George Anca - AUGUSTIN DIN HIPPONA

AUGUSTIN DIN HIPPONA

George Anca – Dylan Thomas – Flori Bălănescu – Corina Dașoveanu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Vișan Dragoș – Isabela Nicoară – Doina Bonescu – Mihaela Aionescu – Marcel Vișa – Scotnosis Luminița – Cristian Tour

George Anca

CLASICI DIN PARTEA LOCULUI

Bucuresti,1 februarie 1998

Poezie  regional-ontologica. Este un proiect  post-didactic  dedicat  valorilor  interioare spatial-temporal. Ar fi absurda rezistenta  profesorilor la studierea -un fel de autostudiu - a creatiilor celor mai apropiate,intime putem spune.

Clasici din partea locului

Eminescu:Ipotesti-Botosani-Moldova (IBM) -Romania-America-Crimeea (RAC)

Caragiale: Haimanale-Prahova-Muntenia-Romania.

Blaga:Lancram-Alba-Transilvania-Romania-Ungaria (LATRU).

D I S C U T I E

In ultima saptamana din februarie,provocat de ”presedinte”,da,am ingaimat,am numit,zilele trecute o anume posibilitae  “clasici din partea locului”.Eminescu e din partea Botosanilor dar nu numai,nici cei mai vestiti eminescologi si,evident,nici denigratorii lor dilematici.Sa zicem,Emil Dorian,colegi de-ai săi, au dreptul poetului ,de a-si face un nume pe cont propriu in cercul apropiat,mai intai inchis,apoi cu deschideri conditionate de destinul individual,de cerc,de sfere,in lume.

Sunase careva din Piatra Neamt.”Ati auzit de Aurel Dumitrascu (voiam sa verific daca eu auzisem si-n Bucuresti,cand acesta parca se lansase,si la Piatra cand,mort de tanar,se “clasicizase”)?Nu,a fost raspunsul.Tocmai citisem,pentru prima oara,poeme postume ale poetului Emil Vrabiescu din Targoviste,mort la 48 de ani,fara a fi publicat o carte,dar,dupa virtuti expresive,eligibil pentru a fi adaugat,ca din partea locului in programa pentru elevii ce-au succedat alor sai.Oricum,poetii locului bantuie scolile,o sa ni se raspunda,mai ales impostorii,in consiliu chiar nu vazusem atat de penala nici flora editoriala judeteana,inspectoriala adesea,dar si cu sanse de ramanere..

Tocmai se arata o antologie a poetilor damboviteni.Dreptul la aceasta localizare acordat numai clasicilor,de la Vacaresti la Caragiale (altfel ubicuu si-n zilele noastre),Vrabiescu se plasa in utopia dintre clasici.

Azi,Andrei Nestorescu ma intreaba daca am publicat tetralogia de romane,ca altfel o scoate de la bibliografie,apoi 1848,dupa 150 de ani,Grigore Alexandrescu,spun “localist”,dar in acel an si-a publicat Andrei Muresan si-a publicat Icoana cresterii rele,ori ,in absolut,Testamentul Iancului.L-a amuzat cel mai grupat atac anti-Eminescu,dintotdeauna,la 666 zile inainte de 2000 in

“Dilema”.Prin comparatie cu presa saptamnii trecute,pe acelasi semnaturi,atunci lista,singurul clasic pe aici ar mai fi Cornea.

Dylan Thomas

BALADA NA(IA)DEI CU PICIOARE LUNGI

Prorele-n jos, al coastei castru

Negru de pasari mai privea cum

Pleca – par smuls, ochi albalenastru;

Orasul tocit din pavele-i ura drum bun,

Adio-atunci filopescarei

Corabii – ancora iute la larg –

Pasare-n carlig de mare,

Nalta-smalta-n varf de catarg,

Dragastosul nisip murmura

Si pe orbitul chei – bastionade.

De dragu-mi du-te, nu privi-n urma,

Zise tarmu-n ocheade.

Panze baura vantul, el alb lapte

Goni in bezna betiva;

Vest soarele naufragiu-n perla

Si luna inot peste ogiva.

Cosuri, catarte se-nvartejira.

Adio celui de pe puntocean

Gutei de aur cantandu-i pe mosor

Na(ia)dei din sacul de golan,

Ca-l vazuram zvarlind dulcii unde

O fata vie cu spangi prin buze;

Toti pestii erau raze de sange,

Zisera nave n-auze.

Adio, cosuri si cornuri,

Matroane-n fum torcande,

Orb fu la ochi de lumanari

Din geamuri de pe unde,

Dar isi auzi nada trezindu-se,

Cum in nor de dorinte geme,

Acum varga zvarliti ca marea-i

Numai coline-balene.

Dor e ea printre ingeri si cai,

De pestele curcubeu bucurata,

El pluta catedrala din plai

Clopote balizele de piatra.

Unde ancora tanga albatros

Mile lunatica barca

Pasari tipand pogorau jos,

Un nor de ploaie din gat varsa leoarca;

Vazu furtuna mortii tos

Cu arc de fum berbec de gheata,

Foc steaua, vatrai al lui Crist os;

Si nimic pe-a apei fata

Doar mir si fir de luna

Picand si-ntepand pe cale

Momitul peste-n spuma

Ales c-o sarutare.

Balene-n trezire scalp Alp

Cutremurara rau hau acerb,

Busira nada stuf cu buze ploi in palp

Zburara solzii tonilor cu gheb

Si-amoru-n adanc le tesu.

Oh, Ierihonul in plamani le cazu!

Ea ciupi, se-adanci-n al iubirii caer

Toarsa m(en)inge cu picioare lungi de aer

Pan’ orice fiara salt urla

Pan’ ce testoasa carapacea-si farama

Pan’ orice os in mormant se ridica

Cucuriga si se indara’!

Noroc la mana de pe cange,

Tunete sub mari degete

Guta de aur fir de fulger

Mosoru-i canta ragete,

Vartejul barcii-n sangele-i ars

Din plasa in plasea guita

Oh barcataiat metatars

Oh buhaii Biscayei si-a lor vita

Fac din neveste sub verde val pus

Frumoasa nada cu lungi picioare

Sparg negre vesti picteaza pe-o vela sus

Uriase nunti din mare

Deasupra veghei a tasni

Deasupra gradinilor de-a largul

Se zvarli-n sus a delfinului zi

Clopot turla mi-e catargul

Neted lin pe punte doba

Canta apa spusa prova

Caracatita calca amoeba

Vulturul polar cu pas de neoma’.

Din cioc sarat in pupa joasa

Canta de foca pupandu-si mortul!

Lung plumb mireasa clipe pasa

Din vechi in patu-i ortul.

Pe cimitir din mare

Nunti galerii lahare

Hiena-privighetoare

Saltand la moartea miscatoare

Canturla-n nisip anemone

Vale-sahara-n ghioc

Oh vruta carne, demone,

O aruncasi marii cu  fata boboc

In vechi ca apa, ses c-al tiparului;

Mereu adio paine-picioare-lungi

Franta-n carari de deal ale lui

Cum pasari sarate fal-gal in pungi

Si samburi nalti li se-nspumara-n ciocuri;

Mereu adio de pe fata focuri,

De-a racul mort pe fundul marii ridicat

Pe ochii ei a sabordat,

Privire oarba-n clesti tine

Vicleanul sub geana

Vadind adormitelor sine

Catalt-bluna-nudana

Calcand pe doruri cu drag doar jena

Amuti-n flama-i de mirese.

Suzana se-neca-n barbhiena

Si nimeni pe Sheba n-o culese

Ci flamanzi regii mareelor;

Pacatu-n chip de femeie

Doarme pan’ linistea sparge nor

Si apele salta meree.

Lucifer pasare picand

Din parti septentrionale

Topindu-se in gand

In bolta respiratiei sale

Stea Venus zace la ea-n rana,

Anotimpuri ruinele senze

Peste lumea lichida ecrana,

Primaveri albe in bezne.

Mereu adio-n ghioc striga corul,

Adio mereu, carnea-i sloi

Si pescaru-si desira mosorul

Cu tot atat dor cat un strigoi.

Noroc mereu se ruga solzul in penet

Pasare dup-amurg, peste rada-rada,

Velele baura grindina din tunet,

Fulger coada-lunga-aprinde prada.

Corabia in clima ani sase,

Vantu-si ingheata rafala fasta.

Vezi guta d-aur ce trase

De sub munti si galerii la creasta!

Vezi ce-atarna-n par si scalp

La treacatul betei veliere!

Statuile ploii stau Alp,

Coline-s fulgii-n cadere.

Canta si bat, hold-aduni

Plecand barca-n nea de para!

Puntile lui numai minuni.

Oh, minuni pesti! De mult muscara!

Din urna masura de om

Din camera greaua-i sila

Din casa cu oras sodom

In continentul fosila

Unul si unu-n praf de prapur,

Ecouri seci, fete-carabusi

Penele-i mana fetei invapur

Si mana moarta duce la cei dusi,

Duce precum prunci si climate

Pe varfuri rotite in ceti;

Veacurile-si dau parul pe spate

Si mosii canta cu buze de noi feti:

Timpul naste alt fecior.

Ucide timp! Ea-i iarasi dor!

In ghinda gorun taie,

In ou omoara soimul gaie.

Cel ce marele foc porni

Si muri in suier de flame

Ori pe glie-n amurg pasi

Numarand gliei calame

O prinde de par si-o intinde;

Cine cant le invatara buzele

Plange ca rasarit soarele

Din trib de coruri lichide.

Se-ndoaie varga, dand de tarana,

Tarand prin ape despartite

Gradina la ea in mana

Cu pamant si vite

Cu barbati, femei, cascade,

Pomi umbrosi in al navei aval

Nauc si lin pe verdele val cade

Nisip cu eres virginal

Si profeti dune atata;

Vai si insecte ii strang pulpele

Timp, loc ii insfaca os sub tata

Anotimpuri si nori s-o spulbere;

Bratara-i mana izvororb

Cu pesti iuti si pietre-amurge

Sus si jos mai mare sorb

Alt rau respira si curge;

Bate si canta holda-i pe camp,

Talaz de orz si secara,

Cirezile pasc al spumei damb,

Colinele unde zvantara,

Cu iepe marine si ude capestre

Cu manji sarati si brize-n limburi

Toti caii prin prazi maiestre

Galopeaza-n arc pe verzi campuri,

Trap si galop sub pescarusi

In coame traznete.

Roma, Sodoma, Londra-acusi,

Cetati mareei-s petice

Si turle-ntepand nor pe umarul ei

Si pieptanate de pescari fagase

Cand carnea picioarelor lui era vant pe scantei

Si salele flame haitase

‘Ncolacira parul ei din rascruci

Si grozav acas’ viu il duci

Risipa casei ei in spaima lui,

Aprig abator amorului.

Jos, jos, jos, dedesubt

Sub pluta satelor

Se-nvarte-n lant de luna, de-apa supt

Metropolisul pestilor,

Nimic ramas, ba-al marii son,

Vocala mare sub pamant,

Pe pat de-ograzi corabion,

Na(ia)dei  intru clai mormant,

Glii, glii, glii, nimic indure-se

Din pas marin doar predica

Si-n sapte morminte gurese

Jos ancora printr-o biserica.

Adio, noroc, zic ancore si luna

Pescarului singur pe lunci

Sta-n pragul casei tinand in mana

Inima lui cu picioare lungi.

In romaneste de George Anca

(Nota traducatorului. Versiunea aceasta urmeaza alteia, din sanscrita, dupa Sundarya Lahari de Shankaracharya. Adjectivul ‘lahare’, utilizat la un moment dat vine de acolo, ca ‘unduitore’. O unitate de alegere poate fi intarita de preferinta traducatorului pentru poetul celt suprarealist chiar in legatura cu  vizite recente si intalniri in atmosfera, toate revenite in atmosfera sanscrita).

Flori Bălănescu

cel mai blând paznic

într-o zi a plecat Ileana (Samoilă)

născătoarea Ilenuței pe gerul din 1954

(72 de ore de travaliu printre sloiuri

în Văcărești)

apoi a fost Aurora (Dumitrescu)

(superba Lola care l-a înfruntat pe Vișinescu)

„draga mea, cred c-ar trebui totuși să ne vedem căci uite

ce feste ne joacă viața și într-o zi ne va fi dor

și ne va durea sufletul ca acum”

la unul din capete aștepta de ceva timp Emil (Căpraru)

dar eu nu-l lăsam îi lungeam șederea și ochii lui

fără vedere luminau hăuri de întrebări

(într-o zi de ianuarie bunul pediatru nu a mai răspuns)

a mai fost inginerul Constantin (Ciuceanu)

cel care le-a dat slujbe pușcăriașilor

liberați din teroare în moarte civică

se închinase la Domnul și Aspazia (Oțel Petrescu)

(Pazi, mărturisitoarea neînduplecată în fața caraliilor)

de curând le-a apucat urma Nicolae (Bordașiu)

(preotul martor și mărturisitor)

și câți și mai câte toți îl hrăniseră pe Iisus

(paznicul blând al zăbrelelor)

cu lumina abia pâlpâind din ochii lor

să se strecoare-n recile chilii

să le încălzească întunericul umed de la Neagra

Marcel (Petrișor) tânărul care s-a uitat fără teamă

în ochii adânci ai morții în hrubele din casimcă în timp

ce-l scotea din celulă cu Calciu (Dumitreasa) și cu

Iosif (V. Iosif) pe mortul frumos Costache (Oprișan)

îmi spune vrute și nevrute de adolescent etern cum

îl alintă Neculai (Popa) băiatul care a vrut să salveze țara

de comuniști (seara trecută a luat și el urma celor plecați)

îl ascult pe Marcel cu inima strânsă până la următorul gong

până ce nu voi mai putea hrăni ascultarea

între timp la federația lor se strigă iar catalogul

Corina Dașoveanu

am 11 minute

de scris,

de pus picioarele poemului

pe pereții mei.

scriu cu ardei iute,

îmi arde limba,

în gust se răsucește

incendiat,

semnul.

au fost ape înainte pe cuvinte.

pe cine iubeam?

ce spuneam mâinilor lui

când frământa amurgul în pântecul meu?

am 7 minute să scriu

despre arborele care creștea din podea

spre îmbrățișare

în nopțile sângelui.

inimile mele aveau mâini

și mâinile mele aveau ramuri

în toate falangele.

mai sunt 4 minute

până la oglindă,

cum să înduioșez cerșetoarea

care privește prin mine?

de ce mă lovește umbra?

ființa e însăși ființă,

nu mai e timp,

câte bolți cerești mă acoperă?

Ecaterina Petrescu Botoncea

 Căruntă

Te privesc lăcrimat, superbă natură,

și mă contopesc cu nesaț în ființă ta pură,

respir cu tot trupul ale tale esențe,

chiar de ești toamnă

și-ai rămas doar în zdrențe,

te pătrund cu ploaia

ce-n brazda ta cade

și-ți colind frământarea

odată cu vântul

ce-n frunzișul galben bine îți șade,

înserarea ta înroșită de sânge

îmi inundă retina

și-n ochiul meu plânge,

iar când auriul tău strălucește în soare,

în fiece gâză și-n mine e sărbătoare,

te cutremuri, adesea, de frig și pustietate,

și-ți petreci bătrânețea în singurătate,

aș vrea să te-acoper cu desișul meu,

să-ți sărut întristarea și sufletul greu,

iar de ești căruntă, te rog, nu fii tristă,

eu știu, sub degetele tale subțiri, de pianistă,

purtate prin scorburi de brad,

stă universuri de vise, spitit adânc,

ce ne va îmbraca, ușor, în translucidul smarald...

Vişan Dragoş

 Dacă te plictisești Demetro...

.

Dacă te plictisești în Munții Olimp

în măreața Tessalie pe dealuri cu pomi și podgorii

mai vino Demetro la noi peste Vlahii Mari

și Vlahiile mici din prezent

cu care am umplut Europa de Vest

Canada Australia până și Extremul Orient

încinge sufletele de păstori pescari și plugari

suntem aceeași cojani plecați către râuri și fluvii

suntem sălbaticii tăi închinători

ți-aducem cununi

de grâne salată și muguri de bambus

pretutindeni pe Glob

te iubim nemuritoare Mare Zeiță tracă și greacă

deși vedem cât suntem

risipiți... trecători

Isabela Nicoara

De ce vorbești singură

mă iscodește el

Singură prin casa ta din hârtie

M-a intrebat odată un singuratic

Iarba nu uită niciodată de rouă

Vezi ce straniu își schimbă anotimpul culoarea

Și moartea ne umbrește pe toți

Niciodată furnica nu uită de povară

De ce te zbați singură

Ca un iepure beat prin lanul cel vechi de secară

Și nu auzi de bătăile inimii tale secerătoarea de foc

De ce mă iscodește cel simgur

Și se lasă cuprins de somn adânc

Ca unele viețuitoare când le atinge frigul

Doina Bonescu

 ÎNTOARCEREA

S-a intunecat afară, pică ploaia in cotlon

Şura şade intr-o rână si toate-s la unison

Drâmba e pe raftul vechi, baniţa curge niţel

Inşirând pe o cărare bob de grâu in firicel.

Stă hambarul gol-goluţ cocoţat pe doi butuci

De sub el un şoricel fuge iute spre uluci.

Un topor e ruginit, ferestrăul dinţi nu are

Locul lor e luat de drujbă pusă si ea la păstrare

Roaba este demontată, roata doarme pe lemnar

Numai apa din fântână toarce fus in calendar.

Lângă seceră in cui văd potcoave de la cai

Si in tindă toamna-nşiră frunzele in evantai.

Lampa-i stinsă ,deocheată, de-o vecină ce-a murit

Cucuvelele pe hornuri ţipă ceasul de sfâtşit

Pâlcuri vii de lilieci stau lipiţi pe ziduri ude

Tâlvul plânge pe butoi dar bunicul nu aude

O icoană si-un ştergar mă privesc, zâmbesc timid

Si mă-ntreabă cum mă cheamă si de unde am am venit.

Mihaela Aionesei

 Tac morile. Mă macină între

ele pietrele. Când pe furiș îți scriu

se destramă în zbor

un plâns de rândunele.

Tac ciutele-n gând. Și eu mă mint.

Mă avânt încă un rând

pe o coajă de pin să mai zăbovesc

într-un trup de fecioară străin

ce încă nu vrea să plece

de tine iubire să se dezlege.

Și tac furtunos ca un râu

într-o albie. Și tac până la os

trecută prin sabie.

Și-n acest necuprins barbar

și duios. Ca o gutuie ard

cu bun miros.

*Și ard furtunos ca o gutuie cu bun miros

Marcel Vişa‎

Conexiuni

S-au lichefiat orele pierdute cu ochii în tavan,

se preling încontinuu ca o mâzgă.

Oglinzile, crăpate pe alocuri,

reflectă prezența unor chipuri necunoscute.

Stabilesc, în pripă, conexiuni stabile

cu umbrele care se lungesc pe sub paturi,

ricoșează din pereți și îmi asediază trupul obosit,

mă învie pe altă frecvență.

Stabilesc trainice legături cu lumile de ceară,

aprind fitilul monoton al groazei,

aștept bubuitul ultimei clipe,

al doilea big bang esențial.

Sunt copilul acoperit la naștere

cu solzi de praf și fum.

Aidoma fluturelui de noapte venit de departe să moară lipit de lampa electrică,

m-am atins în mod deliberat de trupul acesta,

ca să TRĂIESC.

Am aripile pudrate cu sarcasmul nelipsit

celui care cade a mia oară din cerul A în cerul B, districte diferite în care prizonierii cerșesc libertatea de a simți

durerea.

Răscolesc aerul unei planete sufocant de încete

În preajmă se iscă turbioane de întuneric

(Dețin timpul necesar și dorința de a mă salva?)

Din sicriele capitonate cu ierburi amare se prelinge o mâzgă ce îmi încetinește deplasarea între districte.

La fiecare pas pierd un trup,

le las în urmă cu părerea de rău a șarpelui care năpârlește.

Tresar în somn, iar umbrele se retrag din mine

ca ochii unui melc atins de lungul deget al curiozității.

Simt din nou

atunci când toți se refugiază în virtual ca într-o ultimă redută

Protejați de intruziunea semenilor anemici în sentimente,

preferă să stea ore în șir privind monitorul televizorul sau nefăcând nimic,

iar nimicul li se strecoară sub haine, în carne, în suflet.

Îi vezi rareori pe străzile iluminate obscur,

poartă haine roase la mâneci și un aer indiferent ca accesoriu.

Jaful sufletelor începe în virtual (am spus-o mereu)

mega după mega, zi după zi

cineva te downloadează din realitate,

te share-uiește pe rețele în care nu valorezi nimic (Dumnezeu pierde dreptul de autor asupra ta, primești serial number 666),

radiația sângelui slăbește treptat, prin vene îți curge Styx-ul 2.0

Programat să nu vezi, să nu știi, să nu simți, te minți că e bine, cufundat în fotoliu lași timpul să treacă pe lângă

Zi și noapte, noapte și zi ferestrele astupate cu perdele groase de fum te fură luminii

Level 1, level 2, level 3 -cădere completă în beznă

Jocul se termină când nu mai ai nimic de spus

Protejați de intruziunea semenilor

pășim în anotimpul oamenilor fără oameni.

*

Cât ne-am îndepărtat unul de altul!

Tu plecată în nord, la vânătoare de reni,

eu mai la sud de ultima ceartă

Am încropit din scoarță de fag

o streașină pentru gândurile negre

Acum pragul casei e ferit de putreziciune,

iar gâzele, șerpii, șobolanii se șterg pe picioare înainte să-mi dea buzna în suflet, rod frânghiile care ne (mai) țineau legați,

rod peticele de carne putrezită,

iar rana se vindecă.

E toamnă, vietățile se zbat să-mi fie aproape

Încă e cald în mine, mai pâlpâie o lumină, flacără se agață orbește de feștila unsă cu 'sEu

Am rămas cu gândurile mele

purtate în coarne de reni fantomatici,

fugăriți de băștinași lihniți de foame

Ocupat cu vânătoarea de năluci,

am uitat unde mi-am pus caietele de poeme,

le caut de ceva timp prin sertare prăfuite

Mi-a amintit de ele poeta ce desenează ochi deschiși atunci când nu mai știe cine e,

iar ochii aceia clipesc la mine în palmă

Când ei plâng, feștila se unge zdravăn, flacăra crește, lumina umple fiecare cotlon

Ard palmele mele ca atunci când mi-ai ghicit (în ele) prima moarte.

Scotnotis Luminița

ruptura bocetului tău

negură-n zidul umbrelor arse de soare

s-aude pustiu început

în catacombe de lut reinventat şi nevăzut

rostul memoriei

închisoare pentru îngeri buni şi răi

scapă-mă stea polară

de miresmele dulci ale ulcioarelor sparte

luminează-mi şederea

în largul albastrului cer

inundă-mă infinit

cu puterea slovelor ce-nving depărtarea

că-mi tremură cerneala risipirii în vine

şi nu-nţeleg

de ce mai tălmăceşti izgonirea-mi din labirintul iubirii

n-am încălcat legea judecăţii mele

ca să-mi striveşti ecoul

sub pleoapele-ţi grele de ploi reci

cum de m-ai dat pădure virgină

în lama toporului

ca să ard întreaga-mi pieire

ca un iad ce îmbrăţişează paşii păcatului prin lume

intrându-ţi în algoritm

eu te-am scris

literă cu literă

iar fantezia-mi căpătând viaţă

a început să-şi caute bolnavele rădăcini

pe cărări de ceaţă

cu sufletul mort de cuminte

pildele dreptăţii îşi caută ţinta

există un glas specific ţie

prin care-şi pot elibera timpul

am luptat

să fiu

cum e de trebuinţă

chiar şi un fir de iarbă

acum absolutul tace satisfăcut

revendicându-şi comportamentul

faţă de sine

n-am să te părăsesc doar cu un simplu nu

cum nu m-a părăsit

puterea de-a fi singură

sunt teribil de ignorată

incandescentă aş spune

şi ilegal de totală

ca strălucirea oaselor tale albe

Cristian Tour

Sfântul Augustin – Viaţa şi opera

Augustin (de Hippona), Sfântul născut Aurelius Augustinus (13.11.354, Tagasta, Numidia, azi Souk Ahras, Algeria – 28.08.430, Hippo Regius, azi Annaba, Algeria;sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano-Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă). Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni(Confessiones, 397 d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris.

Din fericire, o bună parte dintre scrierile lui (peste cinci milioane de cuvinte) au supravieţuit timpului, toate făcând dovada puterii şi a ascuţimii minţii sale (dar şi a unor limite legate de disciplinele şi de nivelul de cunoaştere), iar unele având rara calitate de a fi atras şi reţinut atenţia cititorilor, atât în vremea sa, cât şi astăzi. Stilul lui teologic a modelat creştinismul apusean într-o manieră excedată doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi, parţial datorită apartenenţei sale la o confesiune predominantă în Apus atât în timpul său, cât şi azi.

Din punct de vedere intelectual, Augustin reprezintă cea mai semnificativă adaptare a tradiţiei platonice antice la ideile creştine realizată vreodată în creştinismul catolic. Augustin a luat contact cu trecutul platonic într-o manieră mult mai limitată şi mai diluată decât au făcut-o mulţi contemporani ai săi care erau vorbitori de greacă. Scrierile sale au fost însă atât de citite şi de imitate în creştinismul apusean, încât sinteza oferită de el privind tradiţiile creştine, romane şi platonice a definit termenii unor tradiţii şi dezbateri ulterioare. Atât romano-catolicii, cât şi protestanţii moderni îi datorează mult lui Augustin, deşi, confruntate cu unele elemente ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna uşor să recunoască deschis această moştenire. De exemplu, Augustin este recunoscut atât drept un luptător pentru libertatea omului, cât şi ca un apărător elocvent al ideii de predestinare divină, iar ideile sale despre sexualitate sunt umane, în intenţie, dar au fost adesea resimţite ca având efecte opresive.

Viaţa

Augustin s-a născut la Tagasta, un modest orăşel roman dintr-o vale aflată la 64 km de coasta Africii, la doar câţiva kilometri de locul unde ultimele semne de civilizaţie romană dispăreau, înghiţite de dealurile Numidiei. Părinţii lui Augustin erau membri ai clasei respectabile a societăţii romane, permiţându-şi să trăiască din munca altora, dar erau adesea strâmtoraţi financiar. Ei au reuşit, uneori luând bani cu împrumut, să-i dea fiului lor o educaţie foarte elevată şi, deşi mai avea cel puţin un frate şi o soră, se pare că a fost singurul copil dat la învăţătură.

A studiat mai întâi în Tagasta, apoi la şcolile înalte din oraşul învecinat, Madauros, şi la Cartagina, marele oraş african. După o scurtă perioadă de profesorat la Tagasta s-a întors îa Cartagina, unde a predat retorica, cea mai importantă disciplină de studiu pentru un nobil roman, la care, desigur, era foarte priceput. Aflat încă la Cartagina, a scris o scurtă lucrare filozofică, din păcate pierdută astăzi, ai cărei scop era să-i pună în evidenţă meritele şi să-l propulseze în carieră.

Neliniştit şi ambiţios, în 383 d.Hr., la 28 de ani, Augustin a plecat din Africa, vrând să-şi facă o carieră la Roma. Acolo a fost scurt timp profesor, înainte de a fi numit în importanta poziţie de profesor imperial de retorică la Milano. Oraşul, pe atunci reşedinţa obişnuită a împăratului, era capitala de facto a Imperiului Roman de Apus şi locul unde se puteau realiza carierele cele mai strălucite. Augustin povesteşte că el, dar şi numeroşii membri ai familiei, se aşteptau să primească cel puţin funcţia de guvernator provincial, drept posibilă – şi profitabilă – recompensă pentru meritele sale. Însă cariera lui Augustin a cunoscut un eşec la Milano. După doar doi ani, a renunţat la postul de profesor şi, după o perioadă de relativă inactivitate şi de căutare de sine, s-a întors la Tagasta. Acolo şi-a petrecut vremea ca un mic boier local cultivat, ocupându-se de proprietăţile familiei, crescându-şi fiul, Adeodatus, pe care i-l născuse o femeie din clasele de jos care îi era de mult timp iubită (numele i-a rămas necunoscut) şi continuându-şi preocupările literare. Moartea fiului adolescent l-a scăpat pe Augustin de grija pentru transmiterea în bună stare a moştenirii familiei, aşa că a lichidat proprietăţile şi, la 36 de ani, s-a trezit literalmente obligat, împotriva voinţei sale, să intre în rândul clerului din oraşul de coastă Hippona, la nord de Tagasta.

Transformarea nu era cu totul surprinzătoare. Augustin fusese, într-un fel sau altul, preocupat de religia creştină, iar prăbuşirea carierei sale de la Milano fusese pusă în legătură cu intensificarea sentimentelor sale religioase. Toate lucrările sale, începând de atunci încolo, erau motivate de loialitatea sa faţă de o formă specială de creştinism, în acelaşi timp convenţională, dar şi intelectuală. Coreligionarii săi din Africa de Nord au acceptat cu destulă greutate punctele sale de vedere şi stilul distinct, iar Augustin a ales să rămână de partea ramurii „oficiale” a creştinismului, aprobată de împăraţi, dar detestată de cele mai entuziaste şi mai numeroase facţiuni ale Bisericii din Africa.

Competenţele literare şi intelectuale ale lui Augustin i-au dat însă puterea de a-şi exprima ideile despre creştinism într-un mod care l-a diferenţiat de contemporanii săi africani. Avea darul unic de a scrie la un nivel teoretic foarte elevat, pentru cititorii cei mai competenţi, dar, în acelaşi timp, putea ţine predici înflăcărate şi impetuoase, într-un stil pe care îl putea admira şi o audienţă mai puţin cultivată. În 391 d.Hr., la Hippona, Augustin a fost făcut prezbiter (preot cu autoritate mai mică decât aceea a un cleric modern cu acelaşi titlu), iar în 395 sau 396 d.Hr. a devenit episcop, funcţie pe care a ocupat-o tot restul vieţii.

Hippona era un oraş comercial, lipsit de bogăţia şi de cultura Cartaginei sau a Romei, iar acolo Augustin nu s-a simţit niciodată întru totul acasă. Pentru a rezolva probleme ecleziastice, mergea câteva luni pe an la Cartagina, într-un mediu mai binevoitor faţă de talentele sale decât oraşul de adopţie. Educaţia pe care o primise şi mediul cultural îl pregătiseră pentru arta retoricii:manifestarea forţei sinelui prin limbaj îl diferenţia pe orator de tovarăşii săi şi convingea mulţimea să îi accepte punctul de vedere. Faptul că educaţia lui Augustin era în acord cu talentul său natural este cel mai bine observat într-un episod petrecut pe când avea puţin peste 60 de ani. În timp ce vizita oraşul Cesareea Mauretanensis a reuşit, prin forţa personalităţii şi a cuvintelor sale, să calmeze o revoltă incipientă.

Stilul retoric a reprezentat o constantă pe parcursul funcţiunii sale ecleziastice, de-a lungul întregii cariere. S-a aflat mereu în centrul unor polemici, purtate de obicei cu alte persoane de aceeaşi religie. În anii în care trăise retras la ţară şi la începutul perioadei petrecute la Hippona, a scris o serie de mai multe lucrări în care ataca maniheismul, o sectă creştină din care făcuse însuşi parte în adolescenţă şi pe care o părăsise după zece ani, când devenise imprudent să rămână membru.

În următorii 20 de ani, din 390 d.Hr. până în 410 d.Hr., s-a luptat cu perseverenţă pentru a face ca modelul de creştinism creat de el să triumfe asupra celorlalte forme din Africa. Tradiţia autohtonă a creştinismului african ajunsese în conflict cu împăraţii creştini care îi urmaseră lui Constantin (d. 305-337 d.Hr.) şi era respinsă ca schismatică;fusese numită donatism, de la Donatus, unul dintre primii săi conducători. Augustin, împreună cu şeful şi colegul său din Biserica oficială, episcopul Aurelius de Cartagina, au dus o luptă continuă şi necruţătoare împotriva lor, prin intermediul cărţilor scrise de ei, al ajutorului primit din partea capilor Bisericii şi al petiţiilor alerte către oficialităţile romane. Împăratul care era pe tron în 411 d.Hr. a trimis un reprezentant oficial la Cartagina, pentru a pune capăt disensiunilor. Între 1 şi 8 iunie a avut loc o dezbatere publică, în trei sesiuni, la care au participat sute de episcopi din fiecare tabără, şi care s-a încheiat cu o decizie în favoarea Bisericii oficiale. Restricţiile ulterioare privitoare la donatism au făcut ca lupta să se termine în favoarea partidei lui Augustin.

Chiar şi atunci, deşi se apropia de 60 de ani, Augustin şi-a găsit – sau şi-a fabricat – o ultimă mare provocare pentru el însuşi. Indignat de implicaţiile învăţăturilor unui anume Pelagius, predicator rătăcitor, Augustin s-a înflăcărat de o vervă polemică faţă de o serie de idei, pe care Pelagius este posibil să le fi expus. Alţi reprezentanţi ai Bisericii au fost descumpăniţi de atitudinea lui Augustin şi au reacţionat cu prudenţă, însă el a perseverat, ajungând prin 400 d.Hr. să reia atacul împotriva unor călugări austeri şi a unor episcopi respectaţi. La vremea când a murit, punea la cale un amplu, dar neclar atac împotriva ultimului şi celui mai civilizat dintre adversarii săi, episcopul italian Iulian din Eclanum.

În toţi aceşti ani, Augustin şi-a construit o reputaţie de scriitor, nu doar în Africa, ci şi dincolo de graniţele ei. Faptul că a cultivat cu grijă pe aceia aleşi pentru a purta corespondenţă îi făcuse cunoscut numele în Gallia, Spania, Peninsula Italică şi în Orientul Mijlociu, iar cărţile lui circulau prin toată lumea mediteraneeană. În ultimii ani de viaţă a alcătuit un catalog al cărţilor scrise de el, adnotându-le cu multă grijă, pentru a putea respinge orice acuzaţie de inconstanţă. A avut adversari, dintre care mulţi au lansat atacuri înflăcărate la adresa lui, deşi, în general, aceştia nu şi-au pierdut respectul faţă de el datorită puterii şi eficienţei scrierilor sale. În ciuda celebrităţii, Augustin a murit fără să se realizeze.

Pe vremea tinereţii sale, sfârşitul epocii Pax Romana era de neconceput, însă în ultimul său an de viaţă, el şi concetăţenii săi din Hippona au fost asediaţi de o armată de invadatori care ajunseseră în Africa prin strâmtoarea Gibraltar. Contemporanii îi numeau vandali, iar forţele lor de atac erau alcătuite dintr-un grup amestecat de „barbari” şi aventurieri în căutarea unui loc unde să se stabilească. Hippona a căzut la puţin timp după moartea lui Augustin, urmată foarte repede de Cartagina. Vandalii, al căror crez creştin era mult mai particularist decât oricare dintre cultele cu care se răfuise Augustin în Africa, au stăpânit N Africii timp de un secol, până când armatele romane trimise din Constantinopol au invadat iar regiunea şi le-au răsturnat sistemul. Însă moştenirea lăsată de Augustin în ţinutul său natal nu a supravieţuit practic morţii sale.

Renaşterea creştinismului ortodox din sec. VI d.Hr., sub protecţia Constantinopolului, s-a sfârşit în sec. VII d.Hr., odată cu invaziile islamice care au smuls permanent Africa de Nord din sfera de influenţă a creştinismului, până la încercarea de recreştinare, timidă şi care astăzi dispare cu rapiditate, făcută de colonialismul francez din sec. XIX.

Augustin a supravieţuit prin scrierile sale. Obiceiul său de a le cataloga i-a ajutat mult pe colaboratorii săi. Volumele esenţiale din opera literară a lui Augustin au supravieţuit şi au ieşit intacte din Africa. Se spune că rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în Sardinia, apoi la Pavia (Italia), unde sunt păstrate într-un relicvariu şi venerate. Indiferent care este adevărul, nu este imposibil ca o parte dintre adepţii lui Augustin să se fi retras în Sardinia, luând cu ei trupul episcopului şi cărţile sale. Aceasta rămâne cea mai bună presupunere.

Repovestirea vieţii

Povestea anilor de tinereţe este bine cunoscută – cu mult mai bine decât a oricărui alt grec sau roman respectabil. În Confesiunilesale, Augustin îşi povesteşte tinereţea foarte convingător şi puţini biografi rezistă tentaţiei de a o scurta, ca să servească scopurilor lor. Totuşi, este o povestire teologică din punct de vedere structural şi relatată cu un scop complex, alegerea evenimentelor semnificative fiind făcută cu mare atenţie. Augustin intenţiona, în esenţă, să se autojustifice şi autocreeze. Deşi a avut un succes modest în timpul vieţii lui Augustin, lucrarea a devenit apoi tot mai importantă, definindu-i viaţa aşa cum îşi dorise el, în modalităţi evidente, dar şi subtile.

Pentru Augustin, momentul de cotitură în viaţa sa a fost cel al convertirii la o formă puternică şi foarte particulară de creştinism. El menţiona că a trăit experienţa respectivă la Milano şi şi-a explicat întregul parcurs ulterior al vieţii punându-l în relaţie cu ea. Însă contemporanilor li s-a părut ciudat că el a pus în evidenţă tocmai acest moment – într-o perioadă când se afla, în mod foarte convenabil, departe de Africa şi de privirile curioase care ar fi vrut să-i cunoască motivaţiile şi acţiunile – ales dintr-o viaţă ce nu părea a fi fost întotdeauna chiar aşa cum o povestise el. Nici unul dintre puţinii lui contemporani care au citit Confesiunilenu pare convins de povestea felului în care distracţiile tinereşti au lăsat loc maturităţii austere.

Augustin era mereu respectuos şi reţinut. Nici el, nici biografii săi moderni nu au ajuns la esenţa personalităţii sale. Iar mărturiile pe care le-a lăsat în Confesiunipentru cei care se ocupă de psihobiografie nu au uşurat deloc munca cititorilor moderni care vor să-l înţeleagă;în mod ciudat, citirea în registru freudian a lui Augustin, din sec. XX, a pus accentul pe aceleaşi evenimente emoţionale pe care le-a povestit şi el, o asemenea lectură devenind astfel prizoniera intenţiilor de lectură ale lui Augustin.

Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine;apoi a făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor;ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi, a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunilen-ar fi ajuns până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui Augustin.

Confesiunile(Confessiones, 397 d.Hr.)

Deşi povestirea autobiografică ocupă o mare parte din cărţile a noua şi a treisprezecea aleConfesiunilor, ea este exterioară scopului lucrării. Pentru Augustin, confesiunile sunt un termen atotcuprinzător pentru discursurile religioase oficiale:rugăciunea către Dumnezeu, învinuirea de sine, mărturisirea credinţei. Cartea este o meditaţie bogată în semnificaţii a unui bărbat în floarea vârstei (abia împlinise 40 de ani când a scris-o) care se gândeşte la cursul şi sensul vieţii sale. Opoziţia dintre rătăcirile trecute şi noua sa poziţie oficială, ca episcop, este pusă în evidenţă în multe feluri în cadrul cărţii, nu în ultimul rând prin faptul că un text care începe ca o povestire despre copilărie se termină cu o analiză extinsă şi foarte teologică a Genezei. Prin urmare, firul narativ merge de la începuturile vieţii unui om la cele ale societăţii umane. Între aceste două extreme, relatarea despre păcat şi mântuire reţine atenţia celor mai mulţi cititori.

Cei care încearcă să descopere în ea amintirile unui mare păcătos sunt, invariabil, dezamăgiţi, fiind adesea zăpăciţi de amănuntele nesemnificative ale eşecului, care însă îl preocupă pe autor. Relatarea mântuirii are o mai mare importanţă. Augustin este influenţat mai ales de puternicele predici intelectuale ale afabilului episcop Ambrozie, un diplomat înnăscut, care împacă, pentru el, atracţia exercitată de cultura intelectuală şi socială a Antichităţii, de care Augustin era atras şi pe care o cunoştea ca nimeni altul, cu învăţăturile spiritual-creştine. Legătura între cele două este felul în care Ambrozie expune, iar Augustin receptează o parte dintre doctrinele lui Platon, aşa cum fuseseră ele preluate în Antichitatea târzie de şcoala neoplatonică. Augustin i-a dat ascultare lui Ambrozie şi a citit, în traducere latină, câteva dintre operele extrem de dificile ale lui Plotin şi Porfir;de la ei şi-a însuşit o viziune intelectuală a căderii şi ridicării sufletului omului, o viziune pe care a găsit-o confirmată în lectura Bibliei, aşa cum o propunea Ambrozie.

Totuşi, pentru Augustin, religia nu a fost niciodată o problemă strict intelectuală. Cartea a şaptea din Confesiunirelatează o convertire total satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, însă cartea a opta, absolut extraordinară, îl ajută să facă necesarul pas înainte. Augustin n-ar fi putut să ajungă singur să-şi dorească ritualul purificator al botezului, fără să se desprindă total de dorinţele carnale. Pentru el, botezul presupunea renunţarea la sexualitate în toate manifestările sale. Augustin relatează înConfesiunică a ajuns la voinţa de a renunţa la sexualitate după ce a citit epistolele Sf. Pavel. Scena hotărâtoare a avut loc într-o grădină din Milano, unde a avut impresia că aude o voce de copil care-i spunea:„Ia şi citeşte”(în latină:Toile, legere), şi imediat după aceea el a găsit în scrisorile Sf. Pavel inspiraţia pentru a adopta o viaţă de castitate.

Restul Confesiunilorsunt în mod esenţial o meditaţie despre faptul că, deşi studiază continuu scripturile şi încearcă să înţeleagă înţelepciunea divină, tot nu reuşeşte să atingă perfecţiunea şi despre felul în care, odată ajuns episcop, Augustin face pace cu propriile defecte. Volumul, îmbibat de limbajul Bibliei, este o operă de o mare forţă şi măiestrie artistică.

Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei)

La 15 ani după scrierea Confesiunilor, într-o vreme când Augustin aproape că pusese capăt îndelungatelor sale conflicte cu donatiştii (ori ceruse sprijinul autorităţilor pentru a face acest lucru), însă înainte de a începe să se ridice chiar el împotriva pelagienilor, lumea romană a fost zguduită de vestea unui conflict armat în Peninsula Italică. O armată de strânsură, avându-l în frunte pe Alaric, un general de origine germanică şi căruia i se încredinţase conducerea unei bande „barbare”, încerca de mult să smulgă imperiului anume privilegii, atacând din timp în timp şi jefuind regiunile prospere ale acestuia. În 410 d.Hr., forţele lui Alaric au atacat şi cucerit chiar Roma, unde au rămas câteva zile, înainte de a se îndrepta spre S Italiei. Semnificaţia militară a acestui gest era de-a dreptul nulă – debandada guvernării romane devenise atât de mare, încât era aproape la ordinea zilei ca bande înarmate să ţină prizoniere provincii întregi, iar trupele de care vorbim aveau să mai hoinărească vreo zece ani, înainte de a se stabili în Spania şi în S Franţei de azi.

Însă efectul simbolic pe care l-a avut cucerirea Romei de către străini, fapt fără precedent de când galii reuşiseră acest lucru în 390 î.Hr., a zguduit încrederea multor oameni, preocupaţi de soarta lor, de-a lungul întregii lumi mediteraneene. Şi, cum acest lucru se întâmpla la nici 20 de ani după edictul decisiv împotriva „păgânismului”, dat de împăratul roman Teodosiu I în 391 d.Hr., au apărut de îndată speculaţii potrivit cărora poate că Imperiul Roman greşise faţă de zei. Poate că noul zeu creştin nu era atât de puternic pe cât păruse. Poate că vechii zei îşi apăraseră mai bine supuşii.

E greu de spus cât de serioase ori de puternice erau aceste argumente;în vremea aceea, păgânismul era în derivă, iar creştinismul de neclintit de la cârma guvernării. Însă Augustin a văzut în murmurele de îndoială o ocazie excelentă pentru polemică, pe care o căutase îndelung, aşa că a sărit în apărarea căilor lui Dumnezeu. E destul de improbabil că aceia care se îndoiau şi cititorii lui ar fi fost păgâni. În cel mai rău caz, e clar că audienţa pe care o ţintea el era formată din mulţi indivizi aflaţi într-o afiliere exterioară faţă de Biserica creştină. În următorii 15 ani, edificând o argumentaţie laborioasă, el a schiţat un nou mod de a înţelege societatea umană, plasând cetatea lui Dumnezeu deasupra şi împotriva cetăţii omului. Roma a fost detronată – iar prădarea oraşului considerată fără importanţă – în favoarea Ierusalimului ceresc, adevărata casă şi origine a cetăţeniei pentru toţi creştinii. Cetatea omului era condamnată să fie distrusă, iar cei înţelepţi trebuiau să-şi păstreze „actele” de locuitori ai cetăţii de sus, care trăiesc în această lume ca pelerini ce tânjesc după întoarcerea acasă.

Despre Cetatea lui Dumnezeuîmpotriva păgânilor(De civitate Dei contra paganos, 413-426/427 d.Hr.) este împărţită în 22 de cărţi. Primele zece resping pretenţiile de putere divină ale diferitelor comunităţi păgâne. Ultimele 12 reiau povestea biblică a omenirii, începând de la Geneză până la Judecata de Apoi, oferind ceea ce Augustin consideră a fi adevărata istorie a cetăţii lui Dumnezeu, iar istoria cetăţii omului, inclusiv istoria Romei, poate fi înţeleasă cum trebuie numai dacă este plasată prin confruntare cu cetatea lui Dumnezeu.

Lucrarea este prea lungă şi uneori, mai ales în ultimele cărţi, prea discursivă ca să poată fi citită astăzi cu uşurinţă în întregime, însă este impresionantă ca întreg şi fascinantă în anumite părţi. Atacul usturător din primele cărţi la adresa păgânismului este memorabil şi eficient, întâlnirea cu platonismul, în cărţile 8-10, are o mare importanţă filozofică, iar ultimele cărţi (în special cartea a 19-a, în care apare viziunea adevăratei păci) oferă o imagine a destinului uman care avea să rămână convingătoare timp de cel puţin o mie de ani. Într-un fel, Cetatealui Dumnezeueste (chiar în mod conştient) reluarea creştină a Republiciilui Platon şi a imitaţiei platoniciene a lui Cicero, Republica.

Cetatea lui Dumnezeua fost citită în numeroase moduri în decursul Evului Mediu, unele puncte fiind considerate în mod virtual un document fondator al ordinii politice regale şi papale, pe care Augustin cu greu şi-ar fi imaginat-o. Ea este o viziune extrem de contradictorie a vieţii oamenilor, care acceptă dezastrul, moartea şi dezamăgirea, păstrând speranţa într-o viaţă mai bună care urmează să vină, o speranţă ce reuşeşte să uşureze şi să dea un sens vieţii în această lume.

Revizuiri(Retractationes, 426-427 d.Hr.)

O carte care, din multe puncte de vedere, este la fel de neobişnuită ca şiConfesiunile, scrisă în ultimii ani ai vieţii, oferă o lectură retrospectivă a carierei lui Augustin. Formal, volumul este un catalog al scrierilor sale, cuprinzând comentarii referitoare la împrejurările elaborării acestora şi retractări sau rectificări ulterioare. (Unul dintre efectele cărţii a fost că le-a uşurat cititorilor medievali găsirea şi identificarea operelor autentice ale lui Augustin;de aceea, ea este un factor important în supravieţuirea atâtor opere ale sale.) Un alt efect al cărţii

este că le inculcă şi mai mult imaginea  vieţii lui Augustin aşa cum a conceput-o el. Foarte puţine lucruri din acest volum sunt false ori neconcludente sau inexacte, însă forma şi prezentarea lor fac din carte una de propagandă. Aşa cum se prezintă aici, Augustin a fost credincios, consecvent şi neşovăielnic, în doctrină şi în viaţă. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut detecta la el fie progrese, fie tergiversări, în funcţie de punctul lor de vedere.

Despre doctrina creştină(De doctrina christiana, cărţile 1-3 396/397d.Hr., cartea a patra, 426 d.Hr.)

A fost începută în primii ani de episcopat ai lui Augustin, dar terminată după treizeci de ani. În această imitaţie a oratoriei lui Cicero, în scopuri creştine, el elaborează o teorie a interpretării Scripturilor şi oferă un ghid practic pentru cei care vor să devină predicatori. Cartea a exercitat o mare influenţă în Evul Mediu, ca tratat de educaţie ce susţinea primatul învăţăturilor religioase bazate pe Biblie. Accentul pe care-l punea pe interpretarea alegorică a Scripturilor, făcută în nişte parametri foarte lacşi, era în mod special semnificativ, şi rămâne de interes pentru filozofi datorită modului subtil şi plin de influenţă în care Augustin discută teoria „semnelor”, precum şi pentru felul în care limbajul reprezintă realitatea.

Despre Sfânta Treime(De Trinitate, 399/400-416/421 d.Hr.)

Cele mai răspândite şi îndelungate controverse teologice din sec. IV d.Hr. au avut ca subiect doctrina creştină a Trinităţii – reprezentată prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Africa lui Augustin a rămas în mare parte în afara acestor dispute, majoritatea lucrărilor fiind scrise în greacă, limbă pe care teologul o cunoştea foarte puţin şi, de aceea, nu avea acces la aceste scrieri. Însă el cunoştea foarte bine prestigiul şi importanţa subiectului, de aceea şi-a expus propria părere despre el în cele 15 cărţi ale volumului. Augustin adoptă cu grijă o poziţie foarte în linia oficială, potrivit spiritului timpului său şi al vremurilor ce i-au urmat, însă adaugă propriile accente în felul în care prezintă asemănarea dintre Dumnezeu şi om:el consideră că treimea lui Dumnezeu se reflectă într-o galaxie de trinităţi asemănătoare în sufletul omului şi, de aceea, vede aici atât setea de meditaţie, cât şi raţiunea profundă a optimismului referitor la condiţia umană.

Comentarii literale la Geneză(De genesiad litteram, 401-414/415 d.Hr.)

Pentru Augustin, povestea creaţiei din Cartea Facerii reprezintă scriptura prin excelenţă. El a scris cel puţin cinci tratate extinse despre aceste capitole (dacă includem aici şi ultimele trei cărţi din Confesiunişi cărţile 11-14 din Cetatea lui Dumnezeu). Tratatul acesta este rezultatul multor ani de muncă, de la sfârşitul anilor 390 d.Hr. până prin 410 d.Hr. Noţiunea de comentariu „literal” poate să surprindă pe mulţi dintre contemporani, căci expunerea istorică a naraţiunii e scurtă şi se referă mai degrabă la relaţiile implicite între Adam şi Eva şi omenirea căzută. Este de menţionat că subtextul tuturor scrierilor lui Augustin despre Facere era hotărârea sa de a valida bunătatea lui Dumnezeu şi a creaţiei sale împotriva dualismului maniheist.

Predicile

Aproape o treime dintre lucrările care au supravieţuit constau în predici, care cuprind peste un milion şi jumătate de cuvinte, majoritatea notate de scribi în timp ce el vorbea spontan. Predicile acoperă o paletă largă de subiecte. Multe sunt simple prezentări ale scripturilor, citite cu voce tare în timpul slujbei, potrivit regulilor bisericeşti, însă Augustin a urmărit şi anumite teme. Există predici pornind de la cei 150 de Psalmi, adunate chiar de el într-o colecţie separată, Ennarationes in Psalmos(Enaraţiuni pornind de la Psalmi, 392-418 d.Hr.). Sunt probabil cele mai importante opere ale sale ca autor omiletic, căci în poezia spirituală înălţătoare a evreilor el descoperă mesaje pe care le poate aplica în mod consistent la viziunea sa austeră, plină de speranţă şi realistă despre creştinism. La un nivel intelectual mai ridicat se află Tractalus in evangelium Iohannis CXXTV(Tratat despre Evanghelia lui Ioan, 413-418 d.Hr.), care alcătuieşte un comentariu total al celei mai filozofice dintre Evanghelii. Alte predici sunt grupate mai ales în funcţie de scripturi, dar merită să notăm că Augustin nu a vorbit prea mult despre profeţii veterotestamentari, iar afirmaţiile despre Sf. Pavel sunt consemnate mai degrabă în lucrările scrise decât în predicile publice.

Primele scrieri

Modernii care au făcut o pasiune pentru naraţiunea din Confesiunisunt foarte interesaţi de lucrările lui de tinereţe, scurte şi atrăgătoare, multe oglindind stilul şi maniera dialogurilor lui Cicero, într-un conţinut nou, cel al creştinismului platonizant:Contra academicos(împotriva academicienilor, 386 d.Hr.), De ordine(Despre ordine, 386 d.Hr.), De beata vita(Despre viaţa fericită, 386 d.Hr.) şi Soliloquia(Solilocvii, 386/387 d.Hr.). Aceste opere se aseamănă şi nu prea cu scrierile ulterioare, ecleziastice, semnificaţia lor istorică şi biografică fiind dezbătută cu patimă, însă aceste dispute nu trebuie să ascundă faptul că sunt piese încântătoare şi sclipind de inteligenţă. Şi, dacă numai ele ne-ar fi rămas de la Augustin, el tot ar fi rămas un personaj foarte respectat, deşi minor, al literaturii latine târzii.

Lucrările polemice

Au supravieţuit peste o sută de titluri scrise de Augustin, cele mai multe dedicate discutării controverselor care agitau spiritele ecleziastice în timpul anilor săi de episcopat. Probabil că, dintre operele scrise împotriva maniheiştilor, Confesiunilerămâne cea mai atractivă şi interesantă;secta respectivă este foarte puţin cunoscută azi, din cauza respingerii amănunţite a doctrinelor sale gnostice, mai pline de idiosincrazii, ca să aibă prea mare importanţă. Însă polemica dintre Augustin şi donatişti a avut o rezonanţă modernă, datorită rolului jucat în crearea unei relaţii între Biserică şi stat (în viziunea lui Augustin, statul şi Biserica folosindu-se reciproc deliberat pentru a-şi atinge scopurile) şi deoarece a susţinut cauza unei Biserici universale, împotriva particularităţilor locale. Pentru teologie, în De baptismo contra Donatistas(Despre botez;401 d.Hr.), Augustin îşi expune mai clar ideile antidonatiste, însă o altă lucrare, Gesta Collationis Carthaginensis(Actele Conciliului de la Cartagina, 411 d.Hr.), dă, mai stenografic, o idee mai clară despre politicile şi impresiile proaste ale schismei.

Problemele puse de atacurile lui Augustin la adresa pelagianismului au o istorie lungă în cadrul creştinismului, ieşind în mod vizibil din nou la suprafaţă în dezbaterile din timpul Reformei despre liberul arbitru şi predestinare. De spiritu et littera(Despre spirit şi literă, 41 d.Hr.), scrisă pe la începutul controversei, este relativ irenică şi îşi expune foarte frumos punctul de vedere. De gratia Christi et de peccato originali(Despre graţia lui Hristos şi despre păcatul originar, 418 d.Hr.) este o expunere mai metodică. Poziţiile cele mai puternice pe care, în ultimii ani de viaţă, Augustin se plasează în favoarea predestinării sunt prezentate înDe praedestinatione sanctorum(Despre predestinarea celor sfinţi, 429 d.Hr.) şi De dono perseverantiae(Despre darul perseverenţei, 429 d.Hr.).

Spiritul şi realizările Sf. Augustin

Influenţa Sf. Augustin a fost imensă în Evul Mediu. Au supravieţuit mii de manuscrise, iar multe biblioteci medievale serioase – care nu aveau mai mult de câteva sute de cărţi – posedau mai multe lucrări ale lui Augustin decât ale oricărui alt scriitor. Această celebritate este paradoxală cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au fost recuperate după moartea sa, din locuri şi comunităţi aflate foarte departe de el. Augustin era citit cu lăcomie într-o lume în care creştinismul devenise atât de important într-un mod pe care el nici măcar nu-l visase, adică o lume care nu semăna cu cea căreia i se adresau cărţile sale.

O parte din succesul lui se datorează puterii de necontestat a scrisului său, o alta norocului pe care l-a avut de a-şi menţine o reputaţie de om al doctrinei oficiale, nepătată nici de dezbaterile referitoare la cele mai extremiste idei ale sale;dar, în primul rând, Augustin şi-a găsit vocea în câteva teme pe care le-a expus elocvent de-a lungul carierei sale. În tinereţe, când, în Solilocvii, se întreabă ce vrea să cunoască, îşi răspunde:„Numai două lucruri:pe Dumnezeu şi sufletul”. Astfel, el vorbeşte despre respectul pentru un Dumnezeu îndepărtat, distant şi misterios, dar şi puternic şi prezent fără încetare în orice timp şi loc. Totus ubique(în latină, Totul peste tot) este cuvântul-cheie, mereu repetat, al doctrinei lui Augustin.

În acelaşi timp, Augustin surprinde amărăciunea şi nesiguranţa condiţiei umane, centrată pe experienţa izolată şi individuală a persoanei. Căci, din tot ce scrie despre comunitatea creştină, creştinul lui stă singur în faţa lui Dumnezeu, captiv într-un trup şi suflet unic, dureros de conştient de felul diferit în care se cunoaşte pe sine şi în care poate cunoaşte alţi oameni – de la distanţă şi cu mare greutate.

Probabil că Augustin a fost un prieten mult prea autoritar pentru cei care l-au cunoscut, o forţă vijelioasă, de neînfrânt, dar nu observăm în preajma lui nici un prieten atât de apropiat cum a fost Atticus pentru Cicero sau Lou Andreas-Salome pentru Rainer Maria Rilke, ceilalţi doi solitari foarte elocvenţi. Însă Augustin are o mare capacitate de observaţie. Sinelui său izolat în prezenţa lui Dumnezeu îi este refuzată chiar şi satisfacţia solipsismului:sinele nu se poate cunoaşte până când Dumnezeu nu se îndură să le reveleze fiinţelor umane identitatea lor, şi nici măcar atunci nu este posibilă nici o încredere, nici o odihnă.

Despre Augustin şi ideile sale s-au scris mii şi mii de pagini. Datorită importanţei sale, el este adesea adus în discuţie pe marginea unor subiecte (de la imaculata concepţie până la etica contracepţiei) pe care cu greu şi le-ar fi imaginat ori le-ar fi discutat. Însă tema Dumnezeului imperial şi cea a sinelui condiţionat sunt foarte profunde şi merg departe, explicând refuzul său de a accepta doctrinele maniheiste ale unui diavol puternic, în război cu Dumnezeu, particularismul donatist, confruntat cu religia universală, sau afirmaţiile pelagienilor despre autonomia şi încrederea oamenilor. Ideile sale despre sexualitate şi locul femeilor în societate au fost testate cu amănuntul şi găsite în ultimii ani, însă şi ele îşi au rădăcinile în singurătatea unui om îngrozit de tatăl lui – ori de Dumnezeul lui.

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită în Confesiunilesale, dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta medievală şi renascentistă. Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care tremura pentru bunăstarea materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie, punându-şi pe perete, într-un loc de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale, înainte de a se înfăţişa creatorului său.