GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - LITERATURA ROMÂNĂ CREŞTINĂ în SPAŢIUL CONCENTRAŢIONAR ATEU

LITERATURA ROMÂNĂ CREŞTINĂ în SPAŢIUL CONCENTRAŢIONAR ATEU -

studiu de caz – Ioan Ianolide

( partea I)

                                                          

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      Eroii şi Martirii valahi nu se plâng

      niciodată, nu se regretă nicicând, ci se

      slăvesc continuu, mândrindu-ne cu ei

      întotdeauna şi urmându-i permanent !

                         

   Naţiunea creştină Daco-Română,fiind cea mai încercată dintre încarceratele şi mai prigonitele dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

    La suprafaţă, în afara lumii „libere” fenomenele liric, literar, filosofic şi teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătuşat, în spiritul libertăţii depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar ateu s-au născut un Paradis mistic al POEZIEI religioase prin excelenţă, o MĂRTURISIRE isihastă fără precedent în istorie, în Patristică, o Filosofie creştină sofianică nemaiîntâlnită şi o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie a Suferinței și a Jertfei cu o înaltă vibraţie cerească.

   Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă, Scriitorii Crucii s-au aprins în Ruguri de reflecţie, de lumină, de sublim peste întregul univers concentraţionar împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral, așa cum sublinia dr. Constantin Buchet :

    „ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatura universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.” (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

   Literatura de detenţia a urcat piscul memorialisticii concentraţionare înălţându-se apoi pe reperele mistice într-o mărturisire isihastă de reverberaţie serafică.

  

   Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul înălţării isihaste cu mistica creatoare ca poezie martirică, mărturisire literară, filocalică, sofianică.

   Misticii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin taina suferinţei şi a jertfei la creaţie, şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, și că munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică.

   Transformând prigoana în predanie, creştinul persecutat s-a transformat pe sine într-un om nou, renăscut, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

   Soarta te cheamă la viaţa ta, dar Destinul te alege pentru viaţa celorlalţi.

  Ţelul vieţii trebuie să devină Calea creştină jertfitoare pe care trebuie să o urmezi neabătut, astfel încât toate încercările istorice să te întărească pentru a birui spiritual.

   IOAN IANOLIDE – MĂRTURISIREA FILOCALICĂ

   DEŢINUTUL PROFET

   Ioan Ianolide provenea dintr-o familie înstărită de armâni teleormăneni, învăţători, născut în 27 Ianuarie 1919, în localitatea Dobroteşti, într-un mediu familiar de credinţă, de tradiţie şi de înalt patriotism. Ca elev a fost sclipitor, iar ca student al Facultăţii de Drept din Bucureşti, era o excepţie, dar a fost arestat la 19 Octombrie 1941, învinuit de naţionalism creştin ortodox, acumulând prin temniţele de la Aiud, Galda, Piteşti, Târgu Ocna peste 23 de ani de suferinţă. A fost logodit cu o soră a lui Valeriu Gafencu, dar timpul îndelungat al detenţiei i-a despărţit definitiv.

   Ioan Ianolide, precum cea mai mare parte a poporului dacoromân drept măritor creştin s-a născut într-un mediu curat, sacru al tradiţiei creştin ortodoxe, între obiceiurile şi datinile strămoşeşti şi străbune, din străbunici, bunici şi părinţi cu dragoste de Dumnezeu, de Patrie, de Biserică, de Natură, de tot ce-i românesc şi pur, de tot ceea ce viaţa, familia, educaţia şi cultura izvorau din Atotcreator şi se revărsau apoi cu credinţă, cu dragoste, cu libertate şi cu adevăr în Frumuseţea Lui.

   „Legătura mea cu Hristos era naturală, familiară şi permanentă, viaţa fiind de neimaginat fără El. Mi se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi necontenit. Dumnezeu dădea plinătate sufletului meu. El răspundea necesităţii de curăţenie, de desăvârşire şi de ideal din mine.” (pag. 28)

   De la naştere, creştere şi formare Ioan Ianolide a fiinţat vieţii sale ca un creştin aparţinător şi moştenitor al Tradiţiei sfinte dacoromâne.

   „În închisorile anilor 1941-1944 credinţa noastră îşi căuta albia spirituală.” (p. 442)

   După primii ani de temniţă, în condiţii eminamente diabolice de prigoană şi tortură permanentă, administrată sub toate ipostazele, doar prin dialogul lăuntric cu inima, prin acceptare şi suferinţă, prin rugă şi jertă, prin dăruire şi iubire, prin mistică şi iertare s-a îmbrăcat prin curăţirea lăuntrică în veşmântul isihast al Cămaşii lui Hristos. 

   Lucrare filocalico-sofianică, Deținutul Profet a  apărut sub binecuvântarea părintelui Amfilohie Brânză, duhovnicul şi ctitorul Mănăstirii Diaconeşti, la Editura Bonifaciu – Bacău, în anul 2009.

 Această Mărturisire Filocalică este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită, ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe o cale aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.

   În vibraţia duhovnicească a trăirii creştine, pe acest tărâm binecuvântat al Maicii Domnului, sufletul lui Ianolide a înregistrat cutremurul unui destin de proporţii catastrofale, prezis chiar de mama sa:

   „-Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace cu una cu două. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun. Ed. Bonifaciu, Bacău, 2015, p. 15)

   O altă influenţă în educaţia sa creştină în care a crescut şi în care a trăit, ca o invocare permanentă în el, a fost evlavioasa şi pravoslavnica sa bunică:

   „Bunica îşi stabilea relaţiile cu Dumnezeu tot aşa de simplu cum le stabilea cu vecinii de care o despărţea un gard de uluci rare, albe. Habar n-avea ea de dogme, de legi şi de alte abstracţiuni! Ea îşi lega sufletul de ceruri prin fapte mici, concrete, cotidiene. Şi mereu se simţea ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu.” (ibid., p.19)

   Al treilea pedagog i-a fost profesorul de filosofie, titanul Nae Ionescu pe care l-a simţit ca pe un sine spiritual de mare profunzime, stându-i parcă mereu în preajmă:

   „Pornea de la o ideee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală.

   Deşi era o inteligenţă excepţională, în fond era un mistic.

   Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate tensiunile contemporane, părea un ascet.

   Ardea în el o tainică sacralitate.

   Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea.

   Sub calmul acela academic se petrecea o ardere secretă până la incandescenţă.

   El vedea-iată de ce m-a atras!

   Trăia filosofia ca pe o taină, viaţa ca o taină, lumea ca o taină.” (ibid., p. 20)

   Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dacoromân, rupe zăgazul Zidului roşu prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoire, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.

   Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe.

   Autorul, prin mesajul său profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli, limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el.

    Revelând privilegiul haric al Duhului care grăieşte prin el, pledează pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia Gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.

   Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnat în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.

   Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice, pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii.

   Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă de fapt Taina prigonitului-persecutatului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.

   Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii 1985, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.

   Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.”

   Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa mereu crescândă şi de nepăsarea în care îşi trăieşte cotidian neputinţa sa.

   Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice:

   „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.” (idem)

   „Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”