Mircea Dorin Istrate - GÂNDUL VOSTRU

 

GÂNDUL  VOSTRU

 

 

~*~

 

Puneți o sărutare pe TIMPUL ce se trece,

Că n-a trecut degeaba nepăsător și rece

Și-n fuga-i prin vecie, din mersu-i neoprit

Va dăruit și vouă, O  CLIPĂ de trăit.

 

Să știți că-n jurul vostru-i o lume NESFÂRȘITĂ,

Venită de NICIUNDE, ce fi-va NEPIERITĂ,

Că voi în ea îmi sunteți NIMICUL  CĂLĂTOR,

VREMELNICE clipite, ce nasc, trăiesc și mor.

 

Că de-mi pieriți în vreme, NIMICA  NU  SE  SIMTE,

La rând veni-vor alți, ce nu-i va ține minte,

Că în rotiri mărețe,  el ia de la-nceput

Viața ce se NAȘTE, din cea care-a TRECUT.

 

Vouă va dat VISAREA, la schimb pentru VECIE,

Să-mi  SCORMONIȚI cu mintea prin lumea cere-i vie,

Să-mi COLINDAȚI cu dânsa prin HĂURI NEVĂZUTE,

Să-mi vreți A ȘTI ce taine-s prin lumi necunoscute,

 

Să îmi doriți cu toții a fi NEMURITORI

Și pe BUCĂȚI de ceruri să fiți STĂPÂNITORI,

Să-mi faceți LEGEA  VOASTRĂ atotstăpânitoare

Pe nesfârșitul care, îmi e fără hotare.

**

Vedeți, a voastre vise-s de OM  ÎNROBITOR

SETOS DE-NAVUȚIRE și nimănui dator,

Dar cerul fără margini îmi are ALTE LEGI,

Pe care tu, NIMICUL, nu poți să le-nțelegi.

 

De-aceea vor mai trece postăți de viitor,

Ca voi să înțelegeți, că timpul răbdător

Așteaptă gândul vostru să fie cum îi place:

DESCHIS,  FRUMOS și LIBER și DORITOR  DE  PACE.

 

De-abia atunci putea-veți să colindați prin ceruri,

Să-mi adunați luceferi, să-mi faceți un imperiu

În care pace fie vecie de vecii

Și-atunci, prin ceea lume, aveți de ce-mi trăi.

*

Cât mintea voastră încă-i setoasă de putere,

De-averi nemăsurate, ce construiți va piere,

Și-n urmă va rămâne doar visul c-ați avut,

Norocul de-o clipită, că viața va născut.

 

14.11.2021

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

POET  ȘI  POEZIE

 

De-apururi poezia cea frunte-o descrețește,

Alean și dor i-aduce la cel care-o iubește,

Trăiri și-nfiorare, nostalgice simțiri,

Vor fi când bobi de lacrimi el are în priviri.

 

La brav ostaș îi pune curaj și îndrăzneală,

Putere-n braț și-n minte, iar de o fi jertfeală

Pentru a țării viață în drum spre dăinuire,

În fața morții crunte, să n-aibă tresărire.

 

La-nvățăcel și dascăl, frunosul din cuvânt,

Ce nalță în trăire simțirile la rând,

Și spusa cea frumosă ce te ridică-n slavă

Când slova poeziei îți e atât de dragă.

 

La-ndrăgostit mai toate ce sunt în astă lume,

Smerit și dor și lacrimi, durere de genune,

Dorințe și speranțe cuprinse-n jurământ

Și tot ce a lui suflet îmi are-n el mai sfânt.

 

În ruga unei mame, smerelnică iertare,

Și-n boaba celei lacrimi cerșita îndurare

Pentru pruncuții care, cu viața da-vor piept,

Ca ei, sub umbra crucii, să țină drumul drept.

*

Că fără poezie ți-e sufletul amar,

Iar zilnicita viață e arsă ca de jar,

Poetul care scrie e-un veșnic visător,

Un suflet bun, cucernic și tuturor dator.

 

Citindu-i dară scrisul, voi sufletu-i citiți,

Și-n ruga-i zilnicită cu el vă însfințiți,

Cu poezia-n suflet mereu veți fi mai buni,

În lumea asta plină de lași și de nebuni.

 

Luați din poezie ‘nălțarea în visare,

Curatul, adevărul și veșnica iertare,

Iar din cuvânt frumosul vi-l faceți ca veșmânt

Și-atunci în voi de-apururi va fi smerit și sfânt.

 

15.11.2021

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DRUMEȚ  PE  DRUMUL  ÎNSERĂRII

 

Drumeț, pe drumul înserării, popas aș face undeva,

La vechiul han,  pe drumul sării, unde îmi cântă un cobzar

Și unde lotrii dimprejururi se petreceau demult, cândva,

Ademeniți de o hangiță, ce îi punea pe mulți pe jar.

 

Și-n față c-o ulcică plină cu vin-pelin și sănătos

De la chimir voi scoate-n grabă,  două pistoale ferecate,

Și arătând la toată lumea cât sunt de darnic și bănos,

Cu-n pumn de galbeni eu plăti-voi, cinstita masă cu bucate.

 

Să-mi cânte-apoi ce vrea cobzarul, de dor, de jale și de-amar,

De drag, de inimă albastră, de tot ce arde-ntr-o iubire,

De ce a fost și o să fie, de ce nu știu nici eu măcar,

Numai să fie-n pân’ la ziuă, o nesfârșită nebunie.

 

Iar noaptea ceea să ne ție într-un desfăț și încântare,

În râset fără de oprire, în bucurie și-n durere,

La rând să ascultăm povestea ce o va spune-ofiecare,

Descarce-se acela suflet, cum a sa inimă-i va cere.

 

Să curgă vinul în ulcioare! să bem și să uităm de lume,

Cârlani pe jar să ostoiască nestăpânita noastră foame,

Hangița ne stârnescă pofte nestăpânite și nebune,

Și să uităm  de-acum că suntem, închinători pe la icoane.

 

Ne prindă zorii dimineții, pe câți mai fi-vor încă-n stare,

Cântând cu glasuri adormite frânturi de cântece uitate,

Să ținem minte că odată, la han îmi fost-a sărbătoare,

Când a trecut ca-n vis pe-aicea… poetul Mircea, lui Istrate.

 

~*~

15.11.2021

Mircea Dorin Istrate

 

  

 

&&&