Mircea Dorin Istrate - SĂRBĂTORI FERICITE! cu pace, liniște și sănătate, iar poezia mea vă fie leac la toate.

 

MIRCEA   DORIN  ISTRATE

Tg.Mureș

 

 

SĂRBĂTORI  FERICITE!

cu  pace, liniște și sănătate,

iar poezia mea vă fie leac la toate.

 

 

 

~*~

 

ÎN  PRAG  DE ZIUA  DE  CRĂCIUN

 

Se cerne lin pe-ntinsa lume argint de stele din ceresc,

Încep colinzi să se audă pe plaiul meu cel strămoșesc,

E semn că vine iar Crăciunul ca să ne-aducă el aminte

De Iertătorul ce venit-a, în vremea cea, de dinainte.

 

Cum s-a născut în pribegie, departe de al Său cămin,

Cum  ieslea fostu-i-a cel leagă într-un sălaș din Viflaim

Cum steaua luminat-a calea la Magii care-au așteptat,

Să-l vadă și să spună lumii, că s-a născut, Nou Împărat.

 

De-aceea fiți cu bucurie și așteptați Crăciunu-n pace,

Iertați-vă dușmanii voștri, orice ar zice și-orce vor face,

Fiți milostivi cu lumea toată și-i dăruiți pe nevoiași,

Să simtă și ei că la Domnul, voi sunteți pentru ei, chezași.

 

Și-n sfânta ziuă de Ajun să-mi așteptați colindători,

Pruncuții ceia doar de-o șchioapă, ce-n glasuri au privighetori,

Ce-or colinda pe sub ferestre, a voastre inimi să-nfioare,

Vă urce sufletul în ceruri, în preamărită desfătare.

 

Și-n gând cu ei spuneți colinda, cerând la Domnul de  iertare,

Că păcătoși și voi îmi sunteți, că Lui nu dat-ați ascultare,

Și chiar de greu vă e,  promiteți, că vă schimbați, și-ți fi mai buni

În anul ce de-acuma vine, și nu-ți cădea-n, deșertăciuni.

*

Vă ningă dar cu praf de stele Crăciunul Sfânt, care o să vină,

Și-o lacrimă de-aveți sub gene, cea bucurie-o fi deplină,

Știind că Domnul din cerescuri cu drag pe voi vă ocrotește,

Că îi urmați a Lui îndemnuri, ce viața v-o, învrednicește.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SĂ  DUCEȚI  VESTEA  ÎNCĂ  MAI  DEPARTE

 

-Tu, călătorule aflat în Viflaim

Când l-a născut Maria pe Hrisos,

Ne spune cum a fost, ca noi să știm

A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.

 

-A fost precum ne-a zis Botezătorul,

Că din Fecioară prunc mi se va naște,

Și că va fi Iisus, Mântuitorul,

Venit să ierte lumea de păcate.

 

Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,

O stea a strălucit adânc în noapte,

Trei magi pornit-au Lui să i se-nchine

Știind că El ne-o mântui păcate.

 

Și cerul s-a umplut de veselie,

S-a bucurat și Tatăl din ceresc,

Că s-a-mplinit porunca, și-o să vie

Alesul cel din neamul omenesc.

 

La toți le spuneți dară, să se știe,

Că s-a născut acel fără de moarte,

Ce a venit pe lume să ne fie

Îndrumător la minunate fapte.

 

Ne-o învăța să fim numai iubire

Și iertători cu toți și cu de toate,

În pace să trăim și-n fericire,

Să vrednicim în mărețite fapte.

 

Acuma duceți vestea-n larg de lume

Să afle toți  că-n seara de Crăciun,

S-a săvârșit aicea o minune:

Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.

 

Că el va fi a lumii așteptare,

Venit să scape omul de păcate,

Învățătorul nostru cel mai mare

Deschizător de raiuri mult visate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AJUNUL  DE  CRĂCIUN

 

Ca mâine-i ziua de Crăciun,

Zi Sfântă, Mare, Luminată,

Iar noi, cu sufletul mai bun ,

În seara asta de ajun

O vrem a fi, înfiorată.

 

Pe uliți, sub ninsori rebele

Mi s-au pornit colindători,

Copii ca ingerei de miere,

Împodobiți cu praf de stele,

De pace ei aducători.

 

Pe sub ferestre luminate

Ne spun colinda ce-a străbună,

Cuvinte sfinte, așteptate,

În toate cele-adevărate,

Despre Iisus și Maica Bună.

 

Colindul lor, din voci smerite,

E leac vindecător la toate

Ce-au fost de Domnul  sorocite,

Și-apoi, întocmai împlinite

Ca noi să știm a le socoate.

 

Bătrânii cei cu suflet mare

Îmi lăcrimează pe ascuns,

Știind că-n vremi, mai fiecare

Au fost ca băiețandri care

Acum colindul și l-au spus.

*

Apoi, cu ceata strânsă toată

Și straițe pline de bucate,

Copiii dau la sat o roată

Oprindu-se din poartă-n poartă,

Ne facă clipele-mbunate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SEARA  DE  CRĂCIUN

 

La capete de uliți, un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

 

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

 

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.

 

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate Iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată  pe vecie

S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.

 

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

 

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să  ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

*

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi  cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NOI  UMBLĂM  SĂ  COLINDĂM

 

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

 

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.

 

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

*

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

 

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va  cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

 

*

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NOAPTE   SFÂNTĂ

 

S-aud colinde în Ardeal

În clinchet lung de clopoţei ,

Aprinsă-i candela în deal

În suflet, la românii mei .

 

Şi lin se cerne cea colindă

Ca neaua albă şi curată

În suflet, unde stă s-aprindă

O amintire ce-i uitată,

 

Când mic, pe uliţa cea mare

Cu cete de  copii voioase,

Cântam în tinde ca-n altare

S-aducem Raiu-n cele case .

 

Noi, îngeri albi, cu gust de miere

Duceam în glas curat, senină,

Cea lacrimă de reînviere

Cu pace caldă şi-n lumină .

*

Cu straiţe grele de bucate,

Când luna iasă sus pe creste,

Ne risipeam pe innoptate

Spre ninse case, ca-n poveste.

 

Şi-n urma noastră  în Ardeal

În sul de nea la cer se suie ,

Ca fum uşor, din deal în deal,

Miros de mere şi tămâie .

 

 

 

ÎNGERAŞII

 

La ceas de seară sub ferestre,

Ciorchini de mici colindători,

Îmi dau de veste, că sub astre

Hristos mi s-a născut în zori.

 

Cu glas curat de heruvini

Îmi spun povestea ceea sfântă,

Cernut li-i sufletul divin

În neaua albă ne-ncepută.

 

Colinde ştiu de la bătrâni

Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,

Să ungă suflet de români

În astă sfântă, lungă seară.

 

Apoi micuţii prichindei

S-or pierde-n zări de nea curată,

Lasând miros de colăcei

Pe  noaptea sfântă, nepătată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TRIST     CRĂCIUN

 

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

 

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

 

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

 

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

 

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

 

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VISÂNDU-L   PE   MOŞ   CRĂCIUN

 

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

 

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

 

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

 

Un Moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

 

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

 

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

*

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

**

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TE-AŞTEPT  CU  DRAG  ÎN  MINE,

MOŞ  CRĂCIUNE

 

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

 

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

 

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

 

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

 

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

*

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

 

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

**

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

APROAPE  DE  SFÂRŞIT

 

Aţi mai văzut în iernuri troienite

Trecând prin sate sănii rând pe rând,

Pe drumul ţării lunecând grăbite

Cu doi căluţi cu zurgălăi la gât.

 

Aţi mai văzut zăpezi pân’ la ferestre

Ce-ntroenit-au uşa la poiată,

Şi stele tremurând pe bolţi celeste

În nopţi cu ger ce parcă nu se gată.

 

Şi câmpul ca o mare vălurită

Şi ca năluci copacii în pădure,

Şi cerul tot cu zarea priponită

Înveşmântată-n umbre grele, sure.

 

Aţi mai văzut femei îmbrobodite

Ce fost-au la vecini în şezătoare,

Moşnegi  la gura sobei pe gândite

Visându-se în vară stând la soare.

 

Şi-aţi mai văzut copii pe Dealul Crucii

Ciopor urcând cu săniile-n spate,

Şi babele scuipând în sân, că pruncii

Sunt dracii goi, şi-aşa nu se mai poate.

 

Că se-mbulzesc pe drum în râs, de-avalma

Că ţipă ca o gloată de turbaţi,

Că de nimic pe lume nu ţin seama,

Şi chiar de-i spurci, ei tot nu-s supăraţi.

***

N-aţi mai văzut, că pustiit e satul

De tineri în putere şi copii,

E prea bătrân de-acuma el, săracul

Ca să-l mai ţină veacul între vii.

 

Pădurea, Coasta, Dealul Crucii, toate

Aicea-s încă purtători de nume,

Doar satul meu de-acuma nu mai poate

Să ţină-n spate colţul ăst’ de lume.

 

S-o duce-ncet spre margini de uitare,

Mi s-a goli de toate câte-au fost,

Pomelnic lung va fi o vreme-n care

Doar ţintirimul mai avea-va rost.

 

Mircea Dorin Istrtae

 

 

 

DIN  VREMEA  DE  DEMULT

 

Pe gârbovitul sat, se cern ninsori,

Albind curatul lumii păcătoase,

Iar marginile zării printre nori

Se văluresc în dealuri maiestoase.

*

E ziua de ajun, pe uliţi strâmte

Ciopoare de copii colindători,

Înalţă către ceruri cânturi sfinte

Cum au făcut în vreme moşii lor.

 

Acum şi ei, în frigul de afară

Cu fulgi de neauă încă înstelaţi,

Vor colinda pân’ la-nceput de seară

La case de români, că-s aşteptaţi.

 

Şi-or spune cum ni s-a născut Măritul,

În Viflaim, sub stea ocrotitorare,

Cum s-a-nchinat la Dânsul răsăritul

Şi Magii cum făcutu-i-au urare.

 

Cum a venit pe lume să ne-nveţe

Ca să scăpăm de multele păcate,

Şi că ne-o da pân’ va murii poveţe

Ca să gustăm din raiul cu de toate.

*

Aşa ne colindam atuncea neamul,

Vecinii noştri înşiraţi la drum,

Primeam colaci şi mere cu toptanul

Şi vre-un bănuţ ne da un om ceva mai bun.

 

Şi-apoi bătrânii ne urau de bine

Spunându-ne să fim mai credincioşi

Şi să păstrăm aşa cum se cuvine

Ce-a datină de oameni cuvioşi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

COLINDUL  SFÂNT

 

Cu steluţe în mânuţe

Şi în glas privighetori,

Pe cărările strâmtuţe

Vin pruncuţi, colindători.

 

Înşiraţi pe la ferestre,

Cum făcut-au şi-n trecut,

Ei ne dau plăcuta veste

Că Maria a născut

 

Prunc ce fi-va Răbdătorul

Să ne mântuie păcate

Şi pe toate Iertătorul

Facă-mi-le iar, uitate.

 

Cel colind fără de seamă

Însfinţeşte locu-n care,

Domnul vine-n astă seară

Rând pe rând, la fiecare.

 

Gazda încă-mi mulţumeşte

Cu-n bănuţ la toţi pe rând

Şi-apoi cârdul se topeşte

Alte case colindând

***

Azi,  pruncuţii cei de-o şchioapă

Îmi mai trec prin vis uşor,

Şi c-o lacrimă pe-o pleoapă

Le plătesc, colindul lor.

 

Pusu-i-am în neuitare

Într-o ţandără de gând,

Sufletu-mi să-l înfioare

Când aud colindul sfânt.

ÎNCEPUT   DE   IARNĂ

 

Peste ape amorţite, iarna-şi face pod de gheaţă

Şi pe vale cerne ceţuri de cu seară până-n zori,

Iar costişa vălurită unde-a fost cândva verdeaţă

O-mbrumează-n cuiburi albe, strălucind scânteietor.

 

Câte-odată, din înalturi, nori lăţiţi spre soare-apune

Îmi pornesc ninsori de basme ce albesc înnegurarea

Şi din ceruri coborâte peste lume mi se pune

Plapună de nea ce-ngroapă, în visare, înserarea.

 

Cariul leneş roade timpuri în a grinzii măruntaie,

Focu-n vatră toropeşte adunând dumnezeire,

Undeva, în veche turlă, orologiu-ntr-o bătaie

Număra-va cât trecut-a din a nopţii păsuire.

 

Peste toate gându-mi tainic cuibărit în priveghere

Înălţase-va în vise, izvorâte de-al meu gând,

Ce-n dulceţi o să-nfioare ascunzişuri din unghere

Unde sufletu-mi în voie, adormi-va în curând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA   GURA   SOBEI

 

Pe marginile zării coboară înserarea,

Zăpezile de iarnă mi-au troienit cărarea,

Şi-n caldul casei umbra prelinsă prin unghere

Lumini topeşte-n sine, făcându-le de miere.

 

Molatică dogoare se-mprăştie din foc,

Cuibarul de jăratec cu limbi săltate-n loc

În jocuri tremurate pereţii mi-i umbresc,

Să-nfioreze clipa adânc, Dumnezeiesc.

 

Îmi stă în cumpănire mirajul de real,

Se zbat acol fantasme pe-un iluzoriu val,

Se-nalţă în tărie, se-mprăştie în spume

Ca foc de iad sălbatic, de parc-ar fi genune.

 

Când focul mi se stinge, jăratecul mocneşte,

Incet apoi în noapte în somn mi se topeşte,

În urma sa rămâne mirosul de pădure

Trecut prin focul sobei, ajuns acum taciune.

 

***

La fel e viaţa noastră , cea tânără-i văpaie

Făcând săltate umbre din ceea vâlvătaie,

Apoi , spre coada vieţii, jăratec şi tăciune,

Şi-un fir de fum subţire, ’nainte de-a apune.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SĂ  FIM  ACASĂ  DE  CRĂCIUN

 

Cu toți am vrea să fim acasă în Sfânta ziuă de Crăciun,

Să ne petrecem laolaltă cu-ai noști’ părinți, smeriți și buni,

Să ascultăm colinde sfânte de la copiii ce-or să vină

Pe sub ferestre luminate, ca ingereii de lumină.

 

Și de va ninge peste lume cu neauă albă și curată

Vom fi ca-n raiul din poveste ce-aici a fost cândva, odată

Și-atunci, în taină, din cel suflet, cerși-vom cerului iertare,

Iar boaba lacrimii din pleoapă, ne-o fi la toate alinare.

 

C-așa e datina cea veche rămasă de la moși-strămoși,

Să-mbucurăm al nostru suflet, că suntem încă norocoși

De darul cel trimis de Domnul din-părăția Lui de sus,

Că-n ziua asta Luminată, pe lume a venit Issus.

 

Așa că fie sărbătoare, că Domnul n-a uitat de noi

Când și-a trimis pe însăși Fiul, să fie-alături, printre voi,

Aminte  să ne-aducă iară, că de-om fi răi și păcătoși,

N-om veșnicii nicicând în Raiul,  cu oameni buni și credincioși.

*

Așa ne spun străvechi colinde, să ne-amintească an de an

Să ne-nvechim în fapte bune, să nu trăim viața-n van,

Așa că-n ziua de Crăciu, de-ți fi cu-ai voștri împreună,

Vă faceți clipa vieții voastre, curată toată, mare, bună.

 

Nu dați cea seară de Crăciun cu-nfiorări dumnezeiești,

Nu dați colinda noastră sfântă cântat-n seară sub ferești

De ingereii de lumină, cu suflet mare, românesc,

Pe tot pământul cu-a lui toate,  pe bogății ce-s în lumesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

REAMINTEȘTE-NE  PĂRINTE

 

Reamintește-ne părinte de Sfânta ziuă de Crăciun,

Vorbește-ne cu-nfiorare și fă-ne sufletul mai bun,

Aminte să ne-aduci de ziua în care s-a născut Hristos,

Trimisul Domnului din ceruri, El, Iertătorul omenos.

 

Și de Maria, Maica Sfântă, aleasa să-l aducă-n lume

Pe El, Învățătorul lumii,  sortit păcatul să-l adune,

Ca  să ne de-a răgaz de-o viață să ne schimbăm, mai buni să fim,

De vrem ca să schimbăm cea lume și pacea ei să o păzim.

 

De astea toate noi simți-vom, poate că-ncet ne-om îmbuna,

Și-n jurul Lui, într-u credință, cu toți-n an ne-om aduna,

Abia atunci poate vedea-vom, cât  multe toate am pierdut,

Când îndulcitu-ne-a păcatul, că mult prea mult pe el l-am vrut.

 

În Liturghia ta părinte, pune cuvânt de-nvățătură

Să îl urmăm de-acum nainte, ne fie-n veci de-alintătură,

Ne schimbe viața și gândire, ne-apropie de-al Său ceresc,

Ne smulgă din păcatul tinei, ne-nalțe spre dumnezeiesc.

 

Că păcătoși de-acuma suntem, de mult prea multă vreme-ncoace

Și numai tu și El, Măritul, de astă vrajă ne-o desface,

Așa că-n spusa ta din suflet, să pui smerit și-nfiorare,

S-ajungă dară-n al nost’ suflet și-n inimă, la fiecare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MOŞ   CRĂCIUNE

 

Moş Crăciune cum mai semeni

Negreşit cu-al meu bunic,

Parc-aţi fi în toate gemeni

Nu-i uitat din voi nimic.

 

Gârbovit şi alb în plete,

Ochelari doar atâtica,

În picioare cu şosete

Croşetate de... bunica.

 

Ai o vorbă dragă mie

Înşirată ca pe aţă

Şi Grivei care te ştie

Ca pe-un prieten bun de-o viaţă.

*

Dragă Moşule Crăciune

Ce-ai venit la noi în casă,

Cum de-i ştii pe toţi pe nume

Care stau în jur la masă ?

 

Şi-apoi dacă tu la anul

Nu-i putea cumva să vii,

Lasă-mi-l pe moşu Nanu

Să-mi aducă jucării.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&

 

 

 

~*~

 

,,Vă fie ăst Crăciun cu sănătate

Și gânduri într-u toate luminate”

 

mircea dorin istrate