Înființarea
și extinderea N.A.T.O. (7)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
21
Mai 2023
Boris Elțîn versus Mihail Gorbaciov -
restructurarea sau distrugerea Uniunii Sovietice
Noul Tratat Unional pentru organizarea
suprastatală a fostelor republici sovietice într-o Uniune Federativă a Statelor
Suverane, propusă de către Gorbaciov și acceptată de nouă dintre cele 15
republici, era o soluție de compromis care, ca orice compromis, nemulțumea
toate părțile implicate. Conservatorii comuniști doreau păstrarea neștirbită a
Imperiului, liberalii doreau independență totală. La 18 august 1991 conservatorii
au declanșat, la Moscova, puciul; la 22 august liberalii i-au pus capăt. A
urmat deființarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991. Acest interval de patru
luni de zile este foarte ilustrativ pentru dihotomia viziunilor «deterministă»
și «personalistă» în istoriografie[1] și [2].
Fără îndoială, se acumulaseră toate
antagonismele care trebuiau să ducă, în mod obiectiv, la prăbușirea Imperiului
Sovietic. Dar, tot fără îndoială, deznodământul abrupt care a avut loc poartă
pecetea personalității lui Boris Elțîn și a dramaticei relații a acestuia cu
Mihail Gorbaciov.
La scurtă vreme după ce a fost ales
secretar general al P.C.U.S., Gorbaciov a început eliminarea gerontocrației
care dominase conducerea U.R.S.S. până în 1985. La propunerea lui Egor Ligaciov
- membru al Biroului Politic, însărcinat cu problemele ideologice și
organizatorice și susținător, la acea dată, al liniei reformiste - în aprilie 1985 Boris Elțîn (prim-secretar al
regiunii Sverdlovsk) este chemat la Moscova. Cunoscut pentru capacitățile sale
organizatorice și fermitatea, intransigența sa, este numit, deja în decembrie,
prim-secretar al comitetului de partid al Moscovei, iar în februarie 1986
membru supleant al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. Imediat după investire
schimbă, fără menajamente, mai precis într-o manieră dură, toată conducerea
aparatului de partid și administrativ al Moscovei. În același procent în care
Gorbaciov o făcuse la nivelul Uniunii - peste 60%. Numai că, spre deosebire de
Gorbaciov, care ținea discursuri și dădea directive politice generale, Elțîn
trebuia să asigure un nivel de trai cât de cât suportabil celor opt milioane de
moscoviți, într-o țară ajunsă economic pe marginea prăpastiei. Moscova era și
capitala corupției de tip comunist, care decurgea din sistemul, din arhitectura
de privilegii a comunismului real - privilegiile proporționale cu funcția.
Elțîn descrie cu lux de amănunte ierarhia privilegiilor, în cartea sa
autobiografică intitulată „Până la Capăt” [3].
Pierzi funcția, pierzi privilegiile.
Convins că acest sistem al privilegiilor de partid este cauza tuturor relelor,
Elțîn îl atacă. Este un atac prematur și sinucigaș la nomenclatura de partid.
Intră în conflict direct cu Ligaciov, care începuse să se radicalizeze spre
stânga. Apelează la Gorbaciov. Conștient de faptul că “mafia aparatului de
partid este încă suficient de puternică pentru a putea devora orice secretar
general”, acesta „manevrează magnific în momentele cheie, luând distanță față
de evenimente” - notează Elțîn. De acum
înainte Gorbaciov îi va folosi pe cei doi adversari - deveniți lideri ai facțiunilor conservatoare
și liberală ale partidului - în echilibrul dificil prin care își va urma calea
democratizării. Exasperat de conflictul cu Ligaciov, de lipsa de sprijin din
partea lui Gorbaciov, de lipsa oricărui progress în redresarea economiei, la
plenara C.C. al P.C.U.S. din octombrie 1987
Elțîn cere să fie eliberat din poziția de membru supleant al Biroului
Politic. Fire impulsivă, în justificarea deciziei sale îi reproșează lui
Gorbaciov faptul că de doi ani de zile preestroika bate pasul pe loc, a devenit
un cuvânt lipsit de conținut, partidul refuză să se restructureze și, mai mult,
prin concentrarea puterii în mâinile unui singur om, necriticabil, există
riscul unui nou cult al personalității. Ceea ce a urmat a fost un linșaj
politic, primul. Unul după altul, inamici sau apropiați ai lui Elțîn, urcă la
tribună și îl înfierează. Elțîn intră în spital. La câteva zile, Gorbaciov îi
cere, telefonic, să se prezinte la plenara comitetului de partid al Moscovei:
„- Sunt în spital, la pat.
- Nu-i nimic, medicii te vor ajuta să poți
veni”.
Dopat cu medicamente, confuz și inert,
Elțîn este supus celui de-al doilea linșaj politic și eliberat din funcția de
prim-secretar al Moscovei. Peste câteva luni, la următoarea plenară a C.C. al
P.C.U.S. este radiat din lista membilor supleanți ai Biroului Politic. Rămâne,
însă, membru al Comitetului Central. După care, la scurtă vreme, Gorbaciov îl sună (tot la spital) și îi oferă un post
cu rang de ministru avertizându-l că „nu îl va mai lăsa să se amestece în
politică”. „- M-am întrebat, de ce nu a ales să se debaraseze complet de mine.
I-ar fi fost extrem de simplu. Ori, el mă păstrează la Moscova, îmi dă un post
relativ important, pe scurt păstrează un opozant alături de el. Am sentimentul
că, dacă Gorbaciov n-ar fi avut un Elțîn, ar fi trebuit să-l inventeze”.
Trebuie subliniat că în 1987 Gorbaciov
era, el însuși, prizonierul absolut al Partidului Comunist pe care îl conducea.
De-abia peste doi ani, în 1989, creează Congresul Deputaților Poporului și
începe transferul de putere de la Partid spre Congres. În 1987 Gorbaciov avea
un program cu bătaie lungă, Elțîn propunea imposibilul. Gorbaciov vroia să
demanteleze nomenclatura, Elțîn vroia să o zdrobească atunci, pe loc.
Intervenția intempestivă a lui Elțîn putea compromite cursul glasnost-ului, iar
aruncarea acestuia în groapa cu lei (sau cu hiene) era un avertisment că ritmul
evenimentelor este gândit și decis de către Gorbaciov.
În iunie 1988, la Conferința P.C.U.S.,
Elțîn recidivează. Între timp, popularitatea lui crescuse. Ca prim-secretar al
Moscovei avusese nenumărate vizite în întreprinderi, contacte directe cu
muncitorii, controale inopinate în magazine și piețe, întrevederi cu studenții.
Acuzat de populism, interzis în presa și televiziunea din țară, Elțîn era
privit de populație ca un democrat și era cultivat cu interes de jurnaliștii și
reporterii occidentali de la Moscova.
Discursul care a urmat a fost un atac
kamikaze la adresa anchilozării partidului (la acea dată Elțîn milita pentru o
democrație internă de partid și explicit împotriva bipartidismului). Criticile
lui loveau, direct sau indirect‚ în Gorbaciov. A urmat al treilea linșaj
politic al lui Elțîn. După toate regulile știute încă de pe vremea lui Stalin:
delegații urcau la tribună unul după altul, înfierându-l. E adevărat că în
timpul lui Stalin, după linșajul politic urma plutonul de execuție. „Se poate
ucide și prin cuvinte” - spune Elțîn.
A fost dus la infirmerie, după care a
urmat o nouă spitalizare. Gorbaciov încasase loviturile fără să-și piardă cumpătul („în încheiere a
vorbit ferm, dar fără patimă”). Ieșirile lui Boris Elțîn deveniseră o rutină și
Gorbaciov începuse să se folosească de ele. Perdeaua de fum a acordului său la
execuțiile politice ale lui Elțîn de către conservatori îi acoperea lui
Gorbaciov obținerea treptată a acordului partidului pentru pașii strategiei
sale prudente în democratizarea Uniunii. În memoriile sale, Gorbaciov trece sub
tăcere aceste linșaje politice, pe care Elțîn le va răzbuna din plin în
decembrie 1991, când îl va evacua pe Gorbaciov - rămas președinte fără țară
- din biroul pe care îl ocupase timp de
șase ani la Kremlin.
Pentru strategia lui Gorbaciov, Conferința
P.C.U.S. din octombrie 1988 a însemnat un punct de cotitură. Conferința a
aprobat inițierea modificărilor constituționale în vederea înființării
Congresului Deputaților Poporului. Drumul realist spre democratizare era
deschis.
Această mișcare fundamentală a lui
Gorbaciov a fost, pe de altă parte, șansa revenirii lui Elțîn în politică.
Dezavuat, proscris, ostracizat de către Partid, Elțîn a devenit simbolul,
vedeta și liderul «radical-democraților» (termenul îi aparține lui Gorbaciov).
La alegerile pentru Congresul Deputaților Poporului din U.R.S.S. din martie
1989, 89% din electoratul celei mai importante circumscripții a Uniunii,
Moscova, unde a candidat, votează pentru Elțîn. Nu fără dificultăți și blocaje,
este ales în Sovietul Suprem și, apoi, în Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.
În această poziție avea acces nelimitat la cea mai importantă tribună politică.
Dar
destinul politic al lui Boris Elțîn se va realiza nu în structurile de
stat ale U.R.S.S., ci în cele, la început subordonate, ale R.S.F.S.R.
(Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, viitoarea Federație Rusă). La
nivelul R.S.F.S.R. procesul de democratizare și modificări instituționale a
urmat - în linii mari cu o retardare de un an - aceeași cale ca și la nivelul
central, al Uniunii. La 27 octombrie 1989 Constituția R.S.F.S.R. este amendată,
este creat Congresul Deputaților Poporului din R.S.F.S.R.; la 4 martie au loc
alegeri libere pentru Congres. La 16 mai se deschide prima sesiune a
Congresului, iar la 29 mai 1990 Boris Elțîn este ales președinte al Sovietului
Suprem al R.S.F.S.R.
Împotriva recomandării lui Gorbaciov, unii
deputați din facțiunea Comuniștii Rusiei au votat, în ultimul moment pentru
Elțîn, ceea ce i-a adus patru voturi peste cele necesare pentru a câștiga. Tot
„cu complicitatea unor membri ai facțiunii Comuniștii Rusiei” - comentează Gorbaciov - în 12 iunie 1990 a
fost adoptată Declarația de Suveranitate a R.S.F.S.R. În iulie 1990 Elțîn
demisionează din Partidul Comunist. Câștigă detașat alegerile prezidențiale din
12 iunie 1991 ale R.S.F.S.R. și, la 10 iulie 1991 - cu numai patruzeci de zile
înainte de puci - este investit în funcția de președinte al R.S.F.S.R.
În acest fel, se fundamentează la Moscova
o nouă dualitate de putere, care va deveni curând o ireconciliabilă adversitate
și va duce la prăbușirea Imperiului Sovietic: puterea sovietică centrală
(U.R.S.S., Gorbaciov, Kremlinul) și puterea celei mai mari republici unionale
(R.S.F.S.R., Elțîn, Casa Albă - sediul guvernamental al R.S.F.S.R.). Lupta
între cele două centre de putere
începuse deja în 1990 cu „războiul legilor” - preeminența legislației republicane, interne,
a RSFSR față de legislația unională, a U.R.S.S.. „Această concepție a fost
împrumutată de anturajul cel mai apropiat al lui Elțîn de la separatiștii
naționaliști radicali din Estonia, Lituania și Letonia. Dar, dacă în cazul
Republicilor Baltice ea a dus la ieșirea lor din Uniunea Sovietică,
implementarea ei în Federația Rusă ar fi însemnat distrugerea statalității
unionale. Și aceasta a făcut Elțîn, prin susținerea intelectualilor de
orientare «ultra-revoluționară» din Moscova și din alte regiuni” - afirmă Gorbaciov[4],
Ideologic, Elțîn și radical-democrații din
jurul lui, grupați acum în partidul Rusia Democratică, militau pentru pentru o
reformă economică radicală (mult vehiculata «terapie de șoc»), pentru
dizolvarea Partidului Comunist și pentru independența republicilor, în timp ce
Gorbaciov - flancat la dreapta de «radicalii-democrați» și la stânga de
«partocrații fundamentaliști» - era pentru o reformă economică moderată
(«capitalismul dirijat»), pentru transformarea Partidului Comunist într-unul
Social-Democrat și pentru remodelarea Uniunii, eventual cu câteva pierderi
teritoriale care se dovedeau a fi inevitabile fără vărsare de sânge. Centrismul
lui Gorbaciov își atinsese limitele, nu mai putea ține în echilibru cele două
tabere. Ambele părți considerau acest centrism slăbiciune politică, iar pe
Gorbaciov omul “nedecis”, al “jumătăților de măsură”. Confruntarea decisivă
devenise inevitabilă. O vor declanșa, la 18 august 1991, radicalii de stânga:
preluarea controlului de către
organismele de forță - K.G.B.,
Ministerul de Interne, Armată.
Din funcția de președinte al R.S.F.S.R.,
Boris Elțîn va anihila, într-un sens de unul singur, puciul de la Moscova
(18-21 august 1991), va scoate în afara legii Partidul Comunist al R.S.F.S.R. (noiembrie 1991) și va contribui
hotărâtor la dizolvarea Uniunii Sovietice (decembrie 1991). Prin acest ultim
act îl elimină din toate funcțiile pe cel care l-a propulsat spre putere,
devenit cu timpul adversarul său de moarte, Mihail Gorbaciov.
Lupta dintre Elțîn și Gorbaciov a fost și
- dacă nu în primul rând - o luptă personală pentru putere, o luptă acerbă,
atroce, care și-a pus pecetea asupra istoriei, cu reverberații până în zilele
noastre.
Este bine știut că poziția oficială a
Statelor Unite a fost de sprijin total pentru linia politică a lui Gorbaciov.
Președintele G.H.W. Bush a mizat, până la puci, exclusiv pe Gorbaciov.
Documentele și cărțile de memorii publicate între timp arată, însă, că,
începând cu 1990, aripa dură a cercurilor de putere de la Washington a încercat
să determine o reorientare a președintelui spre Elțîn, argumentând că vederile
radicale ale acestuia servesc mai bine interesele americane.
Din memoriile lui Robert Gates (R.W.
Gates, „Din umbră”), Gorbaciov va afla că C.I.A. și Departamentul Apărării al S.U.A., în mod special
secretarul de Stat pentru Apărare, Dick
Cheney, erau „susținători fervenți” ai lui Elțîn[5]. Robert Gates urcase în ierarhia C.I.A. timp de 26 ani, până
la postul de director, în care a fost numit de către G.H.W. Bush în mai 1991.
Peste un deceniu, atât Cheney cât și Gates vor deveni membri marcanți ai
administrației George Bush-junior (Cheney vicepreședinte, Gates secretarul
Apărării), punând în practică Doctrina Wolfowitz - pe care președintele
Bush-senior nu o autorizase - în Afganistan, Irak ș.a.m.d.
Aranjament grafic - I.M.
-------------------------------------
[1] G.W.Breslau, Gorbachev and Yeltsin as
Leaders, Cambridge University Press, print publ. 2002, online publ. 2010 -
https://doi.org/10.1017/CBO9780511613531
[2] Archie Brown, The Gorbachev Factor,
Oxford University Press,1997.
[3] Boris Elțîn, Jusqu’au but, Calmann
Lévy,1990, p176-186.
[4] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea
înainte și după perestroika, Litera, 2013, p. 481. p. 521-523
[5] Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 521-523
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu