Teodosie, la 22 Ianuarie 1698, care a semnat la Bucureşti un Îndreptar dogmatic
liturgic şi canonic în 22 de puncte;
-
iezuitul
Paul Ladislau Baranyi din Alba Iulia a prezentat Curţii de la Viena în
Septembrie 1697, un memoriu al <<statului
catolic>> transilvan anticipând
dorinţa românilor de a se uni cu Roma;
-
<<rezoluţia>> împăratului Leopold a
apărut pe 14 Aprilie 1698, cu libera unire a românilor cu oricare din cele 4
religii oficiale;
-
la 2
Iunie 1698, cardinalul Leopold Kollonich, adaugă un amendament la primul punct
din cele 4 obligatorii: 1. Papa este
capul întregii Biserici, specificându-se că vor beneficia de privilegiile
Bisericii Romei şi preoţilor latini, numai clerul unit care va crede şi va
mărturisi toată învăţătura romano-catolică, plus cele 4 puncte cheie;
-
3 procese
verbale ale pretinsului Sobor din Februarie 1697, scrise de iezuiţi ulterior în
cărţile lor;
-
lipsa
adevărului rezultă și din faptul că semnarea actelor are loc în Martie şi
Iunie, deşi Soborul s-a ţinut zice-se în Februarie 1697;
-
cât de
bine cunoşteau protopopii limba latină?;
-
dacă unirea a avut loc în 1697, de ce s-a mai
încercat unirea din 1698 ?;
-
de ce s-a
perfectat unirea abia în anul 1701?!
Românii
rămâneau ortodocşi dar, treceau de sub camilafca greacă sub tiara catolică;
cultul rămânea acelaşi, cel tradiţional, dar era vasal celor patru puncte
iezuite deosebite şi definitorii: 1. Papa
este capul întregii Biserici; 2. Sfînta Împărtăşanie se poate face şi cu pîine
nedospită (azimă ca la iudei); Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad mai există un loc curăţitor numit purgatoriu.
Actul-stigmat presupus “Manifest de unire”
Actul incriminator pentru catolici şi
habsburgi de-a pururea este o falsă <<carte
de mărturie>>, aparent semnată de 38 de protopopi la 7 Octombrie
1698.
Actul grosolan arată un caiet subţire ce conţine 3 file: primele 2 file sunt de fapt o coală îndoită,
iar a 3-a filă este o jumătate
tăiată dintr-o coală, lipită de coala îndoită. Prima pagină conţine declaraţia
de unire... în 14,5 rânduri la care s-a adăugat sigiliul. După ce s-au mai
gândit făptaşii răi, au adăugat un <<post-scriptum>>
din 13 rânduri scrise mărunt pentru a încăpea în aceeaşi pagină.
Pagina a II-a
conţine aceeaşi declaraţie de unire, dar redactată în latină. Diferenţele
dintre textul în română şi cel în latină sunt esenţiale şi uşor de observat.
Cercetările
iluştrilor istorici: Nicolae Densuşianu, Ştefan Lupşa, Silviu Dragomir, Ioan
Crişan şi Gheorghe Popovici aduc la lumină falsul
grosolan al secolului.
Faţă de
actul mârşav, istoricul unit, dar ROMÂN Nicolae
Densuşianu scria: <<Avem înaintea noastră o traducere
din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui
tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a
desfiinţa Biserica română din Alba Iulia...>> (Nicolae
Densuşianu, Independenţa bisericească a
Mitropoliei române de Alba-Iulia, Braşov-1893, p. 44)
Pe paginile 3, 4,
5 se află presupusele semnături ale
celor 38 de protopopi, în realitate ele au fost luate din dosarul cu semnături
ale unui sobor anterior, parafate cu 37 de peceţi, doi dintre ei folosind aceeaşi
pecete.
Pe pagina 5, urmează imediat după semnături, în 7 rânduri un <<codicil>>,
în realitate fiind o redactare
prescurtată a post-scriptumului de pe prima pagină.
Expertizele
grafologice au demonstrat că Codiciliul
a fost scris chiar de ierarhul Atanasie. Pagina 6 rămânând nescrisă, nu sunt comentarii.
Apariţia
alături de protopopi a <<popii
besericilor rumâneşti>>, este un non sens nemaiîntâlnit în niciun alt
act sinodal.
Numele localităţilor protopopilor transcrise
în latină prezintă grave greşeli, indicând ca autor al lor un iezuit.
Puse faţă în
faţă “manifestul de unire”,
post-scriptumul şi codicilul arată deosebiri esenţiale: prima ţine partea
latinilor, dogma papală, celelalte două impun categoric păstrarea integrală a
dogmei ortodoxe.
Atunci protopopii români semnatari pentru
ce şi-au mai dat adeziunea?!
Lipsind semnătura mitropolitului întregul
act este NUL!
Iată şi punctul
greu de vedere, autoritar al ilustrului istoric Silviu Dragomir:
„N-ar fi exclus ca protopopii să fi semnat
un alt act, punându-se în locul lui declaraţia de unire. Probabil că acel act
cu semnăturile protopopilor era format din două foi, aşezate una într-alta, din
care primele trei pagini erau cu semnături, iar celelalte albe. Plăsmuitorul a
întors ultima foaie albă (p.
7 şi 8) în fruntea actului, devenind
paginile 1 şi 2, pe care s-au scris
textele de care ne-am ocupat mai sus (român şi latin). Nemaifiind aşezate acum una într-alta, în formă de caiet, ultima foaie
a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de celelalte foi (devenind
p. 5, cu semnături şi 6, albă).” (Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol.
I, Sibiu-1920; Românii din Transilvania
şi unirea cu Biserica Romei, în <<B.O.R.>>, LXXX, 1962; Ioan
Crişan, Geschichte der Kirchlichen Union
der Rumănen im Siebenburgen unter Leopold I, Hermanstadt, 1882; George
Popoviciu, Uniunea românilor din
Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj-1901;
Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi <<unirea>> din anii
1697-1701, în <<B.O.R., LXVI, 1948; <<Unirea>> ardeleană în 1700 după întoarcerea lui
Atanasie din Viena, în <<Anuarul XXV al Institutului Teologic
Universitar>>, Sibiu, 1948-49)
C O N C L U Z I I
Este
cert că dacă documentul ar fi fost real ar fi trebuit să aibă forma unui act
sinodal scris pe o coală întreagă, fără adaosuri, fără foi lipite, conţinând
expres pe acelaşi rând semnăturile mitropolitului şi cea a notarului-secretar,
apoi dedesubt semnăturile protopopilor .
Analizând documentul presupus că certifică
acordul clerului ortodox se poate observa ușor că, în fapt, este vorba de emiterea unui act fals cu ”bună
intenţie” pentru a părea o declaraţie autentică.
Este evident că hotărârea
de unire nu s-a luat în sobor ,semnăturile reale ale
protopopilor au fost
culese fie dintr-un act anterior, fie individual la trecerea lor
prin Alba Iulia.
Nici o
sursă a vremii respective nu consemnează ţinerea unui Sobor la 7 Octombrie
1698, protestul braşovenilor conduşi de Pater Ianoş şi Gavriil din anul 1701,
nu face referire la pretinsul Sobor din 1698.
Rezultă deci că întregul
<<manifest de unire>> nu
este altceva decât un act
fals de uniaţie săvârşit de iezuiţi sub imperativul <<divide et impera>>și
că,
în fapt, a fost
opera cardinalului Kollonich şi a împăratului Leopold I.
Plăsmuirea în fals a
3 Soboare de presupusă unire: 1697 cu 12 protopopi,
1698 cu 38 de
protopopi, iar în 1700 cu 54 de protopopi,trebuia să conducă la
unirea ortodocșilor transilvăneni de <<de bună voie>> cu Biserica
Romei.
Actul oficial politic
de atestare a Bisericii unite din Ardeal, recte a Eparhiei
greco-catolice a fost
emis de împăratul Leopold I, prin Diploma sa din 19
Martie 1701.
În realitate doar o
parte infimă a clerului (preoţii) au îmbrăţişat uniaţia, care
afirma că nu-i rupe
de tradiţia lor şi pentru interese materiale.
O realitate
dureroasă este faptul că bisericile ortodoxe au devenit peste
noapte proprietate a
noului cult, mare parte dintre credincioși neînțelegând ce
se întâmpla de fapt
și continuând să meargă la slujbă în biserica satului.
Uniația a fost deci
un mare fals istoric și, poate, cel mai mare sacrilegiu
creștin girat
politic de papalitate.
+ Sf. Evanghelist şi Apostol Matei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu