Mândria de a fi slugă
Acad. Augustin Buzura
13 Noiembrie 2019
Cred că în
nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege,
legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă
înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de
lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte
pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală. Cei ce cunosc ori au trăit perioada
de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune
ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci,
dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi
momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste
România din 1986, în care se stipula, pentru a elimina orice dubiu, că: „În
Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist
Român”.
Dacă prin
absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu
Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide
întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru,
fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne
se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României
sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât
cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică
ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare
mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia
se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă
istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem.
Oamenii s-au
resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune
adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de
curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de
susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine
şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă
veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca
să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se
zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă
specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut,
văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era
motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine
nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat! Da, ai dreptate, atâta doar că
ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!” Aşa şi la noi, în ultima
vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după
tăiere.
Privită din
spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup
infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de
departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt
stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României,
în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor
da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe
româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi
nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe
acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără
acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile.
Inscripţia de la intrarea în „Infernul” lui Dante ar fi destul de potrivită
pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul” lui Băsescu şi al lui Iohannis
merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de
anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită
de alţii cu mult prea mult sânge.
Câteva luni
crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit
să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai
bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de
oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul
Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în
alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru
alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni
cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a
zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu P.S.D.-ul şi cu guvernul
„nelegitim”, cum spunea doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi
alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de
exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate” va fi îndeplinit.
Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în
faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi.
Pe vremea
Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu
degetul în sus: „Ãla” şi „Aia”. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai
îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu” că voturile se numără în altă parte, că
membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai
bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a
rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa
de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi
cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi
umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i
supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi
încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să
dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut
toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a
lichelismului naţional, dar şi a prostiei.
Asediul
brutal, imediat după ultimul război, dar şi după 1989 asupra valorilor
naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie
universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare
este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a
ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai
proşti”? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim
din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au
infestat, incredibil de repede, apele evenimentelor din decembrie 1989 şi,
fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim
să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut
poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt.
La noi, cei
ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor
pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără
valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie.
Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără
seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe
facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc
îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi
spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie,
indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i
atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am
încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii.
Fromm
dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă
instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse
legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc.
Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă
fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii
Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a
suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe
cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu
care el, nenorocitul, s-a născut”. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie
remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau
celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această
nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are
nevoie şi de suferinţa celor învinşi.
La Beciul
Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi.
Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare
politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care
vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să
conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru
dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o
cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la
fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce
distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se
simtă mai confortabil în… corul robilor[1].
-------------------------------------------
[1]
https://revistacultura.ro/nou/2015/07/mandria-de-a-fi-sluga/
https://www.art-emis.ro/analize/mandria-de-a-fi-sluga-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu