Concert
pentru flaut și broaște râioase
Grid
Modorcea, Dr. în arte
01
Decembrie 2021
Pandemia ne-a băgat în casă ca pe broaște.
O baltă de broaște masacrate. După ce mai zilele trecute ne-a arătat un senator
român care înfulecă și vomită melci, a venit rândul broaștelor, din filmul lui
Silviu Purcărete „Undeva la Palilula” (2012), să ne scârbească de viață.
Personajul principal din acest film surrealist, consumat doar la nivelul
limbajului teatral, este broasca râioasă, o orătanie scârboasă, gheboasă,
agresivă, cu picioarele din spate lungi, care o ajută să facă salturi, cu
pielea acoperită cu negi, cu scrofulă, cu gura largă și ochii bulbucați, care
în final îl înghite pe medicul Serafim, care fusese repartizat în localitatea
Palilula, să vindece oameni. El nu vindecă nimic, e doar un fel de veterinar,
care ajută să se nască un copil având un picior terminat cu o copită, fiindcă
este rezultatul împerecherii dintre o femeie și un țap.
Am mai scris pe larg despre acest film pe
care l-am revăzut recent din nevoia de a
mă verifica pe mine însumi, dacă am avut dreptate atunci, când l-am văzut prima
oară. L-am revăzut într-o sală de cinema - unde trebuie văzut -, pentru că
micul ecran omoară plasticitatea lui și mai ales sunetul, în special tot ce
iese pe gura actorilor, aâdar în film, gura lle este ocupată de broaștele pe
care le mănâncă.
Personajul colectiv din acest film
dystopic trăiește într-un delir apoteotic, culminând cu o masă tovărășească, un
chiolhan cu broaște râioase. Broaștele sunt prinse cu mincioguri și măcelărite
bine, apoi gătite, după ce un boss testează calitatea lor, adică i se oferă pe
o tavă o broască vie, pe care o înghite și o savurează. Apoi urmează masacrarea
broaștelor, care sunt spintecate cu satârul, ca la măcelărie.
Există o plăcere a scârboșeniilor, a
mațelor, a suptului oaselor de broască râioasă, rețetă naturalistă, nedemnă de
estetică. Risipa mijloacelor teatrale ale filmului se concentrează pe
voluptatea masacrării și îngurgitării broaștelor! Totul e static, se uzează de
planuri fixe cu mizanscenă în cadru, numai broaștele se mișcă, țopăie, se
holbează, până când satârul le nimerește și le zdrobește! Parcă ar fi o sfidare
a „Infernului lui Bosch” sau a mișcării „Greenpeace!”.
Ce am scris în cronica anterioară este
valabil, iar acum reconfirm faptul că „Undeva la Palilula” este un experiment
avangardist, care se referă numai la limbajul plastic teatral, fără să existe
nici un story și personaje credibile, fără să rezulte nici o idee. Și
avangardiștii interbelici făceau anti-artă. Totul este în sine, o mare
demonstrație fragmentară de limbaj plastic, ca în epoca mută, când se uneau un
Buñuel și un Salvador Dali. Dacă ar fi fost susținut de o partitură muzicală de
proporția unei opere simfonice, „Undeva la Palilula” ar fi meritat să fie
transmis pe „Mezzo”. Numai acolo am mai văzut experimente muzicale asemănătoare
ca limbaj. Însă un concert al orăcăielilor nu a transmis încă „Mezzo”.
Filmul lui Purcărete nu are nimic
românesc. Putea fi numit „Undeva la Marienbad”, Heidelberg sau o altă
localitate din Germania, fiindcă experiența germană a regizorului l-a
îndepărtat de umorul specific românesc. El practică un umor german, grosier,
naturalist, la limita vulgarității, ca în piesele noului val german. Și se
vorbește într-o limbă broscărească. Umorul românesc, chiar și când este împins
la extrem, la soluții-limită, arată ca în „Nunta mută” a lui Horațiu Mălăele
sau ca în „Revizorul” montat de el la Teatrul de Comedie, adică are stil, are
puritate, personajul colectiv este generat de un story specific, cu un mesaj
clar. Parodia nu are forță dacă pedalează pe nimic. Iar pilula „Palilula” lui
Purcărete nu duce nicăieri. Amestecul baroc de epoci și satira burlescă nu au
călăuză. Și, fără călăuză, totul devine pastișă sau autopastișă.
Regizorul face pe imagine ceea ce a mai
făcut pe scenă, adică este cultivat mult expresionismul à la Kokoshka sau Egon
Schiele, grotescul paranoic, crucificarea, numai că expresionismul german este
o experiență trăită, un sacrificiu de viață și artă, nu o imitație.
„Palilula” e un film-experiment, fără
succes de public, în care spectatorii sunt actorii care își privesc colegii cum
joacă. Nici o audiență din afară, decât privirea în aparat, nu mai vorbim de
pozarul care face fotografii în delir. Iar o convenție de distanțare. Cu atât
mai mult este un film care trebuie văzut în săli speciale, nu la televizor,
care este un malaxor ca o broască râioasă care înghite tot. Alături, pe un alt
canal, se redifuza „Mad Max”, filmul lui George Miller, iar secvența cu
inventatorul din Palilula, cu aparatul de zbor din tinichele, care se
prăbușește, părea rupă din filmul cu Mel Gibson, din urmărirea nebună de rable
reasamblate.
Suflul „epopeic” este oferit de
chiolhanurile cu broaște, inspirate de chiolhanurile cu melci. Mai urmează un
film cu chiolhanuri de șobolani, unde tot Purcărete este maestru, le-a experimentat
deja în spectacolul „Călătoriile lui Guliver”. Dar e mai bine cu broaște, parcă
sunt mai comestibile. Unde o fi auzit el că în România se făceau chiolhanuri
sardanapalice cu broaște?! Poate o fi visat o epocă de aur în care se dau
concerte de orăcăituri! Singurul lucru bun din film este că în noua versiune pe
care am văzut-o pe canalul „Filmbox” nu mai există secvențele cu defilarea
portretelor. Fixarea acestui chiolhan broscăresc în epoca de dinainte de 1989
era o eroare. Nu se lega. Nu avea sens. Îl condamna pe regizor la kitsch. la
înțelegerea superficială a istoriei (ceea ce s-a și întâmplat - n.r.).
Filmul pare o producție provincială,
preluând experiența lui Purcărete din spectacolele sibiene, cu actori de acolo,
și aceeași echipă de creație, ne plasează într-o lume de sanatoriu, de spital,
o lume care își trăiește viața în delir. E o veselie generală, non-stop,
amestec de erotism, violuri, masacrări de broaște, gaguri absurde, se
configurează un fel de țară a nimănui care trăiește o utopie a fericirii fără
nici un sens. Ei se bucură de viață chiar și când sunt măcelăriți, ca
personajul Ilie (George Mihăiță), care, deși spintecat de la mijloc, devenind
un ciot, nu se lasă de sticla de poșircă, bea și face glume. Pare ca o broască
tăiată care mai țopăie. E o dystopie în care trăiesc oameni vii pe jumătate și
vindecați, operați, cu mațele revărsate.
Nu vreau să repet nimic din ce-am scris
anterior, doar confirm că am avut dreptate. Producătorul filmului, Tudor
Giurgiu, și-a acordat sieși toate premiile „Gopo” posibile, datorate
regizorului. Dar nu a acordat nici un premiu sectorului recuzită, poate cel mai
bun care a existat vreodată în cinematografia noastră. Filmul strălucește în
detalii și în gaguri, două capitole imbatabile. Dar sunt în sine, la concurență
cu commedia dell’arte.
Chiar și în această variantă salvată de
falsul istoricism, filmul nu depășește sfera teatrului absurd, a viziunii
surrealiste, adică nu vine spre realitate, rămâne tot cantonat în neaderența la
real. Există o artă a gratuității, cu sâmburii în estetica lui Kant. Dar
receptarea este cu totul elitistă. Degustători ai unei astfel de estetici
există, dar puțini, poate cei care cultivă poezia și arta surrealistă. Iar
metafora că lumea în care trăim este un spital, este dejá vu, deși am putea
spune că se potrivește la realitatea pandemică în care trăim! Toată planeta e
un spital, dar Renoir, Milos Forman, Resnais, Kubrick sau Mihalkov au spus-o de
mult și mult mai bine.
În spitalul lui Purcărete se bea, se
mănâncă broaște, se cântă la pian și la flaut, și se face amor non-stop. E un
sdupra-plin cu nebuni. Nu e nimeni normal, fără vreo excepție. Ar fi fost o
idee să fi existat o excepție. Ca un fel de alter ego al regizorului, care
judecă lumea de schizofrenici, care se ridică deasupra bâlciului
deșertăciunilor. Dar n-a fost.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu