Intersecţia
în care locuiesc împreună cu Dumnezeu
Maria
Diana Popescu
29
Decembrie 2021
Dincolo de joaca supremă a timpului în
acele ceasornicului, mereu în cursa sensului interzis, prezentul este deschis
la capitolul tragedie şi speranţă. Ca un mînz alb pe o pajişte lichidă a
alergat timpul, vaporaş de hîrtie, să ne mute de pe o emisferă pe alta. Nici
hărţile nu mai corespund astăzi. Nici anotimpurile. Alte hotare, alţi zmei,
alte stînci, alţi vrăjitori, cu alte entelehii, zdrobesc valorile în demimond.
Prea multe colibe, prea multe palate, prea mult praf în orbite. Indicatoarele
spre viitor s-au şters, gările şi oraşele s-au închis, birturile sînt goale.
Oamenii din intersecţii adună bani în cutii de carton, manechinele au ieşti din
vitrinele magazinelor şi-au luat-o la fugă pe bulevarde, nu se mai aude de mult
fluierul acceleratelor. Vieţile noastre se chircesc ca nişte holograme printre
piesele maşinăriilor de ucis copaci şi oameni. Ca nişte roboţi stricaţi,
oamenii sînt azvîrliţi pe o banda rulantă pînă la tubul de oxigen. Şi nu ne
putem apăra de călăi, cum nici „Străinul” lui Albert Camus nu s-a putut apăra,
cînd judecătorii l-au trimis la moarte.
Cusută în propria piele, ca pruncul
Heracle, vînez cu un arc de curcubeu propria-mi umbră de zăpadă răsturnată
peste oraş. Oraşul meu ca o planetă dezafectată, pentru care îmi trebuie o mînă
în plus să pot face ordine în cartierul cu cîini răguşiţi, vînzători de lozuri
şi oameni ai străzii, unde înnoptez, ca de fiecare dată, cu străinul din mine
şi arma la picior. Zgomotul lumii se micşorează doar în auzul în bunicilor,
bogătaşul sau bătrînul din azil au murit la fel, deşi bătrînul a luat mîncare
pe datorie, a plîns şi s-a speriat, cînd a trebuit să o restituie. E trist că
oamenii mor în convoi, e trist că morţii de mîine astăzi sînt vii printre noi,
pe unii dintre ei îi împingem cu o ură teritorială în metrou. Mie îmi pasă,
mi-e dor şi mă întreb cum mi-aş sincroniza un vals planetar cu o rochie din
altă galaxie? Mă întreb cînd îşi vor opri călăii motoarele, să putem sta cu
toţii la masă, ca la „Cina cea de taină”? Vedeţi?, de dragul păcii, de dragul
iubirii, nu ezit să mă confesez, cînd Dumnezeu îmi face cu mîna a speranță.
În acest flux-reflux ameţitor, mulţi
semeni înfruptaţi din închipuire şi-au pus singuri capul pe tăietor, iar eu mă
tem pentru fiecare bolovan aruncat în manualul meu de supravieţuire. Un manual
cu intarsii epice, dedicat lui Dumnezeu din sfintele tăceri ale Universului.
Atunci, cum să nu mă înfurii pe vînătorii de oameni şi păsări? Cum să nu mă
îngrijorez că apele lumii scad, că ne putem îneca cu propriile mîini, ne putem
curenta cu propria teamă, în viaţa aceasta ca un print-screen dramatic şi
scurt? În uniformă de soldat, rănită şi medaliată, am locuit tot anul într-o
scorbură de mătase divină, de unde ieşeam pe furiş, ca o dansatoare de noapte
prin bîlciul aglomerat de personaje sinistre, fiecare împins de la spate de
muzicanţii morţii. De multe ori am adormit în tranşee, biet prizonier de
război, căruia i se aduce înaintea execuţiei cafeaua amară, în seringi
transparente. Am încercat din răsputeri să cîrpesc haina mototolită a lumii
acesteia, care nici săracilor nu mai ţine de cald! Lumea aceasta ca un conclav
în care şerpuiesc mişei! N-o auziţi cum trosneşte ca o casă de melc sub
fotoliile negre de piele ale călăilor?
Mă simt recunoscătoare că exist, viaţa îmi
pare încîntătoare printre aceşti gropari burtoşi ca nişte greieri, de prisos ca
nişte larve de cărăbuşi. Îmi place rolul şi n-am să-mi schimb greutatea de pe
un picior pe altul. Ba, mai mult, n-am să mă mişc din turnul de veghe al
patriei mele! Aşa încolţită din toate părţile mă simt utilă, de parcă aş
încerca, cu sudoarea frunţii unui plugar, să înec corabia care transportă
moartea în toate punctele cardinale. De parcă aş încerca să car la groapa cu
seringi roata uriaşă a morţii.
Ca un poet îmbătat de speranţă, m-a prins
Anul Nou la tablă, plîngînd la fiecare virgulă, înviid la fiecare punct, în
timp ce prin văzduh trec milioane de capcane, colete, virusuri, aburi
capitalişti, borne, seringi, mail-uri, păsări, ziare online şi avioane. Doar în
intersecţia în care locuiesc împreună cu Dumnezeu, Universul miroase a smirnă
şi colaci dulci, scoşi din cuptoare de lut. În iarna aceasta ca o piatră
ascuţită sub epidermă, zăpada cade în osul temporal şi mă încăpăţînez să unesc
oamenii între ei, drumurile între ele, să strîng în casă apele, munţii şi
cîmpiile, ca să nu le fie frig. Îmi ţiuie urechile cînd lupii urlă şi aleargă
înnebuniţi, mă strîng în mine de groază, la vederea urmelor pe zăpadă şi a
bucăţilor de an vechi molfăite şi lepădate. Un cerşetor, în drum spre oraş, se
opreşte la poartă şi mă întreabă ce meserie am şi cine o să-mi dea înapoi
înţelesurile lumii. I-am spus că sînt omul care trage cortina la teatrul de
păpuşi. Că înţelesurile se află în partea occipitală a răsăritului, unde acum
se aud ropote de cerbi şi împuşcături.
La lumina unui felinar agăţat de tavanul
lumii mă încăpăţînez să duc la adăpost fluturii şi păsările, ca nu cumva să uit
zmeul de hîrtie legat de încheietura anului vechi. Ca un poet fatalist scriu cu
linii transparente ca meduzele, înduioşîndu-mă în batistă prin somaţie
biologică, la fel ca o salcie plîngătoare în care se hîrjonesc vrăbii de
zăpadă. Trebuie să învăţăm să nu ne mai prăvălim în deznădejde ca pe o iarbă
fără ieşire, unde cositorile călăilor taie fir cu fir linia subţire dintre
libertate şi compromis. Trebuie să învăţăm cum e cu dihotomia
limită-dezamăgire, cu adevărul care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a
accepţiunii. Trebuie să învăţăm a citi legile divine ale continuităţii, şi să
ne bucurăm că pruncii nenăscuţi ai Neamului vor veni în fiecare Ajun de An Nou
să colinde cu clopoţei de serafimi umărul clepsidrei româneşti.
În turnul vechi de cuvinte, încorsetată în
ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plîns, aştept Anul Nou
din galaxia Cassiopeea, dialogînd cu infinitul din odaia de alături, abia
auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a sosit. L-am văzut cum
îşi strînge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la
fereastra prin care anul vechi îşi va lua zborul. Aştept Noul An, într-o
cerneală plină de luceferi, ghemuită în propriul suflet, într-o pîndă
încordată, ca o cămaşă de poplin apretat. La intrarea în sine a orelor, iarna a
dat în floare! Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer şi în altă
galaxie. Ştiind pe dinafară Pămîntul, rodeşte în prag de An Nou şi îi cîntă. O
ţin minte din copilărie, mai sfîntă atunci, mai albă, mai adîncă. Plînsă azi,
haituită de străini, săracă, despletită în oraşul de stîncă. Anul vechi urcă în
arborele Universului, ca un fluture cosmic, transmis din vîrstă în vîrstă.
Timpul se întoarce în sine sfios, îi simt respiraţia ca un psalm de taină şi
încerc, cu surîsul încremenit al lui Pic de la Mirandola, să ghicesc în globul
de cristal, cît timp, prin trupul poporului, ca o rană fierbinte, va mai trece
pe catafalc teatrul tragi-comic al mai-marilor lumii. În această teamă
trans-substanţiată, din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate,
anul vechi se va surpa în înalt, şi-i vom auzi scîrţîitul pe obrajii bărbieriţi
ai Domnului. Partea neîncepută a fiinţei mele se va ridica brusc pe vîrfuri
cînd Anul Nou, agăţat de ciuturi, va
ieşi din izvoare, ştiind că vom ajunge de unde am plecat.
Atunci Dumnezeu îşi va ridica privirea de
pe Pămînt, aţipind împăcat, într-un cot. Ce trist ar fi Pămîntul dacă sfinţii
n-ar face schimbul trei pentru noi, alungindu-se, prelungindu-se fosforescent
pe podeaua cerului, pregătind în taină Anul Nou pentru pămînteni. Dumnezeu ne
păzeşte în taină din împărăţia Lui secretă, de atîtea veşnicii. Nu ştiu cînd
s-a născut, cîţi ani are, dacă-I copil, dacă a ajuns băieţandru sau a fost
bătrîn dintotdeauna. Dumnezeu nu are buletin de identitate, nu ştiu dacă în
Lumea Lui săptămîna are şapte zile, dacă vine Anul Nou, dacă sînt arbori,
inundaţii şi oameni săraci. Dacă îngerii merg la şcoală, dacă se dau cu sania,
dacă în grădinile cerului se ară, se seamănă, se merge cu pluguşorul. Nu ştiu
dacă există fluturi, tristeţe, străzi, albine, cireşi înfloriţi. Dacă există
naşteri şi morţi sau oamenii se continuă în unduiri străvezii.
Poate nu m-am trezit din întîmplările cu
care adormisem în minte anul trecut sau poate am plecat, fără voie, la un drum
lung, unde viaţa va căpăta întru totul un format electronic. Ştiu sigur însă,
că, dintre toate, sîngele s-a prefăcut în vin. Dintre toate ne rămîne Dumnezeu!
Totul este trecător, în afara Lui. Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul
de concert, încă de la Facerea lumii, pasul Domnului apăsat înspre mine. În
spaţiul tăios dintre tragediile lumii mi se face dor de chipul lui Iisus, aşa
cum îl vedeam în copilărie printre candele aprinse. Bucură-te Marie!, Iisus
este cu Tine! Binecuvîntată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, te preamăresc!
https://www.art-emis.ro/editoriale/intersectia-in-care-locuiesc-impreuna-cu-dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu