A
fost odata.....
SAVUROS!!!!!!
Excelent scrisa ! Pentru suflet si batista cei prea tineri multe n-o sa
inteleaga ...Pentru cei mai in varsta cele decrise reprezinte tineretea
noastra, asa cum a fost ea, cu bune cu rele...Erau multe lucruri bune si atunci
care azi par ridicole pentru tineri...
A fost odata..... Când ne durea
în cot (!) de comunism pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim tinereţea.....
Aparea un ziar de seară: “Informaţia Bucureştiului”, cu mai puţină ideologie şi
mai multe ştiri utilitare şi de interes public. De la mijlocul anilor ’50
apărea cotidianul “Munca”. Acesta nu era decât localizarea ziarului sovietic
“Trud”, tot aşa cum “Gazeta literară” din 1954 era “Literaturnaia gazeta”
românească. La fel şi “Muncitorul sanitar” ori “Gazeta învăţământului”,
săptămânalele unor categorii profesionale.
Radio
România se transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960 un singur
program pe unde lungi şi medii. Aparatele de radio vândute în magazine nu erau
dotate şi cu frecvenţe scurte, pentru ca lumea să nu poată asculta “Vocea
Americii” sau “Europa liberă” – “ziarul vorbit al românilor de pretutindeni”,
cum se intitula până în 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice în
limba română difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucureşti îşi încheia
programul, început la 5 dimineaţa, la miezul nopţii. A apărut apoi şi un
Bucureşti 2, emiţând din zori până la prânz, emisiunile acestuia prelungindu-se
apoi gradat, câte două ore în plus.
Din 1957,
exista Televiziunea Română, mai întâi cu programe experimentale, iar apoi
regulate. Televiziunea se înfiinţase în România la numai doi ani după aceea din
Italia. Faţă de presa meschină, anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau
agresivă, Televiziunea, deşi în alb-negru, a adus în România o undă de
varietate şi destindere. În 1959, când s-au sărbătorit 500 de ani de la
întemeierea Bucureştilor, s-au alcătuit programe aparte, lansându-se cântece
precum “Badea neichii Bucureşti”, compus de Ion Vasilescu şi Gherase Dendrino
şi interpretat de Maria Tănase, sau “Frumos eşti, Bucureşti!”. Apăreau în
programele de divertisment, toate “live”, realizate în condiţii tehnice
modeste, dar foarte reuşite, solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea
deceniilor 6 şi 7: Dorina Drăghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara
Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea,
Dorel Livianu. Într-o emisiune muzicală, a debutat, în 1959, la vârsta de 16
ani, Margareta Pâslaru. În acelaşi an, Televiziunea n-a ezitat să transmită un
program de la barul “Continental”, situat în subsolul unui bloc interbelic de
lângă Biserica Rusă, prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977. Tot în
1959-1960, Televiziunea difuza numere de revistă, cuplete, scheciuri,
interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crişan, de duetul Horia
Şerbănescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular,
care îl imita pe Vico Toriani, unul din puţinii cântăreţi străini sosiţi atunci
în turneu la Bucureşti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica,
nevastă-sa.
Din 1961,
aproape seară de seară, după telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o
jumătate de oră, excelente emisiuni pentru copii, al căror protagonist era
Aşchiuţă, un Pinocchio local, mânuit de un păpuşar excelent, Iustin Grad.
Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populară, la
paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasă, cultivată şi poliglotă a
Televiziunii… Popularitate dobândiseră, datorită rolurilor interpretate în
seriale pentru copii, actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) şi Dem Savu
(Căpitanul Val-Vârtej -foto). Un eveniment era prezenţa Mariei Tănase în
programele de muzică populară, în mijlocul unui taraf (ultima a avut loc în
1962) ca şi aceea a Ioanei Radu, care interpreta romanţe. În 1964, scriitorul
Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul “Din istoria universală a
teatrului”, ilustrat cu secvenţe interpretate de actori. Aşezat în spatele unui
birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul vorbea liber, îmbrăcat
elegant, cu batistă albă la buzunar, răsucind între degete capacul unui stilou
Pelikan cu peniţă de aur… Moartea scriitorului, survenită în acelaşi an 1964, a
dus la întreruperea acelui serial elevat. În acelaşi an, o montare a unei
piese, întreprinsă cu mijloacele teatrului de televiziune – „Pana de automobil”
de Friedrich Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit actor în rolul
protagonistului, pe nume Mircea Albulescu. Dacă un crainic radio a pronunţat
inversat în acei ani titlul operei lui Mozart “Cosi fan tutte”, de o manieră pe
care nu o suportă hârtia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat
pentru o ştire citită pe post: “Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors de la
Moscova pe calea aerului”. Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în România,
cu nivelul înalt la care îl ridicase Constantin Tănase, a adus multă culoare şi
mult haz în vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau în Bucureşti două săli încăpătoare ale aceluiaşi teatru,
care primiseră numele marelui comic, o gradină de vară, “Boema”, datând din
1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cişmigiului, pe un
spaţiu năpădit astăzi de brusturi, buruieni şi oţetari, de pe fosta Intrare
Brezoianu, rebotezată Rigas, şi se mai montau uneori spectacole de revistă pe scena
Teatrului de vară din Herăstrău sau în fostul parc Carol, rebotezat “Parcul
Libertăţii”.
Mă distram
la Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagonişti de toate vârstele se etalau
defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa
Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de
uluci crăpate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele şi de a stăvili
eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie
era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu am reperat niciodată ceva
obscen sau indecent. Partea întradevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului
cu noroiul negru, greu mirositor. Şi aceea de încreţire elefantină a pielii. La
întoarcere treceam prin dreptul terasei “Potcoava”. În miezul zilei se
produceau doi lăutari – unul cu vioara, altul cu acordeonul, ştirbi şi foarte
prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din cântece de
pahar şi voie bună, gen: “M-a făcut mama oltean”, “Ionel, Ionelule”, “Zaraza”
etc. Piesele cu dedicaţie se arvuneau la masă, sub deviza: “cine lipeşte
biştarul, comandă muzica”. Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă
trăgeam cu urechea pe la gard. Serile le petreceam la vilă, într-un plictis
debordant. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare
pe faleză. Punctul turistic standard de vizitat era vila. Zăboveam apoi pe o
bancă în preajma Cazinoului. Concerta o formaţie “de antren şi dans”. Dizeuza,
o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe
după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea. Ce regret de pe vremea
aceea? Teatrul radiofonic, liceul Mihai Viteazul, Noapte bună copii, Cine ştie
câştigă, ziarul Urzica, revista Secolul XX, covrigi cu sare, Timur şi băieţii
lui, Los Paraguayos în turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsă
şi Rolling Stones, şniţel la pachet în drum spre tabără, restaurantele cu
mandatar, Costineşti, număr şi uniformă de liceu, studenţii de la arhitectură
pictând icoane pe geamurile de la “Ion Mincu”, Carpaţi fără filtru, formaţia
Mondial, gogoşi în Piaţa Unirii, Margareta Pâslaru, şedinţele de exmatriculare
ale celor care plecau cu părinţii în Israel sau Germania, balul de la
Arhitectură, Liviu Ciulei, Ţiriac şi Năstase, “Macarale, râd în soare
argintii”, au intrat ruşii în Cehoslovacia, unt, făină, pâine, zahăr şi ulei pe
cartelă, ouă roşii, pantaloni supraelastici, cotele apelor Dunării, “tacâmuri”,
babic, ghiudem, nechezol, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele
Şcolii Sportive, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel, Zizi Şerban, studenţii
din Cuba, repartiţia, Marin Moraru şi Toma Caragiu, ceaun din fontă, cravată de
pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halviţă, ciubuc, sirop de 50 de bani, casată
de la “Albina”, profiterol, statuia lui Mihai Viteazul, la coada calului,
penare de lemn, ţigări Mărăşeşti, hârtie albastră de învelit caietele, fier de
călcat cu cărbuni încinşi, tocul cu peniţă, galoşii, butoiul în care se aduna
apa de ploaie pentru spălat părul, pereţii vopsiţi cu rolul, fragii din tren,
Moş Gerilă, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt în frunză de
brusture, Parcul Circului, creionul chimic, gutuile puse la copt pe dulap,
George Vraca, aşternuturi brodate de mână, căni de tablă, L.S. Bulandra,
plăpumărese, spălătorese, birjari, policlinici cu plată, Babele, tenisul la
Herăstrău, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotişuri în Apuseni,
sugative, Marina-Marina, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa cu găinile în
cuşti de lemn, Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda dinţilor de aur, căciuli
ruseşti cu urechi, fâş, cicoare, somiere, Piaţa Palatului, şifoniere cu oglinzi
groase de cristal, Grădina Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din
cârpă, parcul de la Şosea, sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat
carne, covata de frământat aluatul, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu
pedală din fier forjat, pe care scria ‘Singer’, geamuri cu flori de gheaţă,
omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în faţa
prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă, Cireşarii, bibelouri, statuia lui
Lenin, cobiliţele de care atârnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine,
cişmeaua de pe stradă, borş la borcan, trăsuri, murăturile din beci, soba cu
foc din lemne, prăjiturile de un leu cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu
gaz, fotografiile de familie alb-negru (mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici
severi) flaşneta din faţa teatrului, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa la
Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mici la grătar în Parcul
Libertăţii, gara cu zgomote şi miros de despărţire… pufoaice, bibelouri, figurine,
căţei şi căluţi în vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea în cutii plate
albastre, Calea Victoriei, closet în fundul curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda
Călugăreanu, ţigănci care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi, babe care leagă şi
dezleagă farmece, Ştrandul Studenţesc, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe,
bocanci cu blacheuri, cazacă, decolteu encoeur, Librăria Eminescu, Unda veselă
cu Stroe şi Vasilache – Alo, aici e Stroe / şi roagă să-i daţi voie /o clipă să
vănveselească /să glumească iar cu voi. Frank Cafea, balene la gulerele
cămăşii, tunsoarea garçon, tuns nemţeşte, coafura paj, coafura Alida Vali,
ciorapi tricotaţi, Căsuţa noastră/ cuibuşor de nebunii/ te aşteaptă ca să vii…
Îngheţată pe băţ, telemea de paişpe, Cico, adidaşi, patricieni, vată pe băţ,
stofă pe puncte, loden, Steaua fără nume, Floarea din grădină, Daniela şi
Aşchiuţă, Cine ştie câştigă, filmul Vagabondul văzut de nu ştiu câte ori,
taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda, cremşnituri de la Casata, Aici Radio Europa
Liberă/bună seara, dragi ascultători, Rita Pavone, cravata de pionier cu
colţurile roase, laleleee, laleleeeee; când la trap când la galop, Dorina
Drăghici, Calboreanu, călimara cu cerneală, cinema Scala, Fory Etterle,
spoitori, chimir; miliţia economică, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,
Scânteia pionierului, Teatrul Ţăndărică, ţigări Naţionale, salicilat,
penicilina uleioasă, festivalul tineretului, lipii… Cavit 9 pentru poftă de
mâncare, pronosport, loz-în-plicdai-3-lei-şi iei nimic, bomboane agricole,
fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, la microfon Noel Bernard,
artista poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon, Simon Templar, trening,
bascheţi, îmbrăcăminte de la ‘pachet’, inele ghiul, tablouri cu sirene, Unde ie
iluziile mele care le-am avut? My, my, my Delilah, Beatles, clasificarea
muzicii în uşoară, grea şi populară, primele autoserviri, “Dialog la distanţă”,
telefoane cuplate, programul de apă caldă, creioane chimice, ascuţitori
chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, bragă şi
plăcinte dobrogene, frigider Zil, aparat foto Laika, poze cu dedicaţie, Pif le
chien, Paris Match, Bulă, bancuri cu cutremurul, Carul cu Bere, sticla de bere
Rahova, prăjituri cu nume anti-apetisante (Buturugă, Cartof), blatul studenţesc
la teatre, călătorii la clasa I cu naşul, cursuri de socialism ştiinţific,
cartuşul de Kent şi sticla de whisky, chibriturile care nu se aprindeau,
Foişorul de Foc, Noapte bună, copii! sufertaş, baia comunală, stambă, Marina
Voica, pantofi cu talpă de crep sau rafie, pantofi Guban, geamgii, iaurgii,
lăptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, săpun Cheia, magiun, Cumpăraţi curent
de la IREB!, Daţi copiilor bomboane!, staţia de radioficare, duşumele de lut, fotbal
cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin care se vedeau bretelele de la
sutien, pantalonii pescăreşti, de doc sau evazaţi, vase de bucătărie emailate,
patefon cu ac, rufe îngheţate puse iarna afară la uscat, caimac, ierbar,
raglan…
Tanţa şi Costel
La
începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv cea televizată,
era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga,
Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din spectacole şi turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când
numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii. Prima interpretă de
muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru. La prima
prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din
cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva
săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de
ea, a început să apară frecvent în programele televizate Marina Voica, care a
devenit şi ea vedetă datorită televiziunii. Cei care au remarcat-o şi au adus-o
la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost
primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului
ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete
Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu,
cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai
anilor ‘70-‘80, prin celebra emisiune “Steaua fără nume”. Ileana Pop, nume mai
puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri
talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora
din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către
televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi
pe mulţi alţii. Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia
telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune pe prof. Grigore
Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la
emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad. Când a înfiinţat în România prima
sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi
Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării. Am
amintit că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o
brunetă frumoasă, cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi
s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a
determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi
descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost
mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei, au fost aduse două fete
drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost
şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau
crispate în faţa camerei. Unul din regizori,parcă David Esrig, încerca să le
determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era
zâmbetul, la ştirile “bune”. În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa,
ministrul român de externe de atunci, (a cărui fiică a fost prima soţie a lui
Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la
Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului
şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au
fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio
Cleo Stiber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi
apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei
ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de
crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele.
Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară
şi a preferat Europa Liberă, Televiziunii Române. Până pe la începutul anilor
’70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri: Mon Jardin
şi Poarta Albă. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de
dans, iar vara cu o gradină faimoasă. La Mon Jardin s-a cântat jazz chiar şi în
anii ’50, când acesta era considerat muzică decadentă. Din formaţia de la Mon
Jardin au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny
Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montand care în 1956
a întreprins un turneu răsunător la Bucureşti, întrucât de aproape un deceniu
nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci
comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus
la Mon Jardin, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat
împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat
să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii ’50 Mon
Jardin-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul
Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.
Poarta Albă
era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere şi alcooluri
distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii ’50. Într-o seară, a
nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti
îşi priponise căluţul cu care aducea marfă la piaţă la intrarea în local. Maria
Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură.
Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu
capul sub masa stăpânului. La Poarta Albă venea autorul versurilor cântecului
“Din bucata mea de pâine” (Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un
câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/ Câinele mă recunoaşte), care putea fi auzit în
bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult
dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie şi, după ce
intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o jumătate de
oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile. Unii
muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere,
o tescovină, o sută de rachiu sau de “Adio, mamă!”… Versurile unui poet de
cârciumă puteau suna în felul următor: “Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de
vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an/ Îmi fumez pipa mea sub un
castan.” Pe vremea “dezgheţului”, când galantarele şi rafturile restaurantelor
nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista Magazin o Cronică
gastronomică, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant Continental de
pe Calea Victoriei, acompaniată de Fărâmiţă Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea
în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări una după alta,
împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se
furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri,
întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o
îndemna: “Da’ să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin… şi pune şi niţel
piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două fumuri de ţigară: “Spune-i,
mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se executa: “Doamna Maria
zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă.” Un alt turneu
al unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în
cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul
indian Raj Kapoor, protagonistul filmului “Articolul 420″. Raj Kapoor a apărut
şi la noua televiziune – care emitea din 1957 – şi a înregistrat un disc la
Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua
acestuia lăutarii au dat la iveala o manea care s-a cântat apoi ani de zile
prin bodegile de la periferie: “Pe Şoseaua Colentina/ trece Rita cu maşina/ şi
golanii după ea/Ca să-i umfle camera.” În anii 1959-’60-’61 nu era politic să
ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac.
Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, de 250 cm3 şi Jawa cehoslovacă.
Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau
dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete
plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea
Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în apartamente
particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi
înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon
discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După
discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când
mergeau în excursie la munte, şcolile medii având patefon în dotare. În fostul
local “Modern”, aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi
Sărindar, s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar
german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj
exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în
sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde. Multe dintre restaurantele
bucureştene fuseseră rebotezate: Capşa devenise “Bucureşti”, de pildă. Athenée
Palace îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul
de culoare de pe vremuri. Hai la atene palace, unde nouă mult ne place! La
Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenée Palace venea noua elită
intelectuală fidelă regimului aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În
cele două braserii, mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de
graţiile noului regim, precum poetul Ion Barbu sau Păstorel Teodoreanu. Acesta
din urmă, puţin grizat, într-o seară, ieşind de la Athenée Palace, a scos o
bancnotă de 5 lei vrând să i-o dea portarului – credea el – galonat şi plin de
fireturi, cu rugămintea: “Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe
portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, acesta şi-a declinat
identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor”, a
răspuns Păstorel… În apropiere de Athenée Palace, pe locul actualului Hotel
Bucureşti, într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua
existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria Nestor, rebotezată
“Victoria”. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O
frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant,
unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau
caféfrapé şi Mazagrin cu pai lipit de sticla brumată a sondei, bere germană,
vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă. Specialităţile de
cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din
epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol,
tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi “langue de
chat”, Coupe-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Maréchal, prăjituri Bibescu,
cărora ulterior li s-a spus Tosca, picromigdale, alune de pădure pudrate fin cu
sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La parter, pe lângă bomboanele cu vişine
trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau fondante. O braserie cu
scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc
interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu (noul nume) care se învecina cu
Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu puţini în Bucureştiul
epocii, i s-a spus Katanga, porecla substituindu-i numele. În apropiere de
Katanga, pitit în gangul de lângă magazinul Unic, era faimosul băruleţ „La
Chinezu”, loc frecventat de sportivii de performanţă care, după ce luau masa la
cantina CNEFS, situată pe la colţul bulevardului Magheru cu strada Dem. I.
Dobrescu, veneau să bea o cafea şi să mai stea la taclale. Primele două
congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala Ateneului.
Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a fost
construită la sfârşitul anilor ’50 Sala Congreselor cu o capacitate de 3600 de
locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul
edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu
14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul
“Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbei
Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres
spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz,
compusă din două feluri de mâncare, cu circa 10 lei. După ce în Sala
Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au
început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala
Palatului şi din 1962 au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între
primii, Domenico Modugno. În iarna lui 1962, Modugno a cântat aici “Aleluia” şi
câteva din compoziţiile sale: “Volare”, “L’uomo în frak”, “Piove”, rămasă multă
vreme în amintirea românilor prin refrenul “Ciao, ciao, bambina”. A înregistrat
şi el un disc la Electrecord. În acelaşi an, a mai cântat o celebră soprană
peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu “Un
tango italiano”. Era vremea muzicii uşoare italiene – din 1964 Televiziunea
Română începe să retransmită Festivalul de la San Remo. Însă noul “dezgheţ”
adusese cha-cha-ul, muzica latinoamericană, concomitent cu bomboanele cubaneze
(din trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul. Unele case
din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului, aveau
bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale
bărbaţi şi femei – oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu
scaunele lor. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani
cornetul. La sfârşitul anilor ’50 încă îşi mai aminteau de…Postul Festivalului.
În 1953 avusese loc la Bucureşti
Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini,
îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră
din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o
ţară condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine
aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni înainte, Ocârmuirea începuse să
drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile
premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în
magazine. Timp de două luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri) un gram de
băutură alcoolică. La sfârşitul “postului”, au fost oameni care au leşinat, au
făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin.
Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă, aduceau
la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria curte. Curţile
din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de bozii, oţetari şi
salcâmi, despărţită de un maidan printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei
trăsuri cu coş şi felinare. Mă suiam în ea atunci când mergeam la copiii
familiei Slabacu – macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti
negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o limbă secretă. În
alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de
porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei. Primăvara
izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi
verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu
aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care
plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul
post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program.
Aparatele din comerţ erau concepute anume (nu aveau decât unde medii şi lungi)
ca să nu poată capta Vocea Americii sau Europa liberă, altminteri bruiate
puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse înainte de război.
La petreceri se dansa după muzică de patefon, redată pe placi de 78 de turaţii,
având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări
dacă erau scăpate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el
vânzându-se în orice librărie sau papetărie. Oamenii cu pretenţii discutau
despre “menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu
Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe, care îl imita pe
Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi un şlagăr
dulceag, “Firicel de floare-albastră”. Toamna, dacă aveau şi gradină, unele
localuri, precum “Strugurel”, sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie
împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel.
Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria
Tănase a cântat pe estrada cârciumii “La prispa înaltă”. Toamna era anotimpul
care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe
străzile acelea cu aspect de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al
căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie,
se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru
legate la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă
sau în marchiza parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le păstrau în
pivniţa lor căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, închisă cu un chepeng de
metal. Tot acolo ţineau, în sticle cu gâtul lat, înşirate pe poliţe, mărar,
leuştean, chimen, tarhon. Bulionul era fiert în curte, la foc de lemne, într-o
oală de 50 de kilograme, proptită pe pirostrii. În Rahova mâncarea era
pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din vechea generaţie fuseseră casnice.
Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte,
iahnii de fasole. De Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli
şi cei cu felurite umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea colivă
cu grâu arnăut, fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau
făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La fel,
brânzoaicele, saleurile, baclavalele, gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr…
Autor: Asa
se ascund astia mereu, dupa: Necunoscut
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu