APOCALIPSA - CA UN
AUTOBUZ ÎNDELUNG AȘTEPTAT[1]...
Printr-un fericit joc al întâmplării, am regăsit, în mica bibliotecă injghebată la locuința mea de vară, o carte-miracol, trimisă mie de bunul Adrian Botez, prin anul 2019 - an în care e și apărută, la editura râmniceană RAFET- un volum de poezii mai aparte : ”Autobuzul întârziat”. Spun ”mai aparte”, întrucât, față de stilul curat-academic al fostelor volume de poezie, citite de mine, ale acestui autor (pe nedrept văduvit de o critică nepărtinitoare și dreaptă !), în noul volum găsim un fel de declarație de intenții, destul de bizară, în poezia asumată, ca argument al volumului, ”Sunt mort de foame - de atâta sete”. Parcă batjocorind, CU INTENȚIE, ceea ce vrea să spună, autorul descrie, în acest poem introductiv, o lume dezbărată de orice normalitate, în care foamea se preface-n sete - dorința de a adormi, ”în perete” ! - ca o nepotrivită nucă : DIZARMONIA ABSOLUTĂ A LUMII CONTEMPORANE îl bântuie abitir, pe autor - iar clipele din ceas se prefac în picături enervante de ploaie. Numai cine nu-i știe autorului o latură surprinzător-ludică - nu pricepe ce va urma. Fiindcă în substanța cărții se așează, în cele din urmă, imaginea clară a intenției auctoriale : descrierea, cu lux de amănunte, A UNUI UNIVERS ÎN CARE ROSTUL FIRII A DISPĂRUT CU TOTUL, fapt care nu prefigurează ”alta”, decât o APOCALIPSĂ : așteptată, iminentă, previzibilă. Dacă, în această poezie introductivă, autorul parcă ia în derâdere rostul artei, al poeziei ca frumos artistic, de esență divină (identificându-și datoria de a scrie cu activitatea de a ”face totul praf – ici - în Cetatea”: ”...boala-mi poate s-o lua de Dumnezeu – în van: /El m-o chema și-ăst-an – cu Nume Mistic/s-o fac și-acum pe ...<<factorul artistic>>.../...în timp ce dracului-i șoptesc – de zor - urgențe.../vezi? – asta-nseamnă să lucrezi cu-esențe..: ./...până acum – tot ce privirea-mi linge/horcăia slut – se năruia - ...se stinge.../de ce să-mi întrerup activitatea / de-a face totul praf – ici – în Cetatea?”) - în volum, totul capătă, dintr-odată, SENS, zugrăveala nu se mai ia pe pensulă, în bătaie de joc, imaginea devine limpede, NĂRUIREA, ca semn al sfârșitului definitiv, e privită ca la teatru, cu luciditate scârbit-sastisită, aproape dușmănoasă. Spun asta, deoarece, dacă apocalipsa (nu doar moartea punctual-individualist-egoistă a Poetului, cum ar putea înțelege unii) e un autobuz care întîrzie nepermis de mult ! La JUDECATA DE APOI, previzibilă și predictibilă, autorul, cu o îndrăzneală fantastică, îl cheamă pe însuși CREATORUL, ca să dea seamă de strâmbătatea și nedreptățile nenumărate, petrecute în istoria istovită, de până la ceasul final:
”...vei răspunde - cu toată asprimea și
gravitatea – de milioanele de
catastrofe – de toate
strâmbătățile și
nedreptățile cosmice – înfiorătoare
monstruoase nedreptăți...”
Lumea e
privită ca un partener, al cărui contract divin cu Hristos a fost desfăcut,
lumea a rămas ”de căruță”, adică fără urma vreunei speranțe de bine, omenirea
întreagă e ”o ceată – rătăcită – de strigoi”, drumurile care i se întind
înainte nu mai pot fi alese. Concluzia – înfricoșător-prevestitoare
! - este că : ”...suntem
un Joc: de mult am fost jucați...”. Ce să mai speri într-o asemenea
lume destrămată, delabrată, aflată în deplină cale către extincție? Integrarea
finală în absolut, un rai prefigurat de autor, așa de frumos și firesc, în SIMBOLURI NORDICE, vikinge, așadar
curate, nepervertite, având virtutea vechimii, izbăvitoare de lepra ”noului”:
”...credințe și păduri veghează maluri
eu sunt doar Pasărea-Cometă dintre valuri
aștept ca unda să devin-oglindă
atunci mă simt – la Dumnezeu – în tindă...
...Marile Lacuri - vikinge altare
pe care ard războinice-amintiri amare...”
Celelalte poezii din volum, ale căror titluri ar putea – ele singure – să
dea mărturie despre ce vrea, cu tristă încrâncenare scrâșnită, să spună
autorul, sunt în același ton. Amar, deziluzionat, dezabuzat, de spectator la marea
disoluție a rostului lumii, a substanței înseși a Creației: ”M-am
răspândit și nu pot să m-adun”, ”Tot năpârlesc de rost și sărbătoare”,
”Vremuri
tulburi”, ”Jigodii trag în dinți mormanul de cadavre” etc. - ...asta, ca să nu pomenesc decât câteva,
care mi se par ilustrative.
Rar de tot, ca o speranță firavă de revenire la un fel de normalitate, din
anumite poeme răzbat unele urme de joacă șugubeață, de luare în răspăr chiar a
temelor celor mai grave: ”Moartea-i
o chestie de bucătărie” ar fi una dintre ele. Aici apare, parcă, o speranță... - precum că totul
a fost doar o sinistră glumă :
”...o lume tristă – vinovată și zurlie
flămândă – însetată – cafenie
dulăi astrali o mușcă de... fundiță
talciocul blestemat – cu mama – criță...”
Din când în
când, acest gust al ”jocului gratuit”, de-a ”râsu-plânsu”,
se preface, în mod ciudat, în imprecație misogin-jucăușă, cu aspect de luare în
răspăr a datelor arhiștiute, ale Creației, din povestea biblică:
”...îmbătrânit-am – lefter – în Cetate
și am băgat de seamă-o posibilitate:
să ne-nmulțim prin sciziparitate
nu să robim la mofturi mii – fardate”...
Aluzia la o așa zisă ”neseriozitate” a genului feminin e
întărită încă de la începutul poeziei ”nu-i iad – nu-i rai – Femeia nu-i din
coastă/ci e un cerc-cătușă – pentru Adam...”.
În rest, dulci ecouri ale versului folcloric, înnobilat de curățenia și valorile
poeziei culte, cu care ne-a obișnuit autorul, grea de sensuri și de semne, unele
mistic-lămuritoare, vin să însenineze, parcă, amurgul acestui volum, lucid până
la aciditatea imprecației, asumat-critic, vitriolant chiar: versuri ca acelea
din ”Descântec
pentru primirea morții”, ”S-a dus tinerețea mea”, ”Va
veni la voi bătrâna” - sau ”Paște” ori ”Cuvântul păstorului-scriitor”
fac să tresară, plăcut, inima și gândul cititorului.
Nu voi face, așa cum nu am făcut niciodată, o lucrare de diplomă, din
această scurtă recenzie. Rostul ei este să incite la lectură pe cititorul
avizat, ca și pe acela care descoperă, pentru prima dată, un poet matur, lucid,
încărcat, la modul real, de toate durerile acestei lumi, de toată zgura
existențială a unei vieți nedrepte cu el. Adrian Botez merită un loc ales în Panteonul
Poeziei, dacă un asemenea Panteon mai există, sau își mai are rostul, într-un
veac care pare să fie ultimul, pentru această lume deșelată, destrăbălată,
nesinceră și lipsită de orice urmă de credință, de normalitate și de bun-simț.
Rostul Poeziei pare să se fi pierdut, odată cu gustul și deprinderea lecturii,
care odinioară erau drumuri sigure, către împlinirea unui om civilizat. Așa cum
remarcă autorul, pieirea acestei lumi e aproape.
Haideți să-i dăm acestui veac șansa literaturii de bună calitate, cumpărând
și citind o carte deosebită, pe care chiar merită să o citiți, voi, iubiți
împătimiți ai literaturii ! Și, desigur, nu doar dumneavoastră, dacă se
înțelege clar ce vreau să exprim...
KOSTA VIANU
(pseudonimul literar al lui OCTAVIAN CONSTANTINESCU)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu