George Anca - Shankaracharya

Shankaracharya

Shankaracharya – George Anca – Petre Țuțea – Ioan Aurel Pop – Omprakash K. Gupta – Gheorghe Apetroaie – Dumitru Sârghie – Rodica Culcer – Mircea Ivănescu – Jorj Maria – Flori Bălănescu – Pere Besso – Serghei Esenin – Adrian Bucurescu - Doina Dabija – Indira Spătaru – Moș Nelutzu G - Radu Sergiu Ruba – Corina Dașoveanu – Anatol Covalli – Marius Robu – Angi Melania Cristea – Salvina Pașca – Lucia Marin – Ovia Herbert – Ionuț Caragea – Valentina Becart Bisog – Vlad Anghelescu – Vasile Ionac

Shankaracharya

SUNDARYA LAHARI

Frumoasa Unduire

1

Shiva shakti una de nu-i cu puterea-i cel augural

Nu poate zămisli nici măcar să se urnească din loc nu poate

Şi cum fără virtute ar îndrăzni cineva să ţi se prosterneze în rugă

Tu venerată de zeităţile facerii proteguirii şi distrugerii

2

Dintr-un fir de praf de la picioarele tale făcătorul

Creeaza lumi într-una proteguitorul le poartă cu o

Mie de capete distrugătorul le preface în scrum

Spre a împlini ritul ungerii trupului său cu cenuşă

3

Înduratoareo eşti soarele alungând întunericul nescrisului

Torentul trezviei negândindului piatra cintamani

Atoate dătătoare săracului celor înecaţi în marea naşterilor

Le eşti colţii mistreţului Varaha încarnand pe Vishnu

4

Toţi ceilalţi zei împrăştie daruri cu toate mâinile

Numai tu nu ci ne aperi de înficoşare ne dărui

Roade mai mult decât dorinţa noastră în toate lumile

Tu alinare numai la picioarele tale aflăm adapost

5

Mama celor ce-ţi îngenunche închinându-ţi-se odată Vishnu

S-a făcut femeie şi l-a aţâţat pe sihastrul suprem duşmanul lui Pura

Şi  Amor prosternându-ţi-se distruse pocăinţa marilor înţelepţi

Orbindu-i cu forma-i colirul din ochii soaţei sale Rati

6

Fiica muntelui Himalaia primind o tandră privire a ta

Amor cucereşte această lume numai cu arcul său

Şi cinci săgeţi de flori strună fiind albinele surugiu

Primăvara caleaşcă adierea dinspre miazăzi

7

Apără-ne dinainte cea fara seamăn fala distrugătorului lui Tripura

Faţa strălucindu-i precum plina lună de toamnă

Trupul greu de urcioarele ţâţelor cât tâmplele de elefant

Mâinile purtând arcul săgetile funia si boldul

8

Puţini aleşi ţi se închină unda conştiinţei cidanandalaharim

Asezată pe genunchii supremului augur în culcuşul formei augurale

Din sălaşul cintamani plin de arbori kadamba pe o insulă

Nestemată tu înconjurată de ceri în mijlocul oceanului de ambrozie

9

În lotusul cu o mie de petale sahasrara petreci secret cu domnul tău

De-aţi suit calea toată kundalini pământ în muladhara

Apă în manipura foc în svadhisthana aer în anahata

Eter deasupra în visudhi şi minte în ajna între sprâncene

10

Slăvită te scobori din înălţimi ameţitoare spre sălaşu-ţi

Înrourând toate vinele cu nectarul picurat de picioarele tale

Şi prefăcându-te însăţi într-o şerpuitoare încolăcire

Adormi în golul fin muladhara precum rădăcina lotusului

11

Atotputernico sălaşu-ţi se face în patruzeci şi patru unghiuri

Cu patru roţi de bunăprevestire cinci alte roţi de putere

Nouă rădăcini temeinicindu-te din fire şi trei linii

Încercuitoare acoperind opt şi şaisprezece petale

12

Ţie fiica a munţilor înzăpeziţi frumuseţea

Zadarnic poeţi mari ca Brahma încearcă a o zugravi

A te vedea-si doresc zâne cereşti precum Urvashi ori Rambha

IÎnchipuindu-şi îmbrăţişarea binecuvântătorului

13

Atotputernico arse dau navală cu sutele codanele

Cu pletele despletite pânza dezvelindu-le sânii

Sariurile de mătase lunecandu-le să prindă

Urâtul hodorogit neiubit de-l miluisei cu o ochire

14

Atotputernico perechea picioarelor tale de lotus e

Mai presus de cele cincizeci şi şase  raze din miezul terrei

Cinzeci şi două din apă şaizeci şi două din foc cincizeci şi patru

Din aer şaptezeci şi două din eter şi şaizeci şi patru din gând

15

Amuţesc în gura aleşilor vorbe mai dulci ca dulceaţa

Mierii laptelui strugurilor numai ce o dată îngenunchiară

Dinainte-ţi alba lună de toamnă purtand lună nouă giuvaer în coroană

În mână cu o carte şi rozar de cristal de dar şi nefrică

16

Puţinii şi bunii închinându-se îmbujorată splendoare

Precum soarele înfloreşte lotuşii roind în mintea poeţilor

Încântând o lume cu adâncile lor incantaţii sringara lahari

Râurind unde feciorelnice ale patimii zeiţei întelepciunii

17

Mamă cine la tine meditează la însoţitoarea-ţi Vasini şi celelalte

Izvoditoarele cuvintelor bune frumoase ca pietrele de lună

Devine compunător de mari opere de artă în fragede expresivităţi

Precum fata lotus a zeiţei înţelepciunii asemănându-se mărilor

18

Zâne cereşti precum Urvashi având frumoşi ochi tremurători

Ca ai porumbiţelor padurii pălesc sub vraja celui meditând

La tine scăldând cerul şi pământul în focul slăvit al razelor

Trupului tău asemănătoare bujorilor răsăritului de soare

19

Regina distugătorului cine-ţi meditează kamakala

Văzându-ţi faţa punct jos sâni pereche mai jos pântecele

Pe loc poate lua minţile femeilor ca pe nimica

Acela iute poate cuceri trei lumi tu cu sâni soare şi lună

20

Cine te meditează statuie în piatră de lună

Izvorând ambrozie din razele mii ale formelor tale

Surpa semeţia şerpilor ca şakunta regina Garuda

SŞi vindecă pe cel febril dintr-o privire atotlecuitoare

21

Aleşii unduirii preaînalte întru binecuvantare

Zăresc în mintea-le nemaiîzânită faţa formei tale

Fulger viere de soare fulger foc miezuri sufletului

Pară supremă-n luciul mahalotusului petale mii

22

Zămislitoareo numai tu mântuind cu adevărat

Plecându-ţi la picioare coroana Vishnu Brahma Indra

Apleacă-ţi bunătatea privirii asupra robului

Tău spunându-ţi zămislitoareo vezi-mă

23

Arcata-ţi formă sub greul ţâţelor bujor de purpură

Din trei ochi privind pe creştet creastă purtând luna plină

Cum pare-mi-se jumătatea dreaptă ţi-o ai apropiat

Neîndestulată de stânga binecuvântatorului

24

O clipă miscându-ţi sprânceana a tandră poruncă

Lumea o face făcătorul o ţine ţiitorul

Distrugătorul o distruge spre sine întorcându-se

Dumnezeu işi topeşte forma în binecuvântarea-ţi

25

Binecuvântarea puja închinării la picioarele tale

E şi puja treimii zeilor dintru trei haruri născuţi

Cum se ţin aproape într-una sub tălpile tale

Coroanele aplecându-şi mâinile împreunandu-şi

26

Înalt preacurato atoatefăcătorul moare

Atotţiitorul moare îngerul morţii moare

Atotbogatul moare atotveghetorul ciorchin de zei

Închide ochii în potop pe când soţul tău te curtează

27

Cu ochii ţie pierduţi vorba-mi în dodii fie rostire

Numelui tau mădularele închinare umbletul înconjur

Hrana ofrandă jertfită zacerea plecăciune ţie

Tot ce-mi e pe plac prefăcându-se în închinare ţie

28

O mamă dumnezeu după dumnezeu piere chiar bând ambrozie

Prăpăditoare de moarte batrâneţe şi frică de duşmani

Ci fără sfârşire-i zămislitorul binecuvântării

De inghiţi otrava cea mai rea şi cum ocrotit de cerceii-ţi

29

Când te ridici a-ţi întâmpina creatorul binecuvântării

Sosit acasă pe neaşteptate şi dumnezeu după dumnezeu

Ţi se închină ei fereşte coroana lui Virinci

N-o frânge pe a lui Vishnu ocoleşte coroana lui Indra

30

Întruchipate cum flamele disoluţiei sunt dar celui ce zice

Ţie mă închin înconjurată pretutindeni de raze

De putere precum anima izvorand din forma strălucindă

Şi cărui bunăstarea celui cu trei ochi îi pare abia iarbă

31

Dumnezeul fiinţelor când crease lumea în totalitate

Cu şaizeci şi patru de tantra mulţumise puterile ascunse

Ci la vorba ta a adaos pământului a ta Tantra

La toţi dăruindu-le cele patru dharma artha kama moksha

32

Mamă tu lui Shiva shakti literele kamal ksitir atha

Ka a e la ha sa ka ha la sa ka la adăugate

Celor trei hrims vezi paramaraharyah

Se prefac în numele şi chipul tău namavayavatam

33

Nestrămutato cei aleşi dorind a se bucura într-una

De binecuvantarea-ţi te slăvesc înşirand în rozariu

Pietre precum cintamani picurând libaţii de unt pur

Încântând mantra cea mare panchadasi începand klim hrim srim

34

Prea luminato eşti trup zămislitorului de binecuvantare

Cu soarele şi luna sânii-ţi fiindu-ţi sine cel pur cu noua feţe

Asemeni lui şi ţie potrivit încântându-ţi-se

Nemuritoare binecuvantată samarasaparaananda

35

Minte eşti eter aer eşti şi foc şi apă şi pămant

Însăţi eşti lumea nimic nu există în afară de tine

Har fericit dintru dezmărginire pre sine a te întrupa

I te hărăzeşti mireasă tânără lui Shiva cid-ananda

36

Slăvesc pe atotfericitorul dintre sprâncenele tale ajna-ceakra

Iradiind ca mii de sori şi lune avându-te parte-i atotputernicie

Asupra căreia meditând în credinţă trăieşti pe lumea

Harică nemaivoind lumina neatinsa de soare lună şi foc

37

Mă închin atotbinevoitorului din a ta visudhi-ceakra

Pur cristal luminându-se eter şi tu părtaşa lui Dumnezeu jumătate

De lumina-vă astrală bucura-se lumea întunecată la minte

Precum pasărea ceakori scăldându-se în razele lunii

38

Mă închin celor două lebede fără seamăn ham şi sah plutind în mintea

Celor de seamă-ndulciţi la mierea ştiinţei din lotusul în floare

Şi din gângureala cărora iau fiinţă optsprezece arte

Şi care cern binele din rău precum laptele din apă

39

Mamă mă închin mereudistrugătorului din a ta svadisthana-ceakra

Arătându-se în forma focului preaputernicei a cărei privire

Înrourata de bunătate vindecă în răcoare când uitătura

Mânioasă a distrugatorului arde lumi întru apocalipsă

40

Mă închin celui albastru nor sălăşluit în a ta manipura-ceakra

Înfulgerat întru strălucirea puterii distrugătoare de întuneric

Înluminat cu arcul lui Indra bătut cu geme şi ploi miloase

Peste cele trei lumi arse de distrugător în marea disoluţie

41

Meditez la a ta muladhara ceakra având nouă feţe

Dansând cosmicul dans în nouă rasam împreuna cu însăşi putinţa dansului

Astfel aceasta lume se mai naşte o dată din tată şi mamă

Prin bună-voirea acestei perechi nicicând despărţindu-se

42

Fiica munţilor înzăpeziţi cine-ţi zugrăveşte coroana de aur

Bătută în sori precum geme va zări luna plină în luciul

Multsplendidelor pietre de preţ întru aurul

Coroanei tale de aur coroana ta precum arcul lui Indra

43

Bine vestitoareo risipeşte întunericul din minţile noastre

Cu pletele părului tău moale şi des de lotuşi albaştri în floare

Îmi pare cum că florile arborilor dintr-a lui Indira grădină

Se pogoară aici spre a se învrednici de adevărata-le mireasmă

44

Fie-ne bunăstare cărarea părului tău purtând sindura

Asemănându-se soarelui în răsărire prim ostatic

În pletele tale dese întunecoase şi pline de luptă

Îmi pare izvor undei frumuseţii feţei tale saundaryalahari 

45

Faţa ta umbreşte radianţa lotusului tu blând surâs

Dinţi frumoşi tandreţe cu ochii sau ca albinele

Distrugătorul lui Amor soarbe mierea fericirii

Cârlionţi gingaşi pe frunte ţi se risipesc tot ca albinele

46

Îmi pare fermecata-ţi frunte strălucitoare şi pură

Ca o a doua lună nouă în coroană prinzându-ţi-se

Faţă lângă faţă lună nouă lângă lună nouă

Întru o lună plină înnourată de ambrozie

47

Mama Uma încruntată a curma spaima universului

Sprânceana ta aplecată spre albinele ochilor îmi pare

A fi arcul lui Amor înstrunat în mâna lui stângă

Şi astfel ascuns la mijloc de braţul din faţă şi degete

48

Ochiul tău drept întruchipând soarele zămisleşte ziua

Ochiul tau stâng întruchipând luna zămisleşte noaptea

Ochiul tău de-al treilea radiant precum lotusul întredeschis

Zamisleşte amurgul la intalnirea nopţii cu ziua

49

Privirea ţi-e vasta Vishala norocitoare Kalyani

De neînvins Ayodhya de către lotus unda Dhara

De bunătate atât de dulce Madhura proteguitoare Boghavati

Avanti victorioasă Vijaya capitale cuvinte

50

Ochiul tău de pe frunte parcă s-ar înroşi gelos

Pe ceilalţi ochi precum albinele gata a gusta nouă emoţii

Şi de nedespărţit de cele două urechi nerăbdătoare

A se bucura de mierea florilor compuse de poeţi

51

Mamă tandră ţi-e privirea de dragoste spre auspiciosul Shiva

Plină de împotrivire faţă de ceilalţi furioasă pe Ganga minunându-se

De al treilea ochi al domnului speriată de şerpii-podoabă vitează

Ivind sângele lotusului bună cu ai ei miloasă cu mine

52

Putere ce împrospătezi într-una neamul înzăpezitului munte

Cei doi ochi ai tăi zburând spre urechi cu penele genelor

Au de gând să scoată din minţi pe distrugătorul lui Pura

Întocmai săgeţilor lui Amor trase până la ureche

53

Îndragito de Domnul colirul iţi colora cei trei ochi

Roşu alb albastru precum triada harurilor rajas sattva tamas

Generatoare ale zeitătilor creaţiei protecţiei şi distrugerii

Întru tine dizolvându-se la vremea marii disoluţii

54

Zeiţă cu inima data domnului creaturilor din ochii tăi

Plini de milă prietenoasă şi impodobiţi cu trei culori

Roşu alb negru ai făptuit întâlnirea sfintelor trei fluvii

Sonabhadra Ganga şi Yamuna spre a ne purifica

55

Fiica regelui munţilor spun învăţaţii că atunci

Cand tu închizi şi deschizi ochii creezi şi distrugi lumea

Atunci spre a protegui acest întreg univers născut prin

Deschiderea ochilor tăi ţine-i mereu deschişi neînchişi îmi pare

56

Eterno ochii deschişi ai peştilor se ascund în apă ruşinaţi

Negreşit de ochii-ţi spunând poveşti urechilor tale

Zeiţa bunăstării sălăşluită în ochii tăi părăseşte albastrul

Lotus închis dimineaţa şi intră printre petalele-i noaptea

57

Bineprevestitoareo şi scaldă-mă biet de departe în ochii tăi

Ce ajung până la urechi şi se aseamănă întredeschisului lotus albastru

Binecuvântat voi fi astfel şi nici tu n-ai pagubă

Cum şi luna îşi răspândeşte razele peste pădure şi palat la fel

58

Fiică a regelui munţilor curbura dintre ochii şi urechile tale

Pare oricui a fi arcul lui Amor cu florile săgeţi

Astfel privirea îndărăt din coada ochilor tăi

Tăind calea urechilor seamănă tragerii unei săgeţi

59

În oglinda obrajilor ţi se reflectă cerceii rotunzi

Şi faţa ta îmi pare carul cu patru roţi al lui Amor

Ce-l invredniceşte a lupta cu domnul peste Pramathas Shiva

Gata de năvală peste pămant roti soarele şi luna

60

O indragita domnului auzindu-ţi dulci laude cântate

De învăţata Sarasvati undă nectar amritalahari

Iţi mişti capul cu încântată preţuire pe când

Cerceii clinchetează cling cling aplauzele tale

61

Flamură neamului înzăpezitului munte mladă de bambus

Nasul tău respire întru plinirea faptei noastre timpurii

Mlădiţei pline perle eterice dând pe din afară

A le purta aduse de aer prana pe nara stangă

62

Zeiţă cu dinţi frumoşi buzele roşii din fire iţi seamănă

Ţi-oi spune cu ce când lujerul coralului va rodi

Sângele poamă de bimba tocmai iţi răsfrânge buzele

Cum nu s-ar ruşina asemuindu-li-se cât de puţin

63

Se satură păsările ceakora cu dulceaţa surâsului tău

Revărsata lumină de lună plină a feţei tale

Apoi cu pofta de acru beau unde nectarice amritalaharim

Ale razelor lunii noapte de noapte ce le par ovăz acru

64

Mamă ţi-e limba roşie floare de hibiscus recitând

Neîntrerupt norocitoarele haruri ale soţului tău

Pe varful ei cristal alb asezată zeiţa Sarasvati

Se înroşeşte până se aseamănă rubinului

65

Mamă de-ai învins demonii şi apoi coifurile şi-au scos de pe cap

Zeii razboinici Subrahmanya Indra şi Vishnu ci mai purtând

Scuturi şi neputându-se împărtăşi din nirmalya celui auspicios

Le-ai dat camfor ca luna alb de-l mâncară şi se săturară

66

Când zeiţa sunetului cântă la vina faptele domnului

Creaturilor tu clatini capul rostind vorbe de laudă

Dulceaţa vocii tale atât întrece armonia strunelor

Că zeiţa muzicii ascunde vina si-o face să tacă

67

Fiică a muntelui cum să-ţi zugrăvim bărbia fără seamăn

Mânerul oglinzii îl mangâie cu vârful degetelor

Tatăl tău înzăpezitul munte apoi îl ridică iar şi iar

Domnul tau invăpăiat de dorinţă buzele a-ţi sorbi

68

Gâtul tău trupină lotusului ce faţa îţi este sub păr

Răvăşit zi-n zi de îmbrăţişarea învingătorului lui Tripura

Şiragul de perle în jos cât de alb pare întunecos

Frunză de lotus dinaintea sandalului înmiresmant

69

Zeiţă hăruită întru ale muzicii trei linii pe gât

Ca de la cordelele ce domnul tău ţi le-a legat la nuntă

Strălucesc asemeni hotarelor celor trei sate de unde

Vin melodiile dulci Shadja Madhyama Gandharva

70

Speriat de unghiile domnului tău duşman lui Andhaka

De-i tăiase mai înainte unul din cele cinci capete Brahma

Născut din lotus înger creaţiei cu cele patru rămase

Îţi laudă frumuseţea mâinilor lujere de lotus a-l mântui

71

Uma spune-ne tu cum să zugrăvim răpitoarea frumuseţe

A mâinilor tale cu unghii mai radiante ca lotusul roşu în zori

Ci rosul lotus nici împreunat culorii picioarelor lui Lakshmi

Nu ajunge nici a şaisprezecea parte din frumuseţea mâinilor tale

72

Mamă zeiţă risipească-ne durerea tâţele tale

Cum îţi alăptezi deodată fiii Kumara şi Ganesha

Cel cu faţă de elefant îşi duce mâna la tâmplă a tată-ţi

Neliniştit şi grabnic întru fostul părinţilor râset

73

Zeiţă flamură regelui munţilor fără tăgadă

Tâţele-ţi sunt nestemate potire cu ambrozie

Fiii unul faţă de elefant şi Kartikeya ucigaşul demonului Kraunka

De-au supt rămân eterni copii nemuritori în feciorie

74

Mamă tâţele tale poartă şirag de perle de pe

Tâmplele celui cu faţă de elefant preacurate în alb

Ci oglindindu-ţi buzele înroşindu-se ca poama de bimba

Astfel asemănându-se gloriei domnului tău rasfrânte în măreţie

75

Fiică a muntelui laptele revărsat din ţâţele tale

Îmi apare ocean de ambrozie izvorându-ţi din inimă

Undă de trezvie ce-o beau cu voia-ţi şi acest copil din Dravida

Ajungând să compună opere cu ecou în minţi de renumiţi poeţi

76

Mamă fiică a muntelui când flăcările mâniei

Distrugatorului îl acoperiseră Amor plonjă în lunca

Adâncă a buricului tău lumea se uita la şuviţa

De fum ridicându-se ca la dâra  tuleielor pe piele

77

Augurală mamă părul de deasupra zveltului tau mijloc

Precum mărunta undă a întunecatului râu Yamuna

Dă înţelepţilor şi părerea că hotarul dintre potirele

Tâţelor s-ar exila în adâncul buricului scăpând din strânsoare

78

Fiica a muntelui buricul tău înfloreşte precum

Unda lină a fluviului Ganga ori brazda lujerului de păr

Purtându-ţi lotuşii sânilor ori flama lui Kama întru soaţa-i Rati

Ori gura peşterii unde ochii domnului tău îşi mântuie ispăşirea

79

Icoana feminităţii fiica muntelui ferită fie-ţi mereu

Talia zveltă apasată de greul tâţelor

Încordându-se încet-încet ca spre a pocni

Precum copacul spălat de potop de pe malul râului

80

Zeiţă mijlocul ţi-e prins ca de lujere de lavali

În intrarea pântecului altfel sânii grei l-ar răni

Potire de aur aţâţate de Amor zvâcnind în părţi

A-şi lăsa veşmântul dulce când tu eşti cu gândul la domnul tău

81

Fiica muntelui regele munţilor luă greul şi

Vastitatea versanţilor săi şi ţi le făcu zestre

Aşa se face că şoldul îţi este greu şi vast

El ascunde pămantul şi-l face usor ca fulgul

82

Fiică muntelui măiastra iubirii învingatoare rămâi

Coapsele tale bat trompa elefantului sălbatic tulpina bananului de aur

Frumoşii-ţi genunchi întăriţi de prostrarea întru

Domnul tău prăvălesc tâmplele elefantului lui Indra

83

Fiică muntelui tremur cu tremur picioarele tale-s

Săgetate năstruşnic de Amor ci încă pe atatea săgeţi

Tremuri a învinge pe domnu-ţi distrugătorul cum vârfurile

Lucesc precum coroane de îngeri şlefuindu-ţi unghiile

84

Mamă pune-ţi fii bună şi pe crestetul meu tălpile eflorescente

Împodobind upanişadele vedele incoronând

Ţi le udă Ganga în rugă din răsăritul păr al domnului creaturilor

Îţi radiază roşii precum rubinul din coroana lui Vishnu

85

Lasă-ne a spune plecăciune picioarelor încântând ochii

Atât de strălucite şi aprinse de roşul herborial

Domnul fiinţelor este gelos pe arborii de ashoka

Din gradină ce tânjesc a fi călcaţi de tălpile tale

86

Când lotusul piciorului tuu loveşte fruntea domnului tău

Pe când drăgostindu-vă el spune numele alteia şi-şi lasă capul

Ruşinat atunci şi Amor îşi răcoreşte ranchiuna pe domnul tău

De a-l fi ars şi victorios se proclamă în clinchetul brăţărilor gleznelor tale

87

Mamă nu e de mirare că picioarele-ţi întrec lotusul locuinţă

Ferice zeiţei bunăstării petalele-i cad iarna i se închid noaptea

Pe când picioarele-ţi slăvite hălăduie-n zăpadă şi noaptea

Ele îmbogăţesc nesfârşit pe rugătorii-ţi cu mintea în rit samaya

88

Zeiţă cum de asemănară poeţii spinarea ţestoasei

Cu vârful picioarelor tale apărându-ţi credincioşii

Si cum sa ti-l fi inaltat dusmanul lui Tripura gratios

Şi să ţi-l pună pe piatra de moară la nunta voastră

89

Zeiţă de căsăpişi demonul Canda picioarele-ţi înstăresc

Săracii rugându-ţi-se tu râzi de arborii kalpaka din cer

Rodind în ramurile fragede poame numai pentru îngerii din cer şi-ţi râzi

Şi de nimfe cereşti cu unghiile ca zece lune închizandu-le lotusul mâinilor

90

Lasă-mi viaţa minţii şi simţurilor să fie albina

Cu şase picioare păşind pe lotusul piciorului tău

Ce îndestulează săracul după dorinţă cu miere şi frumuseţe nesfârşită

La fel de arătos ca un buchet de flori de kalpaka

91

Zeiţă frumoasă la umblet lebedele din preajma ta

Îţi tot învaţă paşii graţioşi mereu poticnindu-se

Astfel lotusul piciorului tău parca le arată cum să păşească

În clinchetul brăţărilor de la glezne bătute cu pietre scumpe

92

Zeii creaţiei protecţiei distrugerii se pierdură în sălaşul tău

Cel augural învelit în alba-i preastrălucire

Îmbujorat de răsfrângerea razelor din tine izvorând

Bucură ochii întruchipând rasa iubirii sringara

93

Graţioasă putere a celui augural spre a protegui

Lumea înfloreşti îmbujorată cârlionţată surâzând

Cuminte blândă ca floarea de sirisa în inima diamant 

Sânii atât de sveltă în talie şi pulpele vaste

94

Pata lunii e mosc luna e apă în albie de smarald

Amestecată cu lunare raze de camfor văzând cum

Zi de zi întru bucuria scaldei o goleşti creatorul

O umple iar şi iar de dragul tău acesta-i adevărul adevărat

95

Tu eşti consoarta domnului suprem învingatorul lui Tripura

Ci mintea nestatornică nu e în stare a ţi se închina

La picioare de aproape astfel zei precum Indra se multumiră

La poartă cu celelalte puteri ale tale ca anima

96

Prea curată ideală feminitate mulţi poeţi se îndreaptă spre

Zeiţa înţelepciunii consoartă făcătorului alţii prin feluri de bogaţii

Se fac lorzi ai zeiţei bunăstării ci sânul tău îl atinge

Numai dumnezeu marele nici măcar arborele de kuravaka

97

Regină supremului întelepţii te văd fiind zeiţa

Înţelepciunii soaţa făcătorului zeiţa bogăţiilor

Soaţa proteguitorului fiica muntelui soaţa distrugatorului

Ci tu a patra forţă mahamaya de nepătruns orbeşti universul

98

Mamă spune-mi când poate învăţăcelul tău bea apa

Ce picioarele ţi-a spălat amestecată cu herburi înroşitoare

Prefăcând şi tonţi din naştere în poeţi şi semănând

Sângeriei licori din lotusul gurii zeiţei înţelepciunii

99

Cel ce ţi se încredinţă întru stiinţă şi nenevoinţă

Întrecator făcătorului şi proteguitorului acela cu trup orbitor

Dezmărgineşte gândul soaţei lui Amor şi fără mai naştere

Trăieşte îndelung şi se bucură de fericire nemarginită

100

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană

Închinării luminii către soare cu chiar razele lui

Ofrandei către luna cu apele revarsate din piatra de luna

Și facerii pe plac oceanului cu propriile ape

În romanește de George Anca

Petre Țuțea

despre evrei

Dacă tot m-aţi deranjat, vreau să rămâneţi cu ceva de pe urma acestei discuţii.

Vreau să vă întreb: ştiţi cine au fost primii nemulţumiţi de politeism?

Evreii

Şi au inventat iudaismul.

Şi cine au fost primii nemulţumiţi de iudaism?

Evreii.

Şi au inventat creştinismul.

Şi cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism?

Evreii.

Şi au inventat marxismul ..... și bolșevismul

Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism?

Evreii.

Şi acum aşteptăm să vedem ce mai inventează, că sunt poporul cu cea mai puternică vocaţie a spiritualităţii, un popor născător de religii.

Să vedem ce mai inventează ei şi de data asta, ar fi bine să mergem de la început cu ei, că de câte ori am mers împotriva lor, ne-am ars.

Ioan Aurel Pop

Iubirea de școală

Distinși ascultători,

Mai întâi vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o de a fi astăzi aici. O școală care împlinește o sută de ani de viață este o instituție venerabilă, demnă de tot respectul. Iar după ce am ascultat orchestra, corul, solistele interpretând piese de Ciprian Porumbescu și Ludwig van Beethoven, în românește, germană, latină, parcă vorbele noastre rămân de prisos. Muzica ne-a demonstrat, prin limbajul ei universal și special, ce rol are școala în lumea noastră și ce înseamnă un liceu (azi colegiu național) de talia celui chemat „Emil Racoviță”.

Totuși, se cuvine să vorbesc! Inițial, m-am gândit să vă spun câteva lucruri despre istoria liceului, dar sunt sigur că v-ați informat cu toții pe această temă, pe de o parte, iar pe de alta, trecutul școlii a fost evocat așa de bine de către domnul director Constantin Corega, încât puține ar mai fi de spus. Am avut în minte și ideea de a vă vorbi despre Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB), a cărei istorie este așa de strâns legată de istoria Colegiului Național „Emil Racoviță”, care s-a chemat multă vreme „Seminarul Pedagogic al Universității”. Recent, și UBB – a cărei primă fondare ca nucleu de școală superioară s-a produs în urmă cu 440 de ani – și-a celebrat un secol de viață românească, într-un moment în care, aidoma colegiului „Racoviță” între licee, este prima între universitățile din România. Puteam să vorbim împreună, astăzi, și despre Emil Racoviță, adică despre savantul de talie mondială, care a avut vocația cercetării, a dăscăliei și a Universității și care a prezidat la nașterea școlii superioare românești la Cluj. De asemenea, am fi putut trasa istoria acestui edificiu – Colegiul Academic – și a frescei lui Costin Petrescu, cu toată istoria mai recentă a românilor transilvani, vegheată de inscripția „Prin cultură la libertate”. Câtă vreme mai credem că vom fi salvați prin cultură, așa cum credeau învățații Școlii Ardelene, nimic nu este pierdut. Iar cultura se leagă indisolubil de educație. De aceea, vă rog să-mi îngăduiți să vă spun câteva lucruri despre educație. Ceea ce vă voi spune va suna precum sfaturile date altora, iar sfaturile date altora sunt cel mai ușor lucru din lume. Avantajul lor, al sfaturilor, este că ele rămân facultative și nu obligă la nimic.

La 1848, intelectualii români care au fost la Blaj erau convinși că „educația poporului este cea dintâi treabă a patrioților”. Se pare că Barițiu (care, din fericire, a dat numele său primului liceu românesc înființat la Cluj) ar fi spus cel dintâi, dar ideea era în mințile tuturor acelor făurari de națiune română modernă. La finele Primului Război Mondial, marii intelectuali români gândeau la fel, iar între acești patrioți se afla și Emil Racoviță. Cuvintele despre educație, citate mai sus, le vor părea multora depășite, în era digitală pe care o trăim. Ce rost mai are educația? Din fericire, are un rol fundamental în procesul de umanizare a ființei umane. Omul, la naștere, este ca lutul care așteaptă să fie modelat. Dacă rămâne nemodelat, nu depășește stadiul de obiect ori de mamifer superior. Educația organizată nu se face în familie, ci la școală, la școala publică. Iar școlile publice au fost inventate de greci și de romani, în urmă cu două-trei milenii, adică de foarte puțin timp (la scara istoriei umanității). Educația îl instruiește pe om ca să poată trăi în societate și nu în turmă, adică să aibă spirit comunitar și nu spirit gregar. Omul este o ființă socială, iar traiul în societate presupune educație.

În citatul de mai sus se află și noțiunea de popor. Ce rost mai are poporul? Poporul se încadrează, sub aspect teoretic, în categoria etnicului. Etnicitatea străbate istoria omenirii de mai multe mii de ani, de când există limbi diferite, de când s-au amestecat neamurile în Turnul Babel. Popoarele nu au fost inventate de nimeni (cu excepția lui Dumnezeu), ele nu au fost create prin decizii ale guvernelor și parlamentelor, ci s-au născut în chip organic, prin acumulări mărunte și succesive. Prin urmare, popoarele au existat, există și nu avem niciun motiv să credem că nu vor exista în viitor. Asta, în ciuda celor care ar vrea să vadă un „popor unic”, otova, pe întreaga planetă.

Ce mai sunt astăzi patrioții? Mai bine să nu mai vorbim de ei! De când i-a ironizat sau, mai exact, de când satirizat Caragiale, este mai înțelept să nu atingem acest subiect în public. Iar mai recent, odată cu globalizarea, se părea că ideea de cetățean al universului (care făcuse carieră în Secolul Luminilor) cucerise toate spiritele rafinate. Ba, unii îi confundă pe patrioți cu șovinii, iar alții afirmă chiar că patrioții dispar treptat sau că se cuvine să dispară. Și, totuși, patrioții, adică iubitorii de patrie există. Eu vorbesc aici de patrioții autentici, de aceia care-și iubesc locul de naștere, locul de proveniență dintr-un pater și dintr-o mater (adică din doi părinți), de aceia născuți pe la noi, pe-acolo pe unde „jale duce Mureșul”, pe unde „sara pe deal, buciumul sună cu jale” sau pe unde sunt locuri de basm, numite Dor Mărunt, Vâlcele Bune ori Dintr-un Lemn ... Aceștia mai cred că nimeni nu poate iubi patriile altora (adică obârșiile lor), dacă nu-și cunosc bine și nu-și iubesc sincer propria patrie. Patrioții sunt, în dreaptă consecință, aceia care știu bine ce este patria proprie, ca să înțeleagă bine toate patriile celorlalți.

În consecință, dacă există încă și educația, și popoarele și patriile, înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică. Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”. Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noțiunea de naționalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții. Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor națiuni – valori intrate în cotidian și considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.

Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național – considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Națiunile nu sunt nici ele (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.

În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii – universal și național –, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale. Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează. Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei și al lumii. Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.

Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa – și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.

Disciplinele școlare clasice sunt bune, pentru că sunt verificate de experiența istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.

Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale. Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață. Dar haideți să nu renunțăm la umanioare, să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale! Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași. De ce s-o acoperim de ignoranță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm. Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă? Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.

Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine. O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori! E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite. Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) și tentația care ne pândește sunt ironia, orgoliul, răutatea, pedeapsa. Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe. Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață.

Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei sunt foști elevi și ei veghează ca mlădița să devină ființă matură în întreagă.

Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale. Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească. Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie aureolat ca de o aură cerească.

Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la „Racoviță” pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții. Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe. Emil Racoviță și generația lui aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte locuri din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor. Ei ne-au învățat – cum ar fi spus Vasile Pârvan – „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori – dincolo de cunoștințe – dar transmite mai ales încredere și speranță. Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România și liceul acesta au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, mai multă speranță și mai mare încredere.

Omprakash K. Gupta

Third International Ramayana Conference

December 21-22, 2019

Gujarat Vidyapith, Ahmedabad, India

November 16, 2019

Prof. George Anca

Abstract Reference Number:  R351

Paper Title:  Rama, Hanuman and Us

Dear Prof. George Anca,

Greetings from Ram Charit Bhavan, Houston, USA!

Thank you very much your abstract/paper submission to the Third International Conference on Ramayana. Upon its review, I am pleased to inform you that your above referenced paper has been accepted for presentation. Should you inquire about your paper, please identify it using the Abstract Reference Number as well as the title of the paper. It will help us expedite the matter.

All scholars presenting a paper at the conference are required to register by 30th November 2019. If you have already registered, thank you very much! If not, please register at your earliest convenience. For registration form, please visit: http://www.ramacharit.org/irc3/registration.asp .

You can present your paper in Gujarati, Hindi or English.

Please visit the conference Web site: http://www.ramacharit.org/irc3/ for conference updates, accommodation, downloads, and additional information.

We would appreciate if you would inform your colleagues and other friends about the conference. Thank you.

With regards,

Omprakash K. Gupta, Ph.D.

Gheorghe Apetroae

Literatura: OVIDIU NASO, comentariu și elogiu poetic.

Gheorghe APETROAE, Sibiu

COMENTARIU: Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice. cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr.,la vârsta de 59 de ani la Tomis, astăzi Constanța. Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți și printre protectori săi se află însuși împăratul Octavian Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic  Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” În traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Opera - Scrieri înainte de exil se încadrează în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende prin finețea analizei psihologiei iubirii, observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, a stărilor evidente în Poeme de iubire - Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc., în Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei; în Remedia amoris Remedia Amoris - „Remediile iubirii”, o replică ironică la Ars amatoria sau amandi - Arta iubirii , în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, dar și aspectețe estetice ale feminității, relevate în poemul De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Poeme mitologice: Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);

Poemul Metamorphoseon libri - „Metamorfozele” este o istorie mitică a universului în 15 cărți în hexametri, cuprinzând 250 legende, dominat de imaginație fabuloasă, pitorec și plastică puternic marcate (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație în care se este evidentă grandoarea mișcării dramatice și epice, tendința spre colosal, fastuos și erudiție rafinată – reminiscențe alexandrine.

Poemul Fasti (Fastele) - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane este o versificare didactică a calendarului roman, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie); Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

Elegiile din exil: Tristele”, în 5 cărți și Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți. Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma, care se remarcă prin sensibilitatea emoțională, prin patetismul romantic, concurând cu tragedia și în care Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

ELOGIU: Destinul poetului impresionează pe orice iubitor de țară și de locurile natale și de aceea voi încheia comentariu cu un elogiu, prin poemul intitulat ”LA TOMIS”,

pe care l-am închinat poetului latin Ovidiu Naso :

”Cum ar fi reuşit Academos să te încerce cu elegia,/ dacă tu nu ai fi fost melanianul neînţeles și neliniştit,/ în surghiun, captiv la ponticul ţărm-/ cu şansa doar în cântecul trist,/ ca să cânți Romei, la Tomis,/ alături de îngerii neliniștei mării…/…/Pe locul pontic neritic, buzele sărate ale mării/ ți-au învolburat timpul fluid / scurs pelagic în nisipul preserat de un cer nereid/ cu scoici - cuvinte cristale ce valsează crisal pe valuri-/ cu poeme ale iernii la Tomis, barbare…/ Dinspre un ţărm litoral, pe smaraldic mărgean/ e plecată după tristețea ta Roma eternă/ și acum e în cheia valurilor,/ și, disperată de lipsa ta/ ţi-ascultă -n ne-linişte „Tristele”,/ cântecul tău pentru Ea.../ în a-i reda tinereţea şi încă multa strălucire…;/ În fiecare val, e chinul tău în Tomis, Ovidiu!/ adâncul ecou al sufletului tău în graţia Romei/ cel de întoarecere la Ea!/../ Te caută, de atunci, în clarul de lună cetatea,/ să-ţi mulţumească de dragostea ta pentru ea/ și să te asigure de iubirea ei în lipsa ta de libertate…/ Te primeşte în slavă și acum, Roma eternă/ și triumfală,/ să-i cânţi gloriile cu lira ta tristă, Ovidiu!”.

Dumitru Sârghie

PĂCĂTOASA SAU FIICA LUI IISUS

Iată, dragi cititori, titlul unui roman pe care celebrul nostru scriitor, cărturar și ziarist, slătineanul Pan Vizirescu, nu l-a publicat niciodată. Ne aflăm în posesia manuscrisului acestui roman, pe care Editura ARENA ARTELOR, cu aportul Tipografiei Hoffman, dar și cu acordul urmașilor marelui patriot român, își ia angajamentul că-l va aduce în Biblioteca slătinenilor, în viitorul apropiat. Iată ce scrie Pan Vizirescu în deschiderea acestui roman.

„Această carte am scris-o la un an după moartea îndureratei mele mame, care s-a stins sub privegherea mea. Scrierea mi s-a impus ca o nevoie a vieții mele și aproape nici nu-mi mai dau seama cine-mi purta condeiul în această descătușare a inimii. Materialul informativ l-am cules din Evanghelii și Biblie, precum și din ce am putut avea la îndemână, în izolarea în care mă aflam. Dar am simțit că trăiesc cu adevărat toată această desfășurare de întâmplări, în care Iisus mi-a apărut neîncetat ca un Soare ce-și revărsa lumina și bunătatea asupra întregii lumi, cu adevărul divinității Sale. A fost ca unul ce făcea parte din întâmplările și locurile arătate aici și ce am pus de la mine e numai căldura îndemnului care mă stăpânea necontenit.

Țin mult la această carte scrisă în împrejurări speciale, justificată de o necontenită trăire și cugetare, fără de care nu ar fi fost posibilă. Asemenea cărți nu se pot scrie în orice condițiile și, mai ales, în tumultul vieții obișnuite. Numai dincolo de lume se poate, în izvoare pure, așa cum s-a cerut sufletului meu. Pot spune că eu l-am văzut pe Iisus. Această minune e posibilă la o treaptă de gândire și simțire înaltă și cinstită. Cartea mi-o datorez mie însumi și condițiilor în care mi-a fost dat să trăiesc. Dacă n-aș fi scris-o, aș fi considerat că zadarnic am ținut un condei în mână și că destinul meu de scriitor a rămas neîmplinit. Repet, ea a fost o necesitate a sufletului meu, dorită într-o vreme când altă lume nu puteam avea și când, totuși, mi s-a deschis intrarea în singura și adevărata împărăție în care năzuim să ajungem.

Am intrat acolo, după o baie bună, aspră și neîndurătoare – altfel trecerea fiind interzisă sau intrarea eșuată prin orbecăieli.

Într-un moment de totală interdicție și fără niciun pod peste apele ce ne despart de lume, m-am trezit călător la Ierusalim, în timpul Mântuitorului, de față cu El, putându-L cunoaște până la extaz în absoluta lui puritate, în înfricoșata dramă a răstignirii, în apoteoza divinității Sale.

Dacă vi se va părea că a fost redată cu oarece stângăcie această călătorie de taină, rog îngăduință pentru un subiect prea mare și adânc copleșitor pentru o inimă de om, dar mă simt împăcat că am putut să respir în candoarea visării pe care mi-am dorit-o.

Cartea i-o datorez vremii, fiindcă mi-a creat climatul și condițiile necesare ca s-o pot scrie, atât prin ceea ce mi-a revenit mie, cât și prin încăierarea și zbaterea de idei a omenirii din afară. Am înțeles și pricep, într-un fel, că spiritul viu, dar chinuit de apriga vâltoare a deznădejdilor din secolul acesta, acoperit până la întunecare de revărsarea fluvială a tiparului, după cum constată și alții, își cere nemărturisit Cartea Lui IISUS. Se simte o năzuință de apropiere într-acolo, dincolo de prea destulul împotmolitor al minții răvășite de azi, prin dorul arzător, prin neîntinatul izvor și printr-un grădinărit de slavă în dumbrava cu rodire a cuvântului trebuitor. Altfel, obezitatea gândirii umane ne duce într-o suferință de sufocări fără leac, prin confuze și grave încurcături de sensuri.

Puterea de pătrundere a lui Iisus în mâinile noastre este nelimitată, ca și căile de iluminare ce ni se deschid prin Sine. Omenescul din noi, numai astfel are bucuria de a se descoperi în cele neștiute și a-și da seama de posibilitățile sale.

Cartea Lui Iisus e ca și o pâine, cu care dacă ți-ai astâmpărat foamea de zi, mâine și mai înflămânzit o iei de la început, fiindcă, prin ea, grăiește Dumnezeirea.

Imaginea lui Iisus, care va stărui de-a pururi în conștiința celor doritori a-l cunoaște, e una și neisprăvită, aceea de pe cruce, acolo în supliciul martiriului, cu ochii rugători în atotcuprinderea cerului, singur în suferința supremă a nevinovăției, peste mlaștina răutății omenești, dar al tuturor celor însetați de lumină și adevăr.

Am scris această carte pentru mine, dar aș fi bucuros dacă ar trece și pe sub ochii altora, mai ales în zilele când omul se poate regăsi prin Patimile Domnului, în singura Săptămână care a făcut o rupere în curgerea timpului, de la Facerea Lumii și până în veacul veacului... Aș socoti un gând împlinit, dacă ea – Cartea – ar intra cu un ceas de meditare în sufletul femeii, spre împrospătarea cugetului său prin Iisus și redobândirea fericirii, prin sfințenia leagănului.

Sub acest înțeles, cartea de față s-ar putea numi și „Fiica lui Hristos”.

Slatina 1953-1954 Pan M. VIZIRESCU

În casa părintească

Rodica Culcer

FEMEIA DĂNCILĂ

În țara Reginei Maria, Viorica Dăncilă se bate cu pumnul în piept că reprezintă femeia română și se plânge că este persecutată. Am ales-o ca punct de referință pe Regina Maria ca să vă dați seama cât a regresat țara în ultimul secol. Dar nu m-am gândit că Viorica Dăncilă ar fi succesoarea Reginei Maria, ci mai degrabă a Elenei Ceaușescu și a tuturor activistelor promovate de regimul comunist în funcții de conducere, adică femei de tipul Lina Ciobanu, Ana Mureșan, Suzana Gâdea, și altele asemenea. Pe această linie într-adevăr descoperim o continuitate - în ignoranță, obrăznicie, vulgaritate, amoralitate și capacitatea de a minți în interesul partidului. Recunoașteți că, în fond, între femeile promovate de PSD - ca Viorica Dăncilă, Olguța Vasilescu, Rovana Plumb, Gabriela Firea, ca să le numesc doar pe cele situate în poziții proeminente, cărora le asociez însă și personaje doar pretins apolitice, de tipul Liei Savonea și al Adinei Florea - și cele promovate de PCR diferența este doar de stil vestimentar, și este minimală și în această privință! În rest, ejusdem farinae! Altfel nici nu ar fi fost de imaginat scenariul în care mitocanca Dăncilă încearcă să forțeze intrarea în Aula BCU, unde va avea loc dezbaterea președintelui cu ziariștii și politologii (aleși pe sprânceană, dar aceasta este o altă poveste), așa cum ne așteptăm acum, după amenințările venite din partea PSD. Și totuși, până și mitocanca Dăncilă, cu suita ei de mârlani, chiar dacă reprezintă filonul needucat și frustrat al societății românești actuale, nu este decât un produs al unei epoci istorice apuse.

Să nu uităm niciodată că între epoca Reginei Maria, a Reginei Elena și a Princepesei Ileana și epoca Dăncilă puterea sovietică a avut grijă să insereze 45 de ani de comunism care au operat o fractură brutală în evoluția noastră pe calea civilizației și ne-au izolat într-o un fund de continent din care abia acum scoatem capul, deși creaturi ca Dăncilă și Olguța Vasilescu ar vrea să ne vâre înapoi în vizuină. Aceste femei malefice prin ignoranța și vulgaritatea lor agresivă (rămâne memorabilă scena cu Claudiu Manda pe post de taur comunal, cu coana Olguța gata să-i certifice bărbăția în direct!) își pun astăzi amprenta asupra spațiului public și blochează orice tentativă de revenire la valorile europene sau de a discuta civilizat și realist despre problemele majore ale țării, dar agresivitatea lor și a apropiaților lor este doar expresia exasperării în fața ieșirii României din zona întunericului. Vor să ne țină pe loc pentru că, așa cum doar în comunism ar fi ajuns un exemplar ca Ceaușescu șef de stat, doar în regimul succesor al comunismului a fost posibil ca non-valori de tipul actualei elite a PSD să ajungă în fruntea țării. Dar comunismul nu a fost o necesitate istorică, orice v-ar spune marxiștii, și este suficient că, înainte de 1945, Sudul țării, roșu astăzi ca un dos de maimuță, nu era deloc comunist. Oltenia a fost multă vreme liberală, inclusiv Gorjul, județul în care Aretia Tătărescu, președinta Ligii Naționale a femeilor gorjene - și soție a prim ministrului liberal Gheorghe Tătărescu - l-a invitat pe Brâncuși să realizeze ansamblul Masa Tăcerii - Poarta Sărutului - Coloana Infinitului în memoria eroilor gorjeni căzuți în Războiul de Reîntregire și s-a ocupat asiduu de realizarea acestui proiect. A fost inițiativa ei, sugerată de sculptorișa Milița Petrașcu, eleva lui Brâncuși.

Pot da și alte exemple de doamne educate din Gorj și din Dolj, dar o voi face poate cu alt prilej. Acum am dorit doar să vă spun toate acestea în plină campanie electorală dominată de vulgaritatea și agresivitatea unor femei psd-iste, pentru ca, privind la harta României, să vedeți dincolo de pata roșie din Sud istoria noastră de dinainte de căderea în comunism - o istorie care nu trebuie idealizată, căci și atunci au fost români „mai mult sau mai puțin onești”, dar nici nu ar trebui uitată, pentru că, dacă ne reconectăm la ea, poate descoperim și filonul care ne poate călăuzi spre ieșirea din post-comunism. ...There is a crack in everything, that's how the light gets in!

Mircea Ivănescu

Trebuie alese vorbele cu grijă,

vorbele lasă urme – îţi aminteşti

mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,

trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor

să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele

să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşază

deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat

că e în tine – că simţi.

Oricine poate să facă vorbe unele după altele –

oricine poate să vorbească – nu asta

e principalul – ar trebui poate alese

tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)

Şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea

ca nişte urme pe zăpadă…

Jorj Maria

*

ușile identice se deschid și se închid

în fiecare dimineață și seară

la aceeași oră

ei nu se văd nu se cunosc

se insinuează încercănați

după cinci zile la comanda mecanică

de trezire prestabilită

eu stau chiar in mijloc

ei nu mă văd nu mă cunosc

dincolo de pereți e liniște și singurătate

ferestrele sunt îngropate de vii

nu mai au nimic de-a face cu lumea

ușile trec prin pereții casei

fiecare mână șterge

sângele celorlalte mâini

fiecare mână își proiectează

iluminarea neagră ca un turn

inundat de noaptea polară.

Flori Bălănescu

odihnă

Amin până în cerul greu al toamnei

de aici și de pe celălalt continent

pruncului îi priește slujba la

pieptul tatălui lui pământesc în

casa Tatălui lui Împărătesc

(vine un ceas când locul umbrelor

este luat de țipătul vieții, miros de sân

și căldură)

enoriași îngenuncheați, Sfântul Anton

încremenit în bunătatea-i

tușitul cuiva pierdut în liniștea înaltă

orga

glasul neverosimil al femeii vârstnice

îngerii

lacrimile

Tatăl nostru care ești în ceruri:

Crucea desăvârșită simultan cu mâna dreaptă

de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga în centrul trunchiului unic

Rugăciunea Inimii, poemul ecumenic

Doamne Iisuse Hristoase

Carele le-ai dat lor lumină printre

gratii

dă-le azi odihnă veșnică

Pere Bessó

ACÍ ALS SOMNIS ANHELATS

Ací, vós, en tot el que els somnis anhelen. Mai no calla la sonoritat del silenci, ni el crit indicible dels espills, ni l’erm amb la seua carn estèril, ni la campanada imminent de l’anyil en els ocells. Una gota de llum ofega els meus disgustos, un fred d’incendis em deixa estupefacte: en el psalm de l’esperma, l’estany amb les seues baules posseïdes articula les seues crues esquerdes. Ja sense armadura, un mugró d’aquarel·les modula la respiració del laberint. Després, la memòria dels automatismes i els vèrtexs despullats del temps.

.

.

AQUÍ EN LOS SUEÑOS ANHELADOS

Aquí, vos, en todo lo que los sueños anhelan. Nunca calla la sonoridad del silencio, ni el grito indecible de los espejos, ni el páramo con su carne estéril, ni la campanada inminente del añil en los pájaros. Una gota de luz ahoga mis sinsabores, un frío de incendios me deja estupefacto: en el salmo de la esperma, el estanque con sus eslabones posesos articula sus crudas grietas. Ya sin armadura, un pezón de acuarelas modula la respiración del laberinto. Después, la memoria de los automatismos y los vértices despojados del tiempo.

.

Del libro: “Metáfora del desequilibrio”, 2019

Here in dreams anhelats

Here, you, in everything that dreams will change. Never shut the sound of silence, nor the cry of the mirrors, nor the erm with its sterile meat, nor the imminent chime of indigo in birds. A drop of light drowns my annoyances, a fire cold leaves me stunned: in the psalm of sperm, the pond with its possessed links articulates its raw cracks. Already without armor, a nipple of watercolors modulates the breathing of the maze. After, the memory of automation and naked vertices of time.

.Here in the dreams desired

Here, you, in all that dreams crave. Never shut the sonority of silence, nor the unspeakable cry of mirrors, nor the moor with its barren meat, nor the imminent bell of indigo in birds. A drop of light drowns my deal, a cold of fires leaves me dumbfounded: in the psalm of sperm, the pond with its possessed links articulates its raw cracks. Already without armor, a nipple of watercolors modulates the breathing of the labyrinth. Then, the memory of the switches and the vertices stripped of time.

Сергей Есенин / Serghei Esenin

Письмо к матери / Scrisoare mamei

Încă trăieşti, bătrână măicuţă?

Şi eu trăiesc. Să fii sănătoasă!

Fie să-ţi vină peste căsuţă

Aceeaşi seară prea luminoasă!

Mi se scrie că eşti supărată,

Că de mine eşti neliniştită,

Şi pe drum ades mergi îmbrăcată

Cu aceeaşi haină zdrenţuită.

Şi ţie în albastrul înserat

Ţi s-a întâmplat deseori să visezi

Că la crâşmă în piept mi s-a împlântat

Cuţitul făurit de finlandezi.

Nu-i nimic, scumpo. Să ai gânduri bune!

Astea-s doar urâte vorbe ce dor.

Nu-s aşa beţiv precum se spune,

Ca să nu te văd până ce-o să mor.

Ca şi în trecut sunt plin de iubire

Şi visez să mă lipsesc de toate cele,

Şi în curând, din zbucium şi mâhnire,

Să revin la casa noastră în vâlcele.

Voi veni când crengile vor înflori

Primăvara în alba noastră livadă.

Dar tu pe mine nu mă mai trezi

Ca acum opt ani, când zorii dau să cadă!

Nu mai trezi, nu mai zgândări jarul

Relelor de care m-oi fi dezbărat!

Prea devreme m-a încercat amarul

Când norocul în viaţă mi l-am căutat.

Nu mă mai povăţui! Destul să fie!

Ce a fost a fost, n-o să mai vină.

Doar tu îmi eşti ajutor şi bucurie,

Tu singura mea minunată lumină.

La acestea visez, nu te mai întrista,

Nu mai fi aşa neliniştită,

Şi pe drumuri nu mai cutreiera

În aceeaşi haină zdrenţuită!

Переводчик: Адриан Букуреску

Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Doina Dabija

Poeților nu li se iartă

Poeților nu li se iartă nimic,

Nici sorii pe care i-au aprins,

Nici faptul că prea mult au iubit...

Iar după moarte,nu li se iartă

Nici că au murit.

Lor,celor care făurind poeme,

Au făurit destine,

Nu li se iartă-

Cuvintele prea multe

Sau prea puține.

Poeților nu li se iartă nimic,

Nici iubirea,suferința sau bucuria,

Nu li se iartă-

Nici măcar Poezia.

Indira Spataru

Senzația necunoscută

Mă legăn în barca trupului tău

fără K, doar cu Jerome @Jerome

părul plutește în aval, un picior atârnă

brățară de sălcii pe umărul tău

limba soarelui dansează lascivă

vara s_a dus și vocea ta fascinată cu ea

de mână, doi copii sub pelerina

dorinței de a îmbătrâni împreună.

*

Te_am pescuit de la geam, cînd plimbai ursul pe stradă

Pălăria ta de paie este ușor spartă, căpitane

prin ea scoate capul ușor

tuciuriul cu trabuc și se uită mijit la plajă, un roșcovan strecoară apoi refrenul demult uitat

dinăuntru se aud icnete de hiene,

tamburine, castaniete, talere, mormăituri în barbă.

Pe spatele tău canibalii mă învârt la proțap

sunt femeia cu plete albastre, ochi de

foc

am bikini de rubin, perle sutien, diamant în buric

răsetul meu se revarsă cascadă

nu fi copil, spui și întinzi un cocteil de săruturi pidosnice pe sub masă.

*

Trage oblonul!

Parker

Coltrane

Elvin Jones

să bem din saxofon cât jarul fredonează _n colț.

Ai aceeași ochi ai sfinxului, aceeași comă

aceleași mâini râvnite de chitara mea

același simț acut, aceeași vibrație.

Cînd mă gândesc la tine, tu te gândești la mine

trepidația mea delirantă zguduie odaia ta de gelatină

pătrund prin pereții ei

rău zdravăn de munte, balansează _te ușor,

pînă umpli albia mea,

pîna simțurile se îneacă

în urechea aplecatâ

în urechea lui Dumnezeu

la plăcerea vocii tale, cu iz de tutun!

  

Mos Nelutzu G

Insomnii citadine

Închipuire veneam până la umbră

ca şi cum aş fi fost semn,

aripă, tuş în desen,

absenţă nemotivată,

gonind aiurea

impermeabilă iarbă sub rouă,

pictată,umblată, fardată,

umbrelă fără să plouă.

Înfrunt oraşul cu eşapamente

cu aer la pachet de-acasă,

întors pe partea cealaltă

las noaptea rămasă

pe umbra blocului turn,

în clipa când ziua

se-ntoarce de la furnale,

din schimbul de noapte.

Radu Sergiu Ruba

CUVINTELE

Se opresc locului când nu te-aştepţi

Şi nu se dau mai încolo

Îţi stau în cale

Ca să te ciocneşti de ele

Şi să se poată încrunta la tine.

Dacă treci uşor mai departe

Bombăne ursuz în urma ta

Nu te bârfesc

Dar nici nu se mişcă din loc.

Dacă tot sunt cuvinte

Or sta acolo că au ceva de spus.

Nu se aude nimic.

Or fi spus totul

Mai şuşotit

Mai sâsâit

Dar totul.

Dar nu zace în ele şi tăcerea.

Altfel se tace în viaţa asta

De frică

De mirare

De...

Altfel.

Nu te mai ajută cuvintele

Să-ţi numeri anii.

Gândeşti că ai trăit cândva

Oricând

Că nimic nu-nseamnă număratul

Că tu eşti unul şi atât

Nume n-ai dacă nu-l poţi rosti.

El ţipă doar din privirile tale

Iar pentru atâta nume

E de ajuns ţeava pistolului

Ca să te arate tuturor.

Cuvintele

Nici să-njuri ca lumea nu te-ajută

Că uite

Nu mai scoate nimenea cuţitul

Când îi zici de toţi sfinţii

Ba nici nu te scuipă.

Doar cu vreun Pizda Mă-tii

Îl scoţi pe câte unul din sărite.

Suduie şi el din răsputeri

Tu-l bagi din nou şi-l scoţi

El la fel

Până când aţipiţi amândoi

Să vă puteţi visa în altă parte.

Stau cuvintele locului ca bolovanii

Să te zdrobeşti de ele

Şi aşteaptă.

Nu ştie nimeni pe cine.

Zice-se că trebuie să vină unul

Să le adune

Şi să le bage într-o carte

Ca să le poarte prin târguri

Şi să le-arate lumii

Ca într-un bloc de gheaţă

Neschimbate

Înţepenite

La fel şi astăzi

Şi peste o sută de ani

Fără-nmuguriri

Fără-nfloriri.

Aceleaşi vorbe

Alea care n-au ştiut să-ţi vândă ceapa

Dar se pricep să stea în gheaţa cărţii

Uitându-se la tine

Nu cu mirare

Ci cu nişte orbite pustii

Din calea cărora te dai înapoi

Ca nu cumva să le visezi la noapte.

Corina Dașoveanu

era prea fierbinte azi-noaptele

ca să vadă cum tremură taxiurile

din toți dinții parcării.

cred că la un moment dat

aici era un fel de prăpastie

în care se vântuiau alb oi bezmetice,

desigur, eu încă aveam poșeta cu mâneci scurte

și scosesem limba să prind mieii reci,

dar cine mai ține minte de ce eram oarbă

sau de ce a trebuit să ne caute

adresa pe noi.

cred că ți-am zis să îmi iei

corcodușul adolescent

de sentimentele lui înverzite,

să îl aduci în cutia din cer a mansardei,

altfel nu îmi explic

de ce acum foșnește un fel de dragoste

peste degetele noastre cu sunete lungi

ca niște livezi nedormite.

e cald alb

în umărul tău de arbor,

de azi care-mi acoperă

mlada coapsei,

afară nu mai contează,

ne prindem dumnezeii de există

și-i deschidem,

poem neterminat...

Anatol Covalli

Nu vreau să plâng

Nu vreau să plâng. Vreau din dureri să pot

măcar un zâmbet luminos să scot,

*

acum când mă destram şi-n risipire

alunec neştiind unde şi cum

se va sfârşi frumosul nostru drum

plin de-mplinire şi de fericire.

*

Nu vreau să plâng. Visez să pot să-alin

ale tristeţii ploi, ce din destin

*

cad pe speranţa ce de-abia adie,

dorind să ne preschimbe în noroi

potecile pe care amândoi

ne îndreptăm voioşi spre veşnicie.

*

Nu vreau să plâng şi să te văd plângând.

Vreau zâmbete senine-n orice gând.

Marius Robu

M A M A

La marginea unei păduri

Zăcea o pasăre-nghețată,

Zburase peste arături

Și peste codru viața toată.

Agonisise pentru pui

Semințe, pentru cuib surcele,

Fusese doar a nimănui

Și străbătuse ierni mai grele.

Dar în această iarnă crudă,

Bătrâna, brusc, din zbor căzuse,

Fără s-o vadă sau audă

Unul din puii ce-i crescuse.

Când am găsit-o, i-am spus mamă

Și-n lacrimi am compus îndată

Poemul ce, de bună seamă,

Nu va fi publicat vreodată,

Dar ție, cititor iubit,

Nevrând să răscolesc trecutul

Care mă chinuie cumplit,

Îți voi lăsa doar începutul,

Rugându-te să nu mă-njuri

Că n-am spus poezia toată.

La marginea unei păduri

Zăcea o mamă înghețată…

Angi Melania Cristea

Contre-jour

Vin timpuri când păsările își desenează aripi,

vremuri cu pești solitari și oameni ce se dezîndrăgostesc.

Eu tot cu inima în delir așez vorbe pe masa de biliard...

Este ultravioletă dragostea mea pentru tine;

vede, cu partea din mine neîmblînzită, orele tale de dolomit.

La intersecții sunt filtre ale poliției; îmi este teamă de orice radar care poate simplifica

cursa finală.

Un degustător de vinuri spumoase, simplu ca un calcul matematic ce poate rezista

fără niciun declic al existenței;

așa te-am cunoscut pe șantierele umede,

cu motostivuitoare ce turau maxim.

Hai să ne rotim între Altair și Vega

cu picioare rococo și albastrul în stern!

Să creștem răsădind ore în betonul

unde umbrele noastre se vor scurge contre-jour!

Simt că orașul nostru va avea acel vibe

care ne va face să plusăm

până nu îmi vei recunoaște aerul.

Salvina Pasca

Drumul înspre mine

Am hoinărit spre zări senine,

am rătăcit prin văi străine.

Prin multe locuri am umblat,

dar fericirea n-am aflat.

Pe drum urcând ori coborând,

n-am găsit liniște nicicând.

Ades m-am abătut din drum,

atunci,speranțele-au fost scrum.

Dar într-o zi cu soare blând,

veni la mine un sfielnic gând:

să îmi port pașii înspre mine,

poate m-oi lămuri ce nu e bine.

Pășii ușor, destul de șovăielnic

spre sufletu-mi cel îndoielnic.

Era ,în el, mare dorință de lumină

mai dulce decât mierea de albină.

Așa-nceput-am drumul înspre mine !

Pășesc acum mereu cu gânduri line,

mă uit cu drag la toți din jurul meu

și-n orice clipă-i mulțumesc lui Dumnezeu.

Lucia Marin

Eu cred...

Eu cred, c-a adormit pădurea,

Căci vara întreagă, ea a tot cântat,

Doar câte-o creangă trosnește aiurea,

Când vântul smulge frunzele ce-a legănat.

Eu cred, că zarea caută razele aurii,

Așa cum te caut și eu și te aștept să vii,

Trece timpul cu nepăsare, lăsând în urma lui,

Fiorul rece, norii negrii și toate lacrimile dorului.

Eu cred, că toamna este umbra verii,

Ce își caută, acum, tihna în sângeriul serii,

Prea mult zbucium și soare, vârteje amețitoare,

A obosit așteptând, este singură și inima o doare.

Eu cred că toamna e un ecou plângând,

Al liniștii, al resemnării, al chemării din gând,

E o vară sleită de puteri, care nu mai poate lupta,

Și care-a-nțeles că timpul i-a trecut, n-are ce spera.

Ovia Herbert

Și mâine nimeni nu se mai duce la muncă

Căci nu mai există vreo muncă.

Și mâine nimeni nu are de ce să mai plece undeva.

Toți vor să rămână în locul în care le este cel mai bine.

Cu toate că nu au de unde să știe niciodată unde le este cel mai bine. Și cum ar putea să continuie acel bine de care își mai aduc aminte. Multe nedeslușiri. O cursă cu obstacole și un abur care te grăbește înainte, spre niciunde.

Mâine este undeva în spate. Ceva ce nu mai ajunge până în azi. Într-o nouă trezire.

Jucăriile cu care ai vrea să continui să te joci nu le poți regăsi oriunde.

Și chiar când încerci localizarea lor nu ai sorți de izbândă.

Mâine nu are nicio legătură cu tine. Ori cu o eventuală întoarcere în locul potrivit.

Un loc ca o scorbură unde îți poți mărturisi secretele fără teama că ar fi auzite de cineva. Un teren familiar impregnat cu amintiri ce te îneacă în plăcere.

Mâine nu are legătură cu ceea ce te-ar putea sătura deplin.

Dar înlocuiești. Și tot înlocuiești.

Jucăriile -idol își schimbă camera sau nu mai reușesc nici măcar asta.

Camerele prin care treci în căutarea lor se multiplică, se dizlocă, dispar sau se se dărămă. Ori reușesc într-un mod de neînțeles să și schimbe locul știut de tine.

Ești în/între camere care vin și pleacă, se înlocuiesc una pe alta, într-un carusel al permutărilor aleatorii.

Ajungi apoi să călătorești între mai multe

Holuri goale. Până ce toate acestea construiesc un oraș stratificată, multietajat, plin de holuri goale.

Un traseu care te duce spre Niciundele holurilor.

Ici-colo sunt becuri în diverse culori, aprinse și stinse, de alte mâini. Mereu altele.

Străzi golite de oameni.

Străzi spre Sub- pământuri. Spre.

Spre mâinele trepidant care vine, se apropie, ia deja formă, și nu are nicio legătură cu ce mai vrei.

Jucăriile cu alte chipuri. Jucăriile care îți scapă printre mâini. Se înstrăinează. Jucăriile trecutului rămase fără vreun viitor. Cele ce te abandonează fără vreun motiv.

ȘI apariția oboselii. Inevitabilă. Cronometrată dinainte.

Bucuria oboselii unui nou mâine este pe urmele tale și te înlocuiește din mers. Îi preiei noul chip.

Te miști spre el.

Sau el deja se mișcă în tine atât de necunoscut, înspăimântător și dictatorial. (INFEC TAȚII SUDULUI).

Ionuț Caragea

"Certificat de renaştere"

nu ştiu ce se află

dincolo de viaţă

nu ştiu ce se află

dincolo de cer

privesc luna

această oglindă misterioasă

în care umanitatea

îşi caută faţa nevăzută 

această insulă de lumină

înconjurată de oceanul nopţii

această floare ale cărei petale

au fost smulse de nişte zei în delir

această monedă care nu vrea

să ne cadă în palmă

atunci când cerşim

cu ochii întredeschişi

la răspântia viselor noastre lunatice

acest fruct interzis

care încă mai poartă

urma muşcăturii care

ne-a alungat din paradis

da, vă spun

nu ştiu ce se află dincolo

însă pot să-mi imaginez

o veşnicie tocmai bună de locuit

în care cuvintele vor prinde viaţă

şi îmi vor ţine de urât

până atunci

îmi dezgrop vechile amintiri

şi le rod ca un câine flămând

sper să nu mă înec tocmai

cu propria mea copilărie

şi să rămân fără umbră

fiindcă umbra e singura

care mi-a validat

certificatul de renaştere

atunci când nimeni

nu mai credea în mine

atunci când timpul

îşi croia ca un vierme

drum prin inima mea

ce dăduse în pârgul dragostei

atunci când Eul meu

s-a ridicat la pătrat

pentru a fi poezie

"Certificat de renaissance"

j’ignore ce qu’on trouve au-delà

ainsi que derrière le ciel

je regarde la lune

ce mystérieux miroir

dans lequel l’humanité

cherche son visage imperceptible

cette île de lumière

entourée d’un océan de nuit

cette fleur dont les pétales

furent arrachés

par certains dieux en délire

cette pièce qui refuse

de tomber dans le creux de nos mains

quand nous prions les yeux fermés

au croisement de nos rêves cinglés

ce fruit défendu

portant toujours la morsure

qui nous bannit du Paradis

oui, je vous le dis

j’ignore ce qu’on trouve au-delà

mais je peux imaginer

une éternité où il fait bon vivre

une éternité où naîtront les mots

pour me tenir compagnie

d’ici là

j’exhume mes vieux souvenirs

et les croque tel un chien affamé

tout en espérant ne pas m’étouffer

de ma propre enfance

et me retrouver sans ombre

car l’ombre

est la seule qui valida

mon certificat de renaissance

quand plus personne ne croyait en moi

quand le temps cheminait tel un ver

dans mon coeur mûri d’amour

quand mon esprit se mettait au carré

pour me convertir en poème

Valentina Becart Bisog

Cuvinte mari, abia atingându-se...

*

Hai să căutăm împreună ziua aceea

cu mărgele, cercei, aureole răsărite

în privire;

un zâmbet larg era totul , mai mult decât

o mie de cuvinte.

Și cuvintele, da, erau mari, mari abia

se atingeau între ele.

Uneori, săltau până sus, cât mai aproape

de un vis străveziu.

*

Eu stăteam de veghe și prindeam

câte unul,

în timp ce întreaga-mi ființă te sorbea,

ademenindu-te

într-un pat de rouă;

tu știi că altarele tac, că cerul se înclină,

alteori,

numai inima trebuie să rămână ca un cuvânt

tremurat, ca o taină...

Hai să căutăm împreună ziua aceea

ca un clinchet ușor, cu brățări de absint,

anemone.

Un suflet uriaș și privirea ta îmblânzită...

pot locui, într-o zi, în câteva cuvinte mari,

tot mai mari, abia atingându-se între ele...

Vlad Anghelescu‎

Iartă-mă...Zeiță Indiană

... ... ... ... ... ... ... ...

Să mai vii,

amintire, mamă

Ciulire de Ordine

Zeiță Indiană

Este prima noapte

a postului,

Tu mi-ai apărat

Bradul Crăciunului

și m-ai spovedit cu iubire.

Niciodată nu ți-am mulțumit.

Te-am acoperit

cu lacrima vremii

o vreme, apoi

sania curcubeului

a murit.

Să mai vii,

amintire, mamă.

Sufletele morților

sunt la fel

ca zăpada

de-afară

ne învelesc

pentru a reveni

împreună

din hazard, fără teamă.

Să mai vii mamă

Pentru tine am

atâtea jucării...

Din dragoste pentru copiii noștri și pentru părinți

Te rog frumos ! Să învii, mamă !

... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

Unghiurile pereților vorbesc

pentru a ne rămâne

Ordinea !

Vlada Adalva

Vasile Ionac

Joc de joacă

În băltoc la puțul sec,

Era doamnă să mă-nnec

Așteptându-te să treci

Precum gândul pe poteci,

Așteptându-te să vii

Să mă scoți din colivii,

Să mă-nalți în zvon mințit

Seara, după asfințit.

În pieptar stau țâțe mari

Străjuite de pândari;

Descuiate până-n sfârc

M-ar cam îndemna să urc

Înspre muntele cel mic

Ce se scaldă în ibric,

Unde e pădurea păr

Și minciuna adevăr.

Frunză verde cer tomnat,

Fiindcă știu că ai bărbat,

Vino doamnă pe ascuns

Precum osiile la uns,

Precum gaura la cui,

Precum cocoșul la pui

Și mai vină, să mă vrei,

Îmbrăcată în cercei.

Ionuț Caragea

"Vechea boală"

port în mine boala, boala mă iubeşte,

e mereu fidelă şi nu leneveşte,

la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,

că sunt omu-n care a crescut un pom

şi din el culege fructele durerii,

dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,

scheaun către Lună, nevoind să mor;

stelele sunt oarbe, ceru-i un decor

care nu-mi oferă nicio alinare;

port în mine boala, ca pe-o amânare,

ca pe-o veste tristă dată de himere.

oare, de la boală, simt acum plăcere?

oare, de la boală, pot acum să scriu?

boala mă păzeşte de al meu sicriu?

port în mine boala, boala nu mă iartă,

de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,

mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,

un blestem mi-e boala sau e un descântec?

boala e tristeţe sau e fericire?

duce la noroc sau nenorocire?

nu ştiu cum se face, reînsufleţit

tot de vechea boală, m-am îndrăgostit…

"Să fii poet"

să fii romantic şi să fii un martir,

să fii apatic şi să fii în delir,

să fii ruşinea încercată pe dos,

să fii degeaba şi să fii cu folos.

să fii pervers din exces de pudoare,

să fii timid şi să dai din picioare,

să fii creştin şi să-njuri dumnezeii,

să fii dorinţa şi chinul femeii.

să fii ascet şi să umbli prin lume,

să fii sărac şi cu multe volume,

să fii iubit şi să fii împotrivă,

să fii frumos şi urât deopotrivă.

să fii nebun şi să-ţi simţi nebunia,

să fii damnat şi să speri veşnicia,

să fii bolnav şi să vrei să te doară,

să fii poet şi poeţii să moară.

"Pântecul matern"

Amăgeşti cumplita viaţă

Cu un vis de nemurire.

După noapte, dimineaţă…

După moarte, fericire?

Mergi încet spre cimitirul

Vieţilor de-odinioară

Şi te-ntâmpină sictirul

Unui croncănit de cioară.

Tot ce-n jurul tău va naşte,

Nu va înceta să moară,

Învierile de Paşte

Îţi fac viaţa mai uşoară.

Ţi se interzice visul

Şi te-ndrepţi către infern,

Fericirea, paradisul

Sunt în pântecul matern.

"O patrie şi un mormânt"

trăiesc durerea unei patrii

ca într-un sacru legământ;

printre ventricule şi atrii

îmi curge-acelaşi sânge sfânt.

trăiesc, privirea mi-e departe,

spre marea mea, spre răsărit;

trăiesc şi în această carte,

de-atâtea versuri răstignit.

trăiesc aceeaşi melodramă

prin vise şi prin alte vieţi,

ca plânsul dorului de mamă,

ca roua unei dimineţi.

trăiesc cu ochii şi cu gândul

la ce a fost şi ce va fi;

trăiesc, când se termină rândul,

pe firul unei agonii.

trăiesc blestemu-nstrăinării

urmat de-acelaşi aprig dor;

necunoscut sau dat uitării,

pe care limbă vreţi să mor?

"Nu sunt singur"

nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,

am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,

am şi Soarele şi Luna, am şi bolta înstelată,

am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.

nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,

am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,

am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,

am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.

nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,

am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,

am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,

am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.

nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,

nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,

nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,

nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge.

"Nunta de argint"

mă întâlnesc prin vise cu fostele iubite

şi le întreb adesea: de ce m-aţi părăsit?

şi îmi răspund mirate, cu genele lipite:

noi suntem tot aicea, tu însă ai murit…

ce viaţă este asta, ca vântul şi morişca?

de ce îi spunem viaţă, când nu ştim ce e după?

de ce iubirea noastră se joacă-ntruna rişca

şi când suntem pe-aproape, pământul o astupă?

mă întâlnesc prin vise cu fostele amante

şi ele mă întreabă… şi nu vreau să le mint;

de la atâtea gânduri şi gesturi dezarmante,

voi celebra cu crucea - o nuntă de argint.

"Micul arhitect"

Construiesc paradisul, sunt un mic arhitect,

Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect,

Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,

Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.

Construiesc paradisul, zi de zi, rând cu rând,

Tot ce văd, tot ce aflu, tot ce-mi trece prin gând,

Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,

Construiesc paradisul pentru oameni şi zei.

Construiesc paradisul, paradisul pierdut,

Tot ce vreau, tot ce-mi place, tot ce am de făcut,

Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei,

Construiesc paradisul pentru oamenii mei!

"Lupoaica"

te aştept de-atâta vreme, inima o simt cum geme,

şi mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;

amintire, preţ de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,

te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;

printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,

mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor?

am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.

pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,

şi adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;

chipul tău, întreaga viaţă, mi-a fost unica povaţă,

chiar şi-n gânduri infidele, chiar şi-n gândul trecător,

da, am renunţat la stele - te-am ales în locul lor...

şi acum, o altă maică mă va învăţa să mor,

am să te visez lupoaică în ţinutul lupilor.

dar în vise, porţi-închise şi-o putere care-mi cere

să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,

să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ţi spun pe nume,

să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor

vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;

mă vor învăţa să urlu, voi ajunge prădător...

ca un lup fără pereche, în ţinutul lupilor.

"La ce bun?"

la ce bun e omul, dacă nu învie

fără judecată aspră şi târzie?

la ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă,

dacă nu găseşte către cer o treaptă?

la ce-s bune toate, cele trecătoare,

dacă nu se ştie pentru ce se moare,

pentru ce speranţe, pentru ce iluzii...

reveni-vei oare ca să tragi concluzii?

ne jurăm iubire, fără de adio,

la ce bun e timpul ce va risipi-o?

ne dorim destinul, ca pe-o escaladă...

cui i-e dat să urce, cui i-e dat să cadă?

la ce-i bună groapa, dacă ţine rece

şi prin faţa crucii nimenea nu trece?

la ce-i bun oftatul, ca o rugăminte?

unde-i adevărul? cineva ne minte...

"Iubire cu erată"

de mi-ar fi dat să cer, aş mai trăi o viaţă,

aceeaşi, dar văzută cu ochii de acum.

de ce? m-aţi întreba… v-aş spune, clar, în faţă:

aş vrea să-mi scriu finalul la ultimul volum.

finalul? ce vă miră, e unicul cuvânt

şi prima mea durere cu lacrimi pe obraz,

e mama mea de-a pururi şi tatăl meu cel sfânt,

e dulcea fericire şi cel mai greu necaz.

de mi-ar fi dat să cer, dar cine poate cere

ceva ce nu-i al lui şi nu a fost vreodată?

pe veci mă resemnez în neguri de tăcere,

volumul meu s-a scris: iubire cu erată.

"Festina lente"

năucitoare clipe, poeme indecente,

aceasta este viaţa, un vis: festina lente,

calvarul cu cocoaşă, copita de argint,

cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint,

cu fiecare scrâşnet un gând se domoleşte,

în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,

aceasta este viaţa, un vis: memento mori,

adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii,

la margine de cale doi oameni se iubesc,

privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrânesc…

nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,

nu-mi place nici izbânda pe calea cea uşoară,

aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?

trăieşte altă viaţă sub altă carapace!

şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?

poteca spre vecie şi cea spre niciodată?

şi corpul, care corp se va arde-n crematoriu?

şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?

aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,

o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,

tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,

aceasta este viaţa, un vis: festina lente!

"Exil"

Exil în camera obscură,

Acolo unde timpul static

Încremeneşte o figură,

Sfârşitul unui enigmatic.

Exil în camera de gardă,

Înconjurat de reci halate,

Lumina-ncepe brusc să ardă,

Pupila-n ochiul stâng se zbate.

Exil în maximul pericol,

Globule albe decedate,

De la magnific la ridicol

Te-aruncă dulcile păcate.

Exil în camera de veghe,

Exil în starea hibernală,

Exil la miile de leghe,

Exil în groapa comunală.

"Eu la pătrat"

viaţa este zero, la puterea doi

şi rămâne zero, nuli suntem şi noi

viaţa-i primul număr, împărţit la doi

rămâne jumate, restul la gunoi

viaţa-i radicalul din divinitate

şi rămân doar sfinţii fără de păcate

viaţa este sfera, cercul şi pătratul

scotocind prin toate, aflăm rezultatul

viaţa e triunghiul, dreptele catete

şi rămâne unghiul fără epitete

viaţa e obtuză, până-n infinit

şi rămâne punctul, singur şi uimit

viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă

şi rămâne moartea... singură, rigidă

viaţa este zero, zero absolut

la puterea doi, un necunoscut

viaţa e un calcul – simplu – cum sunt Eu

însă Eu² = Dumnezeu

"Aştept răspunsul..."

De cine fug? Nu am motive

Să mă grăbesc spre infinit.

Mai pun un gând pe portative:

De unde vin? De ce-am venit?

Şi cine oare să-mi răspundă?

Vorbesc cu umbra şi... nimic.

Aştept minunea, o secundă

Mă-nvaţă cum să tac şi tic.

De ce ezit, de ce m-aş duce

Să caut, poate, un răspuns?

Şi mortul spune de sub cruce:

- Nici pe la mine n-a ajuns!

De cine fug? Nu am motive

Să mă grăbesc spre infinit.

Mai pun un gând pe portative

Şi mă opresc. De ce-am fugit?

"Coloana infinită"

acceptă-mi mângâierea, renunţă la-ntrebarea

ce te frământă-ntruna: noi ne vom potrivi?

acordă-mi doar o şansă şi vei simţi schimbarea:

o nouă aventură în fiecare zi.

nu vreau să-ţi fie teamă, nu vreau să mai fii tristă,

mai este loc de-un zâmbet, durerea a trecut,

priveşte înainte, speranţă mai există,

pot spune că idila abia a început.

promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea,

coloană infinită cu palmele pe cer,

şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea

când inimile noastre nu vor avea reper.

şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea,

din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori,

şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea,

scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii.

"Deschide ochii larg"

Deschide ochii larg, corăbii se scufundă,

Din viaţa asta fadă mai trece o secundă,

Pe treptele mirării coboară o himeră,

Rămâne, în adâncuri, de-a pururi prizonieră.

Deschide ochii larg, e linişte pe mare,

Doar valuri rătăcite se zbat cu disperare,

Să nu le-nghită calmul umilei consternări,

Când ochii mei albaştri sunt ale tale zări.

Deschide ochii larg, privirea să-ţi ajungă

La zări de veşnicie - nu este cale lungă -

Şi roagă-te la cer să plouă cu memorii,

Pe care să le-adune în versuri autorii.