George Anca - EMINESCU YAMA

EMINESCU YAMA

George Anca – Flori Bălănescu – Dimitrie Grama – Florin Pitiș – Liliana Popa – Gabriela Tănase – Marilena Tingan – Șerban Foarță – Ecaterina Petrescu Botoncea – Andre Cruchaga – Traian Vasilcău – Ștefan Dimitriu – Doina Boriceanu – Doina Dabija – George Adrian Popescu – Anna-Nora Rotaru – Nicolae Vălureanu Sârbu – Ofelia Prodan – Romeo Ioan Rosiianu – Adriana Dandu – Viorel Birtu Pârâianu – Isabela Vasiliu-Scraba

George Anca

EMINESCU  YAMA

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

*

 *

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                   peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                   clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                   monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                   cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                   se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                   am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

te fac să-ţi descoperi

                   în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit

                   bine măcar pe Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion

                   Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo

                   Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda

                   Alexandru Paleolog C.P.-B.

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

                   lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

                   un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

         viaţa e o elicoptereală coptă

   Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

          În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

          Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

          Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

          Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

          Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

          Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

          Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

          Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

         Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

          După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

          Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

          Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

          În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

          Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

          În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

          Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

          Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

          Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90

*

într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi

*

          studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November

*

bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade

*

 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

          Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

 *

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele cheie        

*

         

Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.

*

         un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,           

Rugăciunea unui dac –   Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

lasă viaţa lasă tot

Eminescu Eliade

plouă dealuri şi cascade

şi copilul ce înot

*

laotzieni Eminescu Blaga

confucieni Spătaru Călinescu

*

pe Eminescu indienii îl iubesc

în reciprocitate din depărtări

nu-i voi muta din calypso

pe gazde Kabir şi Eminescu

*

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga

*

Eminescu e cel

mai puţin de jelit

*

nu mai confunda şi tu

comunismul cu Eminescu

*

pe unde am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

*

Luceafăr şi alte – Eminescu Kim so wol şi Eminescu

*

iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României

*

 nemaipiatră Holderlin şi Eminescu

*

my name is Eminescu that is Poe

*

adevărul este valoarea eminesciană

*

tradusei din Eminescu după Tulsidas

*

recitim Decebal de Eminescu

*

Eminescu n-a lăsat

desene Brâncuşi

n-a lăsat texte

*

are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos

*

uitaţi de Eminescu precum şi despărţire

*

la Rovine

muri Marcu-n Eminescu

*

pe când eram o ţară şi Eminescu ne era

*

Brahma Vishnu Shiva

 Rig Veda Voluspo Luceafărul

*

poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran

*

Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

*

Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani

*

patriot ca Leopardi şi Eminescu

*

„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.

*

Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.

*

 Bacovia  şi muzica lui pe versuri de Eminescu

*

 Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.

*

un institut Eminescu, timpule

*

 a cause d’Eminescu

*

Deconstruirea lui Eminescu

*

Eminescu şi proletar

*

Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu  Ţiganiada?

*

India era Eminescu, România e pământ.

*

Pentru Mexico am recitit Eminescu Noul Testament după catehime catolic şi ieri Baudelaire opiat.

*

Flori Bălănescu 

 de acord cu Ovidiu Nimigean, din păcate, nu vrem să observăm semnele ce ni se-arată, vrem neapărat să fim ca alții, nu știu dacă așa simțim sau dacă așa suntem îndemnați, cert este, vorba lui Eugen Ionescu (1977), că „există un fel de fatalism românesc, un fel de nepăsare metafizică”:

„După treizeci de ani de lupte seculare, anticomunismul a învins la orașe și sate. Ne asigură Adrian Cioroianu într-un articol din „Dilema veche” (Mugurii Roexitului de mîine – un viitor al discursului antioccidental în România). Din păcate, nu e timp de euforii, pentru că la orizont se adună norii negri ai neolegionarismului. Am terminat cu Marx, Lenin, Troțki, Mao, Gramsci e la pămînt, s-a zis cu Școala de la Frankfurt, nu mai avem a ne teme de stînga culturală, de stînga societală, de teoriile și practicile diversitare, de ofensiva corectitudinii politice, de rescrierea istoriei în cheia proiectului mondialist. Ceaușescu a murit, nu cum cîntă Ada Milea, iar eșalonul doi al PCR a trecut cu deplin succes proba metanoiei capitaliste și a predat deja ștafeta noii generații. Comunismul ar fi redevenit iarăși o stafie, dar deloc vioaie, ca pe vremea lui Marx și Engels, ci una timorată, retractilă, golită de energie, care nu mai bîntuie nici în Europa, nici aiurea. Neolegionarismul, în schimb, ar sta la pîndă, și-ar ascuți ghearele, ar avansa mascat, pentru ca, pe ruinele răposatului comunism, să-și ridice în curînd steagul verde înspre oastea-i reînviată și însetată de sînge.

Prognoza lui Adrian Cioroianu este, de fapt, o diversiune menită să elimine discursul critic în favoarea noului discurs oficial. Adrian Cioroianu nu poate oferi un singur exemplu de personalitate neolegionară sau de formațiune de extrema dreaptă cu ecou real în spațiul public. Cine? Eternul Marian Munteanu? Sau poate niște caricaturi precum Teodor Meleșcanu și noul partid Forța Națională?! („Partidul Forța Națională este un partid de gîndire exclusiv românească, nu este un partid pivot, coordonat din afara țării sau de forțe oculte din interior. De aceea, partidul Forța Națională nu trebuie asociat cu nicio formațiune politică existentă, partidul fiind centrat pe problemele țării și mai puțin pe doctrine și ideologii.") Avertismentul istoricului semnalează, în schimb, că orice discurs care va încerca, oricît de pertinent, să pună sub semnul întrebării dogmele progresismului (dogmele progresismului, repet, nu progresul) va fi stigmatizat prin identificarea sa cu extrema dreaptă (id est cu xenofobia, rasismul, antisemitismul, sexismul, antieuropeismul, antiamericanismul primar - excepție făcînd, desigur, bashingul la adresa lui Trump, care nu este doar permis, ci recomandabil - , cu proputinismul, cu ortodoxismul etc., cu, așa cum se vede, neolegionarismul). Semnale am mai avut. Acum cîțiva ani, Mircea Toma îi califica pe Gabriel Liiceanu și Ana Blandiana drept fasciști. (Ana Blandiana tocmai vorbise la Universitatea din Cluj, cu note critice la adresa valului imigraționist; între timp, Angela Merkel însăși a recunoscut că politica „multikulti” este un eșec, iar Emmanuel Macron a rostit fără să clipescă sintagma „hydre islamiste”.)

După Mihai Demetriade, pentru care victimele spațiului concentraționar comunist „nu erau chiar victime”, după Mădălin Hodor, care vede în subiecții experimentului Pitești niște „căcați cu ochi”, iată, un alt istoric, Adrian Cioroianu, vine să ne confirme că istoriografia societală și-a schimbat ținta, misiunea sa fiind să construiască un nou dușman din tot ce nu se aliniază gîndirii corecte și să-l execute. Deoarece trebuia să poarte un nume, i s-a spus „neolegionarism”. E mult mai ușor să te bați cu spectrele totalmente compromise decît cu problemele reale.”

Dimitrie Gram

Remoaners

I have realised the remoaners have been right all along when they say I did not know all the true facts before voting to leave, so I decided to do a little research.

I just voted to leave because I thought our sovereignty was being compromised by foreign unelected masters, and that we were compelled to have unlimited uncontrolled immigration, our laws and export agreements dictated by Brussels bureaucrats, and had to pay eye-watering amounts for the privilege.

I did not know more than 10,000 EU officials get paid more than our prime minister.

I did not know that unlike the UK, 18 countries get more back from the EU than they put in.

I did not know that the EU occupies over 45 buildings, 2 of which were purpose built monuments of grandeur and are the largest buildings in Europe.

I did not know that the EU parliament spends 150million Euros a year moving to Strasbourg every month for 4 days committee meetings, any attempt to stop this stupidity is vetoed by France.

I did not know that the EU has had a huge luxury shopping Mall built in Brussels for the exclusive use of EU employees.

 I did not know that every day queues of chauffeur driven cars with their engines running, wait outside EU establishments while their occupants go in, sign in for their attendance allowance and expenses, then come straight back out and are driven away.

I did not know that many of them (like the Kinnocks) end up as millionaires as a reward for looking the other way.

I did not know that Clegg was lying when he mocked Nigel Farage for saying that an EU army was being planned.

 I did not know that the EU had been financing the mass movement of industries from UK to mainland Europe.

I could go on and on but suffice it to say that I have never for a moment doubted the correctness of my decision, I am so glad that the remoaners prompted me to look deeper into the bureaucratic absurdity of being in the EU.

Apart from all that, everything's fine!

*

Arthur..

  

A small boy named Arthur lived in the local village . None of his classmates liked him because of his stupidity, especially his teacher, who was always yelling at him "You are driving me crazy Arthur!!!!!"

One day Arthur's mother came into school to check on how he was doing. The teacher told his mother honestly, that her son is simply a disaster, getting very low marks and even she had never seen such a dumb boy in her entire teaching career!!!!

The mother was shocked at the feedback and withdrew her son from the school & even moved to another town!!!!!

25 years later, the teacher was diagnosed with an incurable cardio disease! All the doctors strongly advised her to have an open heart operation, which only one surgeon could perform...... Left with no other options, the teacher decided to have the operation, which was successful......

When she opened her eyes after the surgery she saw a handsome doctor smiling down at her! She wanted to thank him, but could not talk. Her face started to turn blue, she raised her hand, trying to tell him something but eventually died!

The doctor was shocked and was trying to work out what went wrong, when he turned around he saw Arthur, working as a cleaner in the clinic, who had unplugged the oxygen equipment to connect his Hoover !!!!!

Don't tell me you thought that Arthur became a fuckin' doctor

Florian Pittiș

Vă salut!

Mă numesc Florian Pittiș și vă anunț că am cancer la prostată..Am 63 de ani, sunt director la un radio și de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viața mea a fost concertul Roling Stones...Doctorii m-au avertizat că sunt prea slăbit,că poate o să agravez ce a mai rămas din boala mea participând la concert ...Viața mea a fost extraordinar de frumoasă...Am fost rebelul cu plete în vânt..am trăit viața, intens ca pe o minune și nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut..Aș vrea să vă aduceți aminte de mine...și tind să cred că pentru voi am însemnat ceva..să fredonăm împreună :Hei tramvai ...și tras de cai...hei joben cum veneai la Mon Jarden ...Ce tânăr eram atunci și plin de viață....Cum am primit vestea ? Ei bine dragilor rău....Există un moment în viață când fiecare trebuie să își ia rămas bun...toți veți fi în locul meu cândva...Chiar tu care citești aceste rânduri cândva va trebui să îți înfrunți propria moarte....Pe de-o parte mă înspăimântă...cum ar fi să nu mai fiu cu voi cei care ați ținut la mine să nu vă mai văd 100 de ani...1000 de ani...1 miliard de ani...o eternitate......o veșnicie..un infinit ..un neant....Eu Florian Pitiș nu voi mai fi....Copiii voștri poate nu vor apuca să asculte Pasărea Colibri......nu vor apuca să vadă emisiunile la Teleenciclopedia titrate de mine...încet încet voi fi uitat de toți...sau sper eu nu chiar toți....Ce mesaj să vă transmit acum? Nu știu dragilor...trăiesc într-un vis rău....și mă gândesc că toate astea nu mi se întâmplă mie....marea trecere spre neant....spre neființă...Trebuie să am curaj....o singură dată în viață treci într-o altă etapă....Aș vrea să vă spun...să vă iubiți mai mult...să prețuiți fiecare clipă ca și cum ar fi ultima...Eu vă iubesc pe toți și se pare că EL mă va chema în ceruri...Îmi pare rău că nu am realizat tot ceea ce îmi doream ..îmi pare rău că am lăsat atâtea lucruri neîmplinite......Dar nu...NU îmi pare rău de viața ce am trăit...Îți mulțumesc Dumnezeule pentru viața ce mi-ai hărăzit,pentru iubirea ce mi-ai dăruit..îmi pare rău că mă chemi așa curând la ține...vroiam să fac mai multe Doamne ...vroiam să fac mai multe....Neantul mă cheamă și mă înspăimântă în același timp..eu să nu mai fiu ...EU ? Să nu mai exist să dispar pur și simplu în bezna uitării ? Ce înseamnă Doamne să nu mai fiu !?! Mă pui la grea încercare...ultima din viața mea....Dumnezeule mă ia o frică mare ...oare exiști ?? Doamne nu mă lăsa în bezna neființei...eu vreau ca să mai fiu..te rog.....Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir......

  Liliana Popa

 La răscrucea de gânduri

la fiecare răscruce

un gând al tău mă oprește

mă privește

mă întreabă

Şi freamătă pădurea....

prea multe întrebări,

o să le notez pe frunze...

Şi pentru că azi mi-am vopsit

Părul şi ochii

cu verdele frunzelor

Voi rămîne în pădure

în pădurea cu năprasnic şi fragi...

La răscrucea de gânduri

Gabriela Tanase

Cine mai poate să spună

că are un deal numai al lui

nu foarte mare dar suficient pentru a vedea

lumea în toate anotimpurile și în toate luminile

verde sau galbenă

violet, arămie, albă sau roz

dimineața, la amiază, în asfințit și uneori noaptea

că dansează pe spatele lui de urs prăbușit

mângâindu-i blana ierboasă și zburlită de plăcere

că adoarme înfășurat într-un cocon de gânduri

pe botul namilei care linge luna

cu haloul ei de sare lichidă

împrăștiată pe urmele pașilor întorși din cer

și se trezește singur

cu spatele arcuit în toate anotimpurile

sub toate luminile

verde sau galbenă

violet, arămie, albă sau roz

dimineața, la amiază, în asfințit

și uneori ...

(Noaptea)

Marilena Tiugan

drum

la margini de lume nemaiauzite sunete

pe o limbă de trol te-ar putea atrage în genune

felicită-te că ai atâta timp la îndemână

să răstălmăceşti pe cele încântătoare auzite pe drum

stânca aceea pe care te odihneşti o clipă

nu va rămâne pe loc

e adevărat până ea să rămână

multe s-au rostogolit în hăul adânc

în cele din urmă orice drum se înfundă

aşa că poţi ocoli puţin în gând

adu-ţi aminte că ţi-e sete îmbarcă-te iute

în autobuzul de seară

ce te va aduce la izvorul pe care în grabă l-ai părăsit

te vei socoti norocos nu băusei din el îndeajuns să sece

de acolo

nu mai e decât o aruncătură de băţ

până acasă

Şerban Foarţă

„SPUNE-MI, SERVITOARE BĂTRÂNĂ...”

Unde (ne) mor servitorii, valeţii,

cameristele cu care domnii s-au

intersectat în treacăt sau

de-a mult mai lungul vieţii?

Unde s-a dus, bunăoară,

scoţianul lui Kant (care,-n clinci,

îl ţinea să se scoale, zilnic, la 5), –

să agonizeze şi moară?

Unde, căruntă ca un mesteacăn,

dădaca lui Puşkin,

după ce-i crescuseră pruncului dinţişorii şi muşchii,-n

blagorodnicul leagăn?

Unde, valetul de-o viaţă al Dlui de Talleyrand,

Bastide, cel leal ca un conetabil de Franţa,

dezaprobând mezalianţa

prinţului cu Mme Grand?

Sau, arestuit până seara

ca să nu bată,-n târg, toba, – don Ciccio

cel pentru care nu va fi fost nicio

scuză a corciului Gheparzilor cu alde Sedàra?

Unde mor, unde mor credincioşii

ilustrelor case,

fanaticii feţelor simandicoase

şi-ai taloanelor roşii?

Ce face-se, oare, cu-atâta credinţă ciudată

când scris e ca totul să cadă-ntr-o rână;

„Spune-mi, servitoare bătrână, bătrână,

ce era odată ca niciodată?”

‎Ecaterina Petrescu Botoncea

 Ghetele negre

Bună, draga mea,

azi am umblat vreo douăzeci de ani

pe străzile pierdute printre castani

și rufe întinse la soare,

erau mai mult rochii de seară, combinezoane, halate de baie și decolorate jupoane,

frunzele se înnegriseră, aripi foșnind,

a urmat o seară amară

în care-mi priveam degetele arzând și murind, aveam în piept sulița expediată prin poștă de tine

și muream lent, falangă cu falangă, îngenuncheat, așa cum se scufundă o barcă sub o ploaie furtunoasă de vară

cu trăsnete pe cer,

jumate delir, jumate mister,

sau ca atunci când noaptea în vis ți se coboară,

sufletul mi-era viu,

murmurând mătăsos despre ghetele negre, șireturile strânse fedeleș, vrăjitorie curată,

și lăsate pe preș, la intrare,

cu care făcusem poteci pe sub ferestrele tale, dar și pe la câte o beție, un chef,

și ronțăite de-un câine vagabond,

ca să vezi! și flămând după iubirea din tine, amorez răpciugos, tânjind la un os,

ieșit glonț dintr-o statuetă de bronz,

cine s-ar fi gândit?

dar ciudat, după ce le-a înfulecat,

s-a îmbrăcat în aripi și a zburat,

un înger, un Împărat...

luna strălucește galbenă,

ciorile s-au dus, au tăcut,

rana din piept o țin în bandaj, mi s-a desfăcut, îmi vine trenul, draga mea...

te îmbrățișez peste timp și mă duc,

așa, gârbovit și desculț,

un loc la fericire vreau și eu să apuc...

André Cruchaga

EN TU OLVIDO ESTÁN MIS MANOS

La vida está hecha de poses y de otras migajas.

Que se pudra la rosa aplastada

¡de sus restos brotará un cardo!

Arkadiy Kutílov

En tu olvido están mis manos como un pájaro de sombras que busca el silencio. A veces aquella noche grande se presenta igual que una sombra de mar disperso: ahí los ojos y un piano de olas, inevitable en el tiempo abandonado. Ahora me habla la lápida de tus párpados y el invierno rural de los fines de semana y el metal corpóreo del suspiro y la escoria que nos deja la ternura.

In your oblivion are my hands

Life is made of poses and other crumbs.

May the crushed rose rot

Of his remains will blow a thistle!

Arkadiy Kutílov

In your oblivion are my hands like a bird of shadows looking for silence. Sometimes that big night is presented just like a scattered sea shadow: there the eyes and a piano of waves, inevitable in abandoned time. Now he speaks to me the tombstone of your eyelids and the rural winter of weekends and the corporeal metal of the sigh and the scum that leaves us tenderness.

Traian Vasilcău

 Peste lume iar e deasă ceață

Lumea-n sfinți nu-și cată aliați.

Doamne, dă-mi măcar o zi din viață

Fără vrăjmășie între frați!

Mulți s-au dus înspre străine vetre,

Unde-n Pace nu mai fac popas

Și de-acolo dau mereu cu pietre

În cei care-acasă au rămas.

Negru de urgii li-i cerul gurii,

Răutatea-n ei nu are Leac,

Cît cu biciul înroșit al urii

Dau în neamul lor din acest veac!

Acordează-Ți, Tată Bun, vioara!

Îndemnați de ea, blajini să fim,

Ca să nu se mai omoare Țara

Și noi, fiii Tăi, să dăinuim!

*

Stingea lumina și mă cuprindea.

Păcatul nevăzînd, făceam păcatul.

Sărutul nostru luna răsărea,

În ochii ei se-adăpostea înaltul.

Cu două buze îl desigilam

Și-apoi îl tot citeam noapte de noapte.

Un cer finit, ce mi-l închipuiam

Cu infinite pagini pînă-n moarte.

Mai multă poezie n-am citit

Decît în ochii ei, cînd mă privea.

Inima mea pe-un larg nemărginit

Plutea în barca ce-o ducea o stea.

De bolta ceea astăzi îmi e dor.

Inima mi-i aceeași, cristalină,

Care-și așteaptă ultimul cocor,

S-o ducă-n Ieri, unde se însenină.

*

Eu nu știu dacă voi mai scrie

O altă-n veacuri poezie

Despre o maică-ciocîrlie,

Care în mine a trăit.

Ceea ce pot să spun acuma,

Cînd mările-și îndeasă spuma

Și peste taine cade bruma,---

E că nu ea, eu am murit!

Eram cît mai era în mine,

Aveam surîs, n-aveam suspine,

Mă-ndrăgosteam de orișicine,

Crezînd că am să fiu mereu,

Dar azi, la ceasul destrămării,

M-arunc în brațele Uitării

Și-ngîn pe prispa Înserării:

"Ce greu e fără Dumnezeu!".

Și fără Tine, Poezie,

Ce cu tăcere Te va scrie

O ciocîrlie în chilie,

Cu chipul inimii cernit.

Pe-acolo, sărutînd-o vîntul,

S-o știe cerul, nu pămîntul

Și Tatăl tuturor, Preasfîntul,

Să-i spună: " Fă din versu-ți schit!".

*

Portretul Săptămînii fără Mamă

E zi de Luni și mă gîndesc la tine,

Mamă a mea, ce nu mai ieși la drum.

În lipsa ta vin vrăbii să ma-aline

Și viața simt că mi se face scrum.

Alături am prieteni fără număr,

Vrăjmași---la fel de mulți, ca de-obicei.

Cu răni pe suflet, c-un fular pe umăr

Te caut, Mamă, printre anii mei.

E zi de Marți, privesc în depărtare

Și Domnului mă rog să te revăd.

Din lacrimi țes o scară pînă-n zare,

Că zilele-s neiertător prăpăd.

E zi de Miercuri, parcă-n van trec toate.

Sfinți-n icoane tac, mîngîietori,

Dar fără tine, Mamă, nu se poate

Nici să trăiești frumos și nici să mori!

E zi de Joi, ce soare e-n fereastră!

Razele lui poate-s a tale mîini

În lumea-n care, ca o grea năpastă,

Cîinii sunt oameni, oamenii sunt cîini!

E Vineri, Mamă, stau închis în casă,

Cu chipul tău în față și mă-ntreb

Cum este vremea-n Cer? Prea dureroasă?

Ca o pădure cu un singur cerb?

E Sîmbătă în Dumnezeu și-n glastră,

Unde-nflorește sufletul plăpînd.

Poștașul a uitat de casa noastră,

Că n-ai scris, Mamă, nici măcar un rînd!

E iar Duminică, n-am vindecare

De dorul ce ți-l port în veșnicii.

Trupu-mi pe loc se face-o lumînare

Aprinsă c-un cuvînt de doi copii.

Și-n lume bucurie nu-i mai dragă

Decît să pot să ard de al tău dor

Și-n brațe cu recunoștința-ntreagă

Să-ți cad la piept, cîntînd, ca un cocor!

Ștefan Dimitriu

''Câmp''-''Campo''

La mia tristezza

è la tristezza di questa pioggia

che cerca in autunno il grano

che giace senza dormire

vicino all'osso di animale

e di padrone

nei rifflessi di campi celesti.

L'inverno ci porterà presto

a camminare

bianchi

i suoi capretti-

nel loro gioco

cullato in luoghi di fiaba

il campo sognerà

di nuovo

la sua età d'oro.

La mia gioia è la gioia della neve.

-In italiana de Catalina Franco-

----------------------------------------------

Tristeţea mea

e tristeţea ploii aceste

care caută-n toamnă grâul

culcat fără somn

lângă os de jivină

şi domn

în răsfrântele câmpuri celeste.

Iarna-şi va scoate-n curând

la plimbare,

albi,

iezii –

sub jocul lor

legănat pe coclaur

câmpul o să-şi viseze

din nou

vârstele lui de aur.

Bucuria mea e bucuria zăpezii.

Stephen Dimitriu, ' field ' '-' '

My sadness

It's the sadness of this rain

Looking for the wheat in autumn

That lies without sleep

Near the animal bone

And of master

In the rifflessi of heavenly fields.

Winter will bring us soon

To walk

Bianchi

His kids -

In their game

Cradled in fairy tale places

The field field

Again

His golden age.

My joy is the joy of snow.

- in Italian de Catalina Franco -

----------------------------------------------

My sadness

It's the sadness of the rain these

Looking for the wheat in autumn

Sleeping without sleep

Near the bone of beast

And gentleman

In the beautiful celestial fields.

Winter will come out soon

Walk,

Whites,

Kids -

Under their game

Swinging on coclaur

The field will dream

Again again

His Golden ages.

My joy is the joy of snow.

Doina Boriceanu

cer de furtună

     sub cer de furtună

Îmi adun potecile

Să le plimb către soare.

Una şerpoasă trece pădurea,

Frunze şi raze cresc În Altcumva,

Ca o srăfulgerare poteca le îmbia.

În palat de frunze flăcărate

Ascunse tăriile,

Şi necunoscutele bat la uşă.

O cântare măruntă

Se face freamăt greu inimii.

Capăt sărăcăcios de lumânare,

Eu mă încred în sperioasă aprinderea-i

Ce-mi aduce

Pentru a-mi creşte poteca

Soare şi traista lui cu umbre.

Un mesteacăn pâlpâie

Cu toate frunzele deschise,

Calc, uite, vârfuri de copaci

Şi plâng în pumni

După arsele stele

Când nefiresc soare în dragoste cu ele.

Scrupulos neantul

Înghite scrumul,

Fetele vesele ce-s unde de izvor

Călătoresc nesfiicite printre munţi,

Ca frunţi,

Doar unul mă aduce la piept pietros

Împrumutând aliura ta,

Şi atunci alt drum apucă pasărea

Ce-şi duce zbor după glas ce-ar da

Copacul pe care-l cunosc

Cum din făptura mea.

Şi unde rodirile

Când cu buze aprinse

Culeg scântei după scânteiere

Scăpărate duios din durere?

Îmi iau cerul de furtună

Drept chezaş,

Lumea pâlpâie în nesupunere firavă

Şi-n prag murgul, nervos trăpaş,

Bate, bate-n loc copita

Să înţeleagă lumea-mi prin lume.

Cum eu mă dau pe plecarea…

Curg ca prăbușite zilele...

Și vieţii-mi poteca...

 Arian Bucurescu

Iasomia de Madagascar

A venit în salon o prințesă moțată,

cu parfumul prea rar.

Își trage neamul această fată

tocmai din insula Madagascar.

În chip de stele și de clopoței,

cu sclipiri de cleștar,

fericește cu flori ochii mei

iasomia de Madagascar.

Cad pe gânduri, mă luminez,

mă aprind de al florilor jar,

căci eu de copil tot visez

să merg în insula Madagascar.

Și ochi-i închid, și se face că zbor,

că sunt un înger peste junglă hoinar,

trimis de zei să le-aduc în pristol

iasomie de Madagascar.

Lucretia Nechifor

Scot visul din vis

Am coborât din vis prea devreme

clipa netrăită mă chema-napoi

imensă, suavă ,

în care ne năşteam iar

fără să ne doară.

Afară ne ajutam unul pe altul

să nu cădem în propria moarte.

Însinguraţi în ani şi tăceri.

am simţit apoi viaţa.

Trăiam amândoi în freamătul de ape,

în cântec de frunză,

în înfrigurata dimineaţă,

când te strigam pe nume,

când mângâiai sub pleoape lacrima.

De dragoste,

coborâsem din vis, cu tine de mână.

Sarah DeJar

Doina Dabija

 AMINTIRE CU TATA

Și acum îl văd…

Cum stă la masă…

Pana apăsând-o pe hârtie,

Șoptind încet cuvinte –

Poema când se scrie.

Și apoi prin ceața dimineții,

Se plimbă printre gânduri,

Cautând cu voce tare –

Rima printre rânduri.

Și apoi iarași cu hârtia

Se așează-ncet la masă,

Și când poemu-i gata,

Mă caută prin casă.

Și liniștea se lasă,

Când prinde a-mi spune,

Timpul se opreste -

Ca o rugăciune.

Recită cu putere,

Când slova prinde viață,

Și-n jur este tăcere,

Și-n jur e dimineață.

…Și acum îl văd,

Cum stă la masă,

Când anii au trecut,

Acum, eu pe alții îi strig,

Lasând ușor hărtia:

-Copii, să vă citesc poezia!

George Adrian Popescu

 Eroarea

eroarea bântuie mințile oamenilor

de la dreapta la stânga

risipită deasupra stelelor

poate să plouă în subțioara unui gând

al altui gând

ferit de cunoaștere ca un câine în feeria lunii

spumegând lătratul idiot

ea este neîncăpătoare

pe vreascul durerii cuiva

soră cu dezmățul de duminică

întro cârciumă de sat așijderea cu vântul

de est

când nu mai respiră

este o furie care se îndrăgostește de

nedreptățire

în frunze

în flori

în inima de zmeu a unui împărat plecat în pribegie

pe nisip

nu are nimic

de la dreapta la stânga ideii

de liniște

și de ar putea să muște oricând

of of

ce noapte de bezmeticire ar fi pe sufletul tău

de i-ai deschide

Anna-Nora Rotaru

 CAUTĂ-MĂ …

De vrei in viața, să mă găsești vreodată,

Să știi că nu-i ușor și-ți trebuie răbdare

Că, poate... vei rătăci prin lumea toată,

Dar nu simți, nici umilință, nici trădare !

Din drumul tău, nicicum să nu te-oprești

Și vocea să mi-o asculți, firavă-n vreme...

Să-ți fie călăuză, de altele să te ferești,

Chiar de le-i auzi, amăgitoare să te cheme !

Mă caută, când noaptea firul își destramă,

Cumva poate oi fi, când s-o crăpa de zori...

Acolo, unde se scurge lumina de aramă

Și soarele timid se-ascunde dupa nori !

Caută și-n iernile, ce-mi plac așa...adânci,

Când gerul face piatra să scrâșnească...

Nămeți ca să-i răzbați, te-i târâi pe brânci,

Auzind copacii, în noapte să trosnească !

Mai caută însă, răbdător și-n primăvară,

Când înfloresc atât de dulce, rozele de mai...

Când e răcoare și nu-i veni-ncă vremii-a vară

Si florile stropite-n rouă se trezesc pe plai !

Dar, caută să mă găsești și-n vârf de munte,

Acolo, sus, unde-și fac cuibul numai șoimii...

Acolo, unde-ntre pământ și cer e o punte,

Ce duce la ușa aceea, spre infinitul lumii !

Să cauți însă și dincolo, în adânc de mare,

În locul unde pare, cât mai profund abisul...

Unde, nu pot pătrunde nici razele de soare

Și unde Iadul întâlnește Paradisul !

Dar... de n-o să-mi mai auzi glas suspinător,

Să știi că e târziu, mi-au ars aripile-n lumină...

Dorul meu neîmplinit, cu-al tău neîmplinit dor ,

Vor zace înlănțuiți, într-un templu în ruină !

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Fântâni nu se mai nasc

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Stau cu Dumnezeul meu în suferința durerii,

aud eternitatea cum curge prin uitare

și n-are maluri decât o lumânare aprinsă,

care-mi arde drumurile spre iad.

Văd lumina cum se topește și urcă

mirositoare prin vămi mântuită,

înflorește pe ramurile cerului

deasupra de ziditorii cuvântului.

Fântâni nu se mai nasc,

doar în agheasma iubirii mă scald

și ies mai pur din ninsorile de argint

în care sunetele nu se aud.

Nesfârșitul împarte cu mine tăcerea.

Ofelia Prodan‎

 cerșetorul cartierului

stătea de ani de zile la colțul străzii

cu trupul gol descărnat și pielea tăbăcită acoperit doar cu o plapumă

murdară duhnind a fecale și urină stătea cu mâna întinsă

fără să zică nimic fără să privească oamenii

și nici oamenii nu-l priveau avea niște ochi negri opaci

dacă cineva l-ar fi putut privi vreodată în ochi s-ar fi cutremurat

dar cine să privească în ochi un jegos amărât

el însă stătea mereu la fel și nu primea nimic nici bani nici de mâncare

nu se hrănea nu se spăla nu se clintea o secundă din locul lui

se făcea din zi în zi mai mic se chircea

ai fi putut crede că într-o bună zi se va transforma

într-o insectă și va dispărea de tot

dar el era la locul lui neclintit zi și noapte

trupul i se mumifica de viu oamenii treceau fără să-l vadă

nimeni nu-l saluta nimeni nu era curios

să-l întrebe cum trăiește sau de ce stă nemișcat de ani de zile

și cerșește fără să ceară și fără să primească nimic

numai într-o dimineață senină un tânăr înalt în costum elegant de firmă

cu ochelari cu rama aurită și diplomat l-a privit o secundă

doar o secundă și a început să râdă batjocoritor

și să-i fluiere un cântecel obscen cerșetorul parcă nici nu auzea

stătea la fel de neclintit privea fără să vadă

cu ochii negri opaci doar mâna lui mumificată a coborât

lent și s-a odihnit pe plapuma murdară de fecale

Romeo Ioan Rosiianu

Scrisoare despre o moarte aproape

IUBITO, niciodată nu mi-a fost atâta frică de moarte ca acum

niciodată, Iubito moartea nu a fost atât de aproape de mine

i-am simţit respiraţia rece în ceafă sângele îngheţa în vene

aerul se stafidea în plămâni şi pe cărarea ce ducea mereu înspre tine urmele mele-au fost acoperite de vânt

aşa a fost, Iubito în ceasul acela de seară moartea a venit şi m-a găsit singur acasă

eroii din cărţi au făcut zid în jurul trupului meu plăpând

metaforele au dat cu poeme în ea cuvintele închideau uşa ferecau calea spre inima mea

picturile m-au ascuns în culorile lor şi cu respiraţia întretăiată desenam alte panze în spaţiul speriat

mirosea a coşmar şi-n liniştea făcută fărâme mi-era mai dor de tine ca acum.

(Mai ştii când păşeam grăbiţi spre niciunde pe drumul nostru ce ducea nicăieri?)

Iubito, aşa de frică nu mi-a fost niciodată de moarte deşi ştiam că e îndrăgostită de mine de mult

credeam că-s pregătit să mă-ntâlnesc cu ea visam la Cina de taină şi la poemul nescris

credeam c-o pot convinge să mă lase să-mi termin poemele şi cărţile multe

credeam că sunt prelungirea mâinii lui Dumnezeu cum mi-ai zis tu cândva

credeam că mai am multe de spus şi făcut.

(Mai ştii când în sauna aceea îngustă am simţit în plamâni aerul rece al morţii?)

Iubito, m-am speriat de moartea urâtă şi rea în seara aceasta de gol

m-au salvat cuvintele nespuse şi cărţile încă nescrise, Iubito au pledat pentru răstignitul din mine

a fost ca atunci când stăteam singur la Cina de taină şi totuşi cineva mă vindea mereu

a fost ca atunci când băteam la uşa inimii tale şi telefonul vieţii suna ocupat.

Adriana Dandu

 ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ

Când ningea pe ulicioara mirosind a cozonac

de trăsneau a mirodenii toate ţiglele pe casă,

mă lăsam să cad cu faţa în zăpada cea pufoasă,

fiindcă-n ziua aceea sfântă eram eu cea mai frumoasă.

Şi voiam să las un semn,peste-ntregul univers

cum că eu exist aici,o fărâmă de aluat

dintr-un fraged vis banal ,mirosind a cozonac,

ce-l pândeam de-aproape-un an ,din colţul întunecat.

Neavând nicio păpuşă ,să-mi ţină sufletu-n palme ,

neavând o săniuţă să-mi scoată visele din ţarc,

pentru mine,biet copil, săniuţa şi păpuşa

erau bucuria caldă ,mirosind a cozonac.

Ieri , pe-aceeaşi ulicioară am trecut întâmplător,

era iarnă ieri în mine ,ca şi-n casa cu cerdac,

o altă gâgâlice se credea cea mai frumoasă,

şi atunci iarna din mine a-nflorit cu liliac.

Viorel Birtu Piraianu

 ACTORUL

actorul a plecat din scenă

într-un decor bizar și ireal

îndesam în buzunarele rupte

gânduri despre noi

aruncasem trupul meu pe pământul murdar

am plâns atunci întâia dată

tu plecai pe un drum fără noi

visai un crai din răsărit

eu, biet saltimbanc în lumea asta tristă

nu aveam decât o pană

scriam pe zidurile lumii

un cânt despre o femeie

ce a fost a mea, cândva

acum, în fiecare seară

pe o scenă rece, goală

fără actori sau spectatori

o piesă tristă ,desuetă

în locul meu un alt actor

eu am rămas

să închid lumina ultimului act

ce trist decor

Isabela Vasiliu-Scraba

La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/

Motto: “L’unité roumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance. L’on peut dire qu’une configuration naturelle, ou… la volonté même de la Providence a posé sur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession:  celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire ” (acad. G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)

Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare si de cărti, eliminând din librării si din biblioteci  (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000) mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor semnate de personalități a căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari (1).

Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. In primul rând la scrierile academicianului martir G. I. Brătianu : „Théorie et réalité de l’histoire hongroise (1940, germ., it. 1940), „L‘histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943 ; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. si în germ; 1941 ; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943 ; germ.1944),  „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain”(tradus in italiană și în germană). Apoi la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania si din Ungaria” și cu cele zece volume : „Histoire des Roumains et de la romanite balkanique”.

  

Nae Ionescu – din „promoția istorică” a profesorului Iorga (vezi volumul Nae Ionescu, Roza Vânturilor alcătuit în 1937 de Mircea Eliade) -, observase cu justețe că istoricul Nicolae Iorga (ale cărui conferințe erau audiate cu mare interes atât în capitala Franței cât și în capitala României întregite la 1918) a fost „primul care a izbutit să arunce fundamentele adevăratei civilizații românești (…) anume în acțiunea intreprinsă la Semănătorul” (vezi vol. : Nae Ionescu în arhiva Securității, București, Ed. Mica Valahie, 2008, p.64).

In 1937 acad. Ioan Lupaș a tipărit volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”. Acestui istoric academician (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnița comunistă a Sighetului) îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor  în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”.

Intemnițatul academician Ion Nistor a fost autorul volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937). Istoricul  I. Moga, – deținut si el în închisoarea comunistă de la Sighet în lotul istoricilor români -, a scos în 1940 la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” si în 1944 la Sibiu două lucrări : „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei).

Acad. Silviu Dragomir studiase  „Originea coloniilor române din Istria” (1926) după ce în 1924 a publicat „Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic”, și în 1922 „Vlahii din Serbia în secolele XII-XV”,  toate trei nefigurând în Wikipedia românească, cum nu figurează nici cele două volume care amintesc de perioada în care profesorul Silviu Dragomir a predat istorie bisericească:  „Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Sibiu, 1920. Intors la Cluj după refugiul universității clujene la Sibiu (1940-1945), acad. Silviu Dragomir a mai apucat să publice în 1946 „Studii și documente privitoare la revoluția românilor  din Transilvania în anii 1848-1849”, pe urmă fiind dat afară din universitate si din Academie pentru a fi trimis după gratii, în „universitățile lui Teohari Georgescu” (2).

  

Premiat de Academia Română fusese și năsăudeanul acad. N. Drăganu pentru a sa lucrare din 1933 interzisă în Ungaria:  Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei.

In anul morții lui Nae Ionescu, istoricul Zenovie Pâclișanu (autor al volumului din 1923: Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, membru corespondent al Academiei), îl întreba telefonic pe Nae Ionescu (aflat sub atentă supraveghere din ordinul lui Carol al II-lea) despre o episcopie ortodoxă primind informații amănunțite de la eruditul gânditor religios. Pâclișanu (arestat si dus la  Sighet în 1950 de mercenarii ocupantului sovietic care apoi l-au transferat în închisoarea politică de la Gherla unde a și murit) publicase în 1942 „L‘art et la maniere de faire des Hongrois” și în 1943 „Politica minoritară a guvernelor ungurești”, 1867-1914 (tradusă și în engleză) iar în 1944 „Die magyarische Ordnung in Mitteleuropa” (tradusă în franceză si italiană, București, 1944).

In refugiul de la Sibiu, profesorul academician Silviu Dragomir, care va fi pensionat forțat de la Universitatea clujană în 1947, a scris „La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne” (Sibiu, 1943), si „Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie” (1943). Credem că e arhisuficientă menționarea acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine ideologilor cu putere de decizie de ieri (și de azi) în scrierile istoricilor „burghezi” arestați și torturați prin închisori.

Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitați de Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra  burgheziei si vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcă nicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului si după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este si alegerea pseudonimului. Incă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica…sa terminată la 1808 si tipărită 45 de ani mai târziu la M-rea Neamț.  Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna si părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci -18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp.  62-63; vezi si comunicarea din 16 nov. 2019: https://www.youtube.com/watch?v=drOxZmb5tDE&t=43s  ).

Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumărasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație” : acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Stefan Meteș,  acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Plecat la Domnul de sfânta sărbătoare a Crăciunului, unul din martirii închisorilor spusese colegilor de detenție că opresorii lor își imaginează că cei de după gratiile temnițelor politice comuniste ar fi fost „învinși. Dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui” (Părintele arhim. Gherasim Iscu, 1912- 25 decembrie 1951, Târgu Ocna ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Supraviețuitor temniței din Sighetul Marmației a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5/6  mai 1950 (odată cu acei istorici pe care-i va cita în 1999 istoricul Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat si a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu, acad. Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia văduvită atunci și de alte prestigioase personalități ale spiritualității românești (G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, George Fotino, St. Bezdechi, Ioan Lupaș, etc.).

Într-o ședință din anii cincizeci a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, acad. Traian Săvulescu (președintele Academiei R.P.R) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, si probabil a foarte multor alții).

  

Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele Academiei i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult,  la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).

Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un reprezentant de frunte al regimului de ocupație sovietică a României a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).

In fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam,  etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule si în condiţii precare.  Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.

Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.

  

Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile si de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.

Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană apărea și „Paradoxul Român” a lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul istoric al cercetătorului băimărean, istoria pusă pe piață de Editura Univers (cu sediul în fosta Casă a Scânteii) probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În volumul fostului profesor de română la Amsterdam sunt „omise” toate informațiile legate de temnița politică făcută de academicianul Ion Nistor si de alți făuritori ai Marii Uniri.

Insuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană”,  (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul  prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu si o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație  „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie…, prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).

Semne ale îndoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premize întru-totul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor» : Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.

Or, nu așa s-a schimbat o țară în care cca două milioane din cetățenii ei (cf. Părintele Drăgulin, în „Rezistența”, 1/ 1991, p.3) au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; A. Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată si transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).

In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (vezi Serban Alexianu, Transnistria – un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, București, 2007).

Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Intr-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga (vezi Ion Varlam, Definirea totalitarismului – o exigență a prevenirii prin lege a pericolului totalitar, 1993). Delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul. Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.

La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până in 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).

În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)

La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonică apărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (si din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate. Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește.

Admirându-l pe Mircea Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima cu a doua ediție românească (prima din 2006 si a doua din 2010, premiera mondială constituind-o traducerea spaniolă a manuscrisului eliadesc oferit după publicarea în Spania în 2001 lui Handoca de traducătorul spaniol, J. Garrigos, cum mi-a scris acesta pe 6 martie 2011 într-un e-mail) am constat cenzurarea lui Eliade la Editura Humanitas. În ediția din 2010 fuseseră cenzurate pasajele în care savantul de renume mondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945 fuseseră îndepărtate informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați: In ediția cenzurată, însemnările din 30 iunie (p.44) apar urmate de… insemnări din 20 iulie (M. Eliade. Jurnalul portughez, Ed. Humanitas, 2010, p.45).

De fapt, nu doar cenzurarea informațiilor despre masacrarea populației românești din provinciile devenite comuniste după ocuparea lor de către armata sovietică în 1940 dovedesc deplina „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam). În toamna anului 2011 însăși excelentele mele păreri despre filozoful Mircea Vulcănescu,  martir al temnițelor comuniste (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=22s ), îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia filozofului Mircea Florian) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga), prima reamintită anual după 1990, a doua mereu „uitată” la comandă oficială.

  

„Dresat” de mass-media dinainte și de după 1990 să „uite” ambele momente semnificative din istoria românilor, editorul post-decembrist al lui Mircea Florian n-a amintit în cronologia sa alcătuită în 2004 nici de bucuria Marii Uniri și nici de cutremurătoarele barbarii din provinciile românești incorporate de Stalin în U.R.S.S. sau de masacrele din toamna anului 1940 făcute de hortyști la Ip, Trăsnea, Ciumarna și Păușa, când  tricolorul românesc a fost bătut în cuie pe spatele românilor, „991 de Hristoși fiind astfel crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea” (vezi Horia Stanca citat în „Jumătate de secol cum a fost să fie” din vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, p.83, precum și bio-bibliografia fostului deținut politic Mircea Florian, născut în 1888 și reținut de Securitate din august 1953 spre a fi torturat în anchete opt luni de zile, cf. Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).

După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Theodor Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt” : „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/  cu tineri delatori pășind agale/  pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă ; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19 ; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/  ) . Toți au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească in Pseudo-România –Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice si după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.

Dintr-un eseu interzis (odată cu toate operele marilor scriitori români îndepărtate din circuitul cultural de mercenarii lui Stalin) s-a putut citi în revista „Gândirea” post-Crainic (scoasă de maica Zamfira Constantinescu de la Mănăstirea Prislop) despre „fizionomia istoriei noastre anterioare României Mari, când această istorie se înfățișa în forma unui paradox dramatic de-a fi una numai în spirit și fragmentară în dureroasa realitate politică. Blestemul, care a strivit secole de-a rândul (circa șase secole) existența noastră ca neam, a fost vecinătatea celor trei mari imperii, a căror poftă căpcăună de stăpânire ne-a ținut sfâșiați și ne-a împiedicat să ne strângem laolaltă, într-un singur stat românesc: imperiul otoman, imperiul habsburgic și imperiul rusesc” (N. Crainic, Avram Iancu, 1943, republicat în rev. „Gândirea”, Serie nouă, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p.1).

  

Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.

Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Fie sub pretextul „dezvoltării”, cu împărțirea României în șapte „regiuni de dezvoltare”, fie sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, sau cu felurite alte ocazii în care pe micul ecran al televizorului răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele.

Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială destinată cititorolor tineri a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în „Dilema veche” nr.365/10-16 febr. 2011 (revistă „oficial” premiată la Târgul Gaudeamus din 2018). Din anchetă s-a aflat cât de apreciată este „retragerea” în regionalisme, i.e. în identitățile cele mai sărăcăcioase. In „Dilema” s-a putut citi atunci că apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie) și că identitatea naţională ar fi (vezi Doamne) suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor mediatizat de respectiva revistă).

Siliți a-și tempera firescul patriotism local (i.e., nostalgia după Basarabia sau Bucovina de Nord de unde se refugiaseră), elevii dislocați din locurile natale în urma celor două năvăliri sovietice (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) trebuiau „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete cvasi-automat că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (cf. Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750). Ne întrebăm oare cum au fost „preluate” aceste directive ideologice din 1947 la Conferința națională cu titlul „Proiectul identitar românesc: 1848-1947” (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, 20-22 sept. 2018; http://socioumane.ulbsibiu.ro/conferinta-nationala-proiectul-identitar-romanesc-1848-1947/ ).

Istoria României rescrisă la comandă de „academicianul” Roller nu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației maghiare (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti  (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Mihail Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (a se vedea articolul universitarului Corvin Lupu, postat pe 20 iunie 2019, despre ințelegerea ruso-germană din sept. 1990 de la Geneva: http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/noul-tratat-ribbentrop-molotov-intelegerea-germano-sovietica-din-anul-1990?fbclid=IwAR1t7wAKllh2Gv2Z3EeBnQSZUQyS5xe3PgpUrGb4Rtx4tnZNnuMOG7G6w9o ).

După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6%, vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca) după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.

Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina iar pe 1 decembrie s-a unit Transilvania, Banatul, Crișana si Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să apărțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei.  (vezi vol.: Ion Mihai Botoș „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).

Note si considerații marginale:

1.                  In 1984, filozoful trăirist Constantin Noica era înregistrat în camera „microfonizată” de la Păltiniș  spunând că a făcut șase ani de temniță politică (1958-1964) pentru „răspândirea de cărți interzise”. Dintre acestea, una era semnată de Mircea Eliade (Fôret interdit, Paris, 1956, București, 1991) si alta de Cioran (La Tentation d’exister, Paris, 1956, București, 1992), iar două erau manuscrisele lui, din care dăduse la Editura de Stat pentru Literatură si Artă cartea despre Hegel pe care turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) a dat-o pe ascuns Securității și manuscrisul  despre Goethe în 10 capitole (confiscat de Securitatea antiromânească la arestarea filozofului) din care publicate în comunism au fost doar trei capitole (vezi vol.:Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.218).

2.                  Scriitorul Petre Pandrea, fost deținut politic, numise (în vol. Călugărul alb, Ed. Vremea, București, 2003) închisorile comuniste „universități” ale ministrului de interne Teohari Georgescu (vezi și cartea gen. Radu Theodoru, România ca o pradă. București, Ed. Lucman, 2005, pp. 280-287 )

  

Repere bibliografice:

G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, București, 1943.

Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998; 2006.

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva”, mediatizat intens după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

  

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.

Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.

Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, București, 1995.

Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, în rev. „Ethos”, Paris, 1983.

Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab: Mircea Ciobanu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl. Ion Papuc, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 139-140, 2009, pp112-114; https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/.

  

Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.

Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ .

Isabela Vasiliu-Scraba,  Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV,  Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14 ; http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/qpatapie-viciulq-roman  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

  

Isabela Vasiliu-Scraba,  “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

Isabela  Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.

Isabela  Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev.  „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015) : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu,  în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești,  Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/   ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.

Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/  ; sau din rev. „Alternativa”, Canada, http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html  ;

Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie,  în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/abuz-imaginatie/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/    ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; postat în „arhiva românilor” pe 11 febr.2017,  https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html  .

Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ .

Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ;  https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/   .

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste,  pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/    ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare , Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.

Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și ale lui Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ..

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/  . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/   . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705     , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790    .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca ; vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/  ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx    .

Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/  ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba /  .

Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar    ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/    . Cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut extrase și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/   ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/   , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46  . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în  rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  ; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs .

Isabela Vasiliu-Scraba, Marile spirite sunt cele rebele: Titu Maiorescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.6, iunie 2018, p.12; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=477s

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 2018, p.16 și p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so&t=93s .

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.9, sept. 2018, p.16 si p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 131, oct. 2018, p.16, partea întâia si în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.10/ 132, nov. 2018, p.16, partea doua; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=105s .

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf  ).