vineri, 19 mai 2023

Adrian Grauenfels - Pocăința unui critic de artă, 1925 (Repentance of an Art Critic, 1925)

 



Repentance of an Art Critic, 1925

 

 

~*~

 

Existe-t-il une peinture juive? —Fritz Vanderpyl

 

Some learned the palette is the devil’s platter,

the brush a crucifix: by law, no icons

no graven images “made unto thee.”

 

Yet Soutine dries creeds in the Paris sun,

his strokes prayers for pardon. Others are freer.

A mystery. I find no common style,

 

no ism, as in pen stand, nest for thought.

Marc Chagall’s villages, Soutine’s dead turkeys,

Sonia Delauney’s rings, make an odd stew.

 

In Kisling’s painting, “Kiki” of Montparnasse

lies on flowered silk. Nearby, a window opens

on more windows. Air, light. Still I say

 

could Michelangelo have carved “La Pieta”

without belief, his trust only in stone?

Even Rouault, godless, hunted by God,

 

painted Christ’s head slashed with lines. How faith crushes

and builds. But not them. Torn up from dry soil,

replanted, pruned back, they blossom again

 

like horse chestnuts under a new god.

Their only faith, if one can call it that,

lurks in this day’s sunlit buildings, leaves

 

that still sparkle with raindrops, and brushstrokes

that catch the glimmer. Some fled pogroms.

But take Modigliani, from Livorno,

 

whose women, swans, gaze with clouded pupils.

The painter’s stare. Door-locks pried open,

they blink under puff-clouded skies,

 

talk at Le Dome until the paint runs free,

then, each to his easel, gather beliefs

like lilies that die as the canvas blooms.

 

Can the most foreign of the new Parisians

share anything besides a lost law?

I’ve said no. Was I wrong? In a small gallery,

 

I gaze at a Kisling until it seizes me.

A voice rises in me from so deep a place

I know it cannot be my own: Exactness

 

of bowl, knife, apple, keeps us from loss

by capturing the day that does not end.

In Kisling’s vision of his studio,

 

two forms stand at either end of a table:

Within the oil is his oil of a nude

darting furtive glances, and Modigliani’s

 

long head. Between them are paintbrushes

poised like rockets waiting to explode,

a pipe, a half-filled glass, and a hand of cards.


~*~

ENJOY !

Adrian Grauenfels

 

 

***

 


Pocăința unui critic de artă, 1925

 

 

~*~

 

Existe-t-il une peinture juive? — Fritz Vanderpyl

 

Unii au învățat că paleta este platoul diavolului,

pensula o troiță: prin lege, fără icoane

nicio imagine cioplită „făcută pentru tine”.

 

Cu toate acestea, Soutine usucă crezurile în soarele Parisului,

loviturile lui rugăciunile pentru iertare. Alții sunt mai liberi.

Un mister. Nu găsesc un stil comun,

 

nu ism, ca în suport de stilou, cuib pentru gândire.

satele lui Marc Chagall, curcanii morți ai lui Soutine,

Inelele Soniei Delauney, faceți o tocană ciudată.

 

În pictura lui Kisling, „Kiki” din Montparnasse

zace pe mătase înflorită. În apropiere se deschide o fereastră

pe mai multe ferestre. Aer, lumină. Totuși spun

 

ar fi putut Michelangelo să sculpteze „La Pieta”

fără credință, încrederea lui doar în piatră?

Chiar și Rouault, fără Dumnezeu, vânat de Dumnezeu,

 

a pictat capul lui Hristos tăiat cu linii. Cum zdrobește credința

si construieste. Dar nu ei. Sfâșiat din pământ uscat,

replantate, tăiate înapoi, înfloresc din nou

 

ca castanele de cal sub un nou zeu.

Singura lor credință, dacă cineva o poate numi așa,

pândește în clădirile luminate de soare ale acestei zile, frunze

 

care încă sclipesc cu picături de ploaie și pensule

care prinde licărire. Unii au fugit de pogromuri.

Dar ia-l pe Modigliani, din Livorno,

 

ale căror femei, lebedele, privesc cu pupilele încețoșate.

Privirea pictorului. Încuietorile ușilor s-au deschis,

clipesc sub cerul înnorat,

 

vorbiți la Le Dome până când vopseaua se eliberează,

apoi, fiecare la șevalet, adună credințe

precum crinii care mor pe măsură ce pânza înflorește.

 

Poate cel mai străin dintre noii parizieni

împărtășesc ceva în afară de o lege pierdută?

am spus nu. am gresit? Într-o galerie mică,

 

Mă uit la un Kisling până mă prinde.

O voce se ridică în mine dintr-un loc atât de adânc

Știu că nu poate fi al meu: exactitate

 

de castron, cuțit, măr, ne ferește de pierdere

prin surprinderea zilei care nu se termină.

În viziunea lui Kisling asupra studioului său,

 

două forme stau la fiecare capăt al unui tabel:

În ulei este uleiul lui de nud

priviri furtive și ale lui Modigliani

 

cap lung. Între ele sunt pensule

gata ca niște rachete care așteaptă să explodeze,

o pipă, un pahar pe jumătate umplut și o mână de cărți.

 

 

~*~

DISFRUTAȚI!

Adrian Grauenfels











Un comentariu: