Nicolae
Lupu, ctitor, arheolog și profesor - pagini memorialistice
Ion
Măldărescu
24
Mai 2023
S-a născut în anul 1921 în satul Viştea de
Sus, judeţul Braşov. La vârsta de nouă ani a rămas orfan de tată. A urmat
gimnaziul în Făgăraş, la Liceul „Radu Negru”, apoi Liceul „Decebal” din Deva şi
Facultatea de Studii Clasice şi Arheologie a Universităţii „Ferdinand I” din
Cluj, în timpul refugiului acesteia la Sibiu, din anii războiului mondial. S-a
specializat în arheologie daco-romană, lucrând în studenţie şi în primii ani de
după terminarea facultăţii pe şantierele arheologice conduse de profesorul Constantin
Daicoviciu, care i-a fost mentor și model în studiu și în cercetare. În anii
liceului și ai facultății, în conformitate cu tendința majoritară din acea
epocă, a fost admirator al mișcării politice naționaliste românești și a
marilor intelectuali români din Mișcarea Legionară și a principiilor morale
promovate de aceasta. A rămas toată viața un patriot. După absolvirea
facultății, în anul școlar 1946-1947 a fost profesor de Limba latină la Liceul
„Titu Maiorescu” din Aiud, iar în anul școlar următor, la Liceul „Gheorghe
Lazăr” din Sibiu.
După naţionalizarea de la 11 iunie 1948,
Nicolae Lupu a fost numit director al Muzeului Brukenthal. Era tânăr, avea doar
27 de ani, dar acumulase o cultură remarcabilă. Avusese profesori de nivel
foarte înalt. Cunoştea latina şi greaca veche. Citise foarte mult. Vorbea şi
scria uşor în germană și franceză. Cunoştea bine italiana şi engleza. Avea
temeinice cunoştinţe teoretice şi practice de arheologie și istorie, domenii
cărora avea să le acorde mult timp pe parcursul vieții.
În anul 1948, s-a căsătorit cu Alexandrina
Axente, de aceeași vârstă cu el, absolventă a Facultății de Litere a
Universității din București, specializarea Franceză-Italiană. Până în 1948, în
Muzeul Brukenthal au lucrat numai sași. Pentru Muzeul Brukenthal, actul de
naționalizare nu a făcut decât să confirme un statut de proprietate
instituțională care fusese deja instituit prin acte normative anterioare. În
anul 1940, prin decretul-lege de înființare a Grupului Etnic German, respectiv
prin Decretul nr. 830 din 20 noiembrie
1940, devenit Legea 830/21 noiembrie 1940, toate instituțiile și bunurile
comunității germane au fost preluate de Grupul Etnic German, care se subordona
în principal Berlinului, pe plan intern având o autonomie foarte mare față de
autoritățile statului român. Șeful său, Andreeas Schmidt, era foarte influent
și susținea proiectul creării unui stat separat german în România, numit
Donauland („Țara Dunării”), care să cuprindă Transilvania și Banatul. În acest
fel, Muzeul Brukenthal a devenit proprietate a Grupului Etnic German. Prin
„Convenția de Armistițiu dintre România și Națiunile Unite”, semnată la Moscova
în noaptea de 12/13 septembrie 1944, puterile învingătoare în război au impus
României desființarea Grupului Etnic German și trecerea tuturor bunurilor sale
în proprietatea statului român. Ca urmare, la 8 octombrie 1944, Regele României
Mihai I a emis Decretul–Lege nr. 486
(publicat în „Monitorul Oficial” nr. 233 Partea I din 8 octombrie 1944, pag.
6559), prin care Grupul Etnic German a fost dizolvat, iar bunurile sale au fost
preluate de statul român. Decretul nu a fost abrogat niciodată, până astăzi.
Astfel, Muzeul Brukenthal a ajuns în proprietatea statului român, care, pentru
o vreme (1944-1948), l-a lăsat în custodia angajaților anteriori și nu s-a
ocupat să-l preia efectiv decât în iunie 1948. Prin „Tratatul de Pace de la
Paris” (februarie 1947), a fost legiferată în dreptul internațional
desființarea tuturor grupurilor etnice germane din Europa și trecerea bunurilor
lor în seama statelor din care au făcut parte. Prin Actul Final al Conferinței
de Pace și Securitate în Europa (OSCE), emis în august 1975, s-a reconfirmat
valabilitatea tratatelor încheiate după al doilea război mondial, care au rămas
în vigoare până astăzi. Astfel, Muzeul Brukenthal ar trebui să aparțină de
drept statului român.
În perioada războiului, fostul custode al
muzeului, Julius Bielz a cedat conducerea lui Mathias Speck, care a fost
eliberat din funcție și îndepărtat din muzeu în 1948. Tatăl meu a păstrat bune
legături cu el și l-a consultat în unele chestiuni. Când tata s-a instalat în
locuința noastră din palat, aceasta fiind o cerință a autorităților, pentru o
mai bună supraveghere a instituției, i s-a spus că fostul director Speck ar fi
blestemat pe eventualul român care ar prelua conducerea Muzeului Brukenthal:
„Verflugt soll sein…” (Ar trebui să dispară…). Tata i-a arătat că și un etnic
român poate și știe să respecte cultura sașilor și a îngrijit cu dragoste și
profesionalism acumulările culturale ale acestei etnii. Nicolae Lupu nu a fost
nici o clipă angrenat în spiritul antigerman care a fost promovat de
judeo-bolșevici în toată sfera de influență a Uniunii Sovietice.
La data când a fost numit director, muzeul
nu era deschis publicului, nu avea inventare sistematice complete, nu avea
specialiştii necesari organizării ştiinţifice a colecţiilor, restaurării şi
conservării pieselor şi fusese în grija unor persoane, de etnie germană, aflate
pe lista neagră a regimului. De fapt, instituţia în sine nu era agreată de
regimul politic al ocupaţiei militare sovietice. Muzeul era văzut ca o
instituţie care simboliza dominaţia seculară „exploatatoare” a saşilor, stâlp
al „germanismului retrograd”, simbol al unei culturi pe care, la ora aceea a
istoriei, sovieticii şi uneltele lor din România încercau să o distrugă, în cel
mai bun caz să o izoleze total, pentru că nu se regăsea pe linia culturală a
noului proletcultism care se promova. Din această cauză, în primii ani după
naţionalizare, ordinele politice care s-au dat au vizat menţinerea în izolare a
muzeului, menţinerea unei cifre reduse de personal şi s-au ridicat și dus la
București unele valoroase tablouri, nu mai puțin 19 capodopere, ridicate de
Ministerul Culturii, care au fost expuse la Bucureşti. În 1948, muzeul avea
doar cinci angajaţi.
O parte din obiectele muzeului au fost
găsite în lăzi, iar Julius Bieltz și administratorul muzeului, un anume Guist,
care a locuit și el în incinta palatului, undeva la parter, i-au spus tatălui
meu că în 1943, după înfrângerile mari suferite de armata germană în U.R.S.S.,
a existat un proiect de trimitere a valorilor principale ale muzeului în
Germania, pentru a le salva de un posibil jaf sovietic. Proiectul a murit,
pentru că Hitler a ordonat să nu se mai aprobe alocarea de vagoane pentru
transporturi feroviare civile decât după acoperirea integrală a nevoilor
armatei de pe front, nevoi care nu au mai putut fi satisfăcute integral, până
la terminarea războiului. Acele obiecte au mai rămas cinci ani în numeroase
lăzi.
Tata s-a mișcat repede și a trecut la
amenajarea spațiilor și la organizarea expozițiilor, la obținerea de posturi de
muzeografi și de fonduri mereu crescute, în ciuda sărăciei generale din țară,
sărăcie datorată distrugerilor de război, a datoriei de război și a spolierii
economiei naționale de către ocupantul militar sovietic. România pierduse
războiul și suporta consecințele.
Muzeul Brukenthal a fost văzut de noile
organe locale de partid ca fiind o oficină germană și, ca urmare, era
disprețuit de unii politruci. Muzeul ajunsese într-un real pericol de lichidare
a colecţiilor. Unul dintre primarii comuniști din acei ani, i-a cerut lui
Nicolae Lupu să degajeze pivniţele Palatului Brukenthal pentru a le transforma
în depozite pentru Întreprinderea de Legume şi Fructe, întrucât erau răcoroase.
Se făceau eforturi mari pentru salvarea muzeului şi principala dificultate a
lui Nicolae Lupu era aceea că nu avea decât colaboratori care nu puteau să-i
ofere susţinere politică, punctul lui slab şi a fost mereu singur în această
adevărată luptă cu autorităţile politice ale timpului, care trebuia dusă cu
mare atenţie şi fineţe. Orice greşeală pe linie politică se putea îndrepta nu
numai împotriva directorului, dar şi a instituţiei în ansamblu. La Ministerul
Culturii se vorbea chiar despre posibilitatea trimiterii muzeului în Uniunea
Sovietică, în contul uriaşei despăgubiri de război pe care România trebuia să o
achite, prin hotărârea Tratatului de Pace de la Paris.
În primii ani după naţionalizare, una din
principalele preocupări ale directorului Nicolae Lupu a fost aceea de a
demonstra autorităţilor de partid şi de stat, locale și din Ministerul Culturii
de atunci, că Muzeul Brukenthal poate şi trebuie să devină un focar foarte
important de cultură în România, că nu trebuie renunţat la el şi nu mai trebuie
privit cu ostilitatea care era proiectată atunci peste tot ceea ce avea
rădăcini germane. Această situație a durat până în jurul anului 1955.
Principalul merit al lui Nicolae Lupu, în aceşti primi ani de existenţă ai
muzeului, a fost reuşita în promovarea muzeului ca instituţie culturală
naţională de cea mai mare însemnătate.
Dintre demnitarii politici regionali
importanţi care l-au ajutat pe Nicolae Lupu în aceste demersuri cea mai mare
contribuţie a avut-o Petre Lepedeanu, fost student preferat și asistent al
profesorului Lucian Blaga, practicant din pasiune pe şantierele arheologice
conduse de profesorul Constantin Daicoviciu, membru din ilegalitate al
Partidului Comunist, calitate pe care a ținut-o secret până după război, când a
devenit secretar al PMR al Regiunii Sibiu. Petre Lepedeanu a fost cel care l-a
numit pe Nicolae Lupu director al Muzeului Brukenthal. Nicolae Lupu spunea în
familie că Lucian Blaga, care fusese legionar, ca marea majoritate a elitelor
cultural-științifice românești interbelice, a scăpat de închisoare datorită
protecției asigurată din umbră de Petre Lepedeanu. În 1952, Petre Lepedeanu a
fost mutat de la Sibiu la Orașul Stalin (Brașov) și numit secretar de partid al
Regiunii Stalin. În această calitate a fost inițiator al înființării în anul
1956 a Institutului Politehnic din Brașov, întemeiat în jurul Facultății de
Mecanică, existentă în Brașov de cu opt ani în urmă. Petre Lepedeanu a fost un
comunist naționalist luminat român. A murit tânăr, într-un accident de mașină.
Tatăl meu era convins că moartea lui Lepedeanu a fost provocată. De altfel,
astăzi este cunoscută lupta ascunsă opiniei publice dintre naționaliștii români
din Partidul Muncitoresc Român și cominterniștii judeo-bolșevici, sprijiniți de
consilierii sovietici foarte puternici.
Nicolae Lupu nu a fost admis ca membru de
partid decât în anul 1966. În 1948, s-a produs ruptura între legionari și
comuniști, iar legionarii care fuseseră eliberați din închisoare în decembrie
1945, după acordul semnat între comuniști și legionari, au început să fie din
nou urmăriți și întemnițați. Nicolae Lupu spera ca nesolicitând intrarea în
partid să nu fie supus verificărilor foarte amănunțite ale serviciului de cadre
al partidului și astfel să nu se afle despre faptul că fusese simpatizant
legionar.
În octombrie 1940, împreună cu alți elevi
fruntași la învățătură ai Liceului „Decebal”, în frunte cu directorul liceului,
profesorul Liviu Sirca, toți îmbrăcați cu cămăși verzi, l-au întâmpinat pe
peronul gării din Deva pe conducătorul statului național-legionar, generalul
Ion Antonescu. În timpul așa-numitei „rebeliuni legionare”, la cererea
directorului Liceului „Decebal”, același Liviu Sirca, împreună cu un alt coleg,
au primit două pistoale și li s-a cerut să apere poarta de intrare în liceu, în
cazul în care autoritățile antonesciene ar fi dorit să intre și să-l ocupe.
Nicolae Lupu și colegul său, amândoi majori, nu făcuseră nici un fel de
pregătire militară și nu știau să mânuiască armele de foc. Ei au fost amândoi
arestați și judecați. La proces, judecătorul i-a întrebat din ce sate sunt
originari și ce le sunt tații. Amândoi au declarat că erau orfani de tată.
Judecătorul i-a privit, i-a muștruluit pentru fapta de a fi încercat să se
opună autorităților statului, i-a avertizat să-și vadă de treabă și a dispus
suspendarea pedepsei. Securitatea a aflat toate acestea destul de repede, dar
împrejurările au făcut ca Nicolae Lupu să fie numit și menținut multă vreme în
mai multe funcții de conducere.
În anii liceului, a fost coleg de liceu și
prieten cu Mircea și cu Octavian Groza, fiii viitorului prim-ministru și apoi
președinte al Marii Adunări Naționale. Octavian Groza, care era botezat de
Octavian Goga, era și el simpatizant legionar, dar nu se manifesta decât în
intimitatea colegială, pentru că tatăl lui făcea politică și avea vederi de
stânga. Petru Groza era un om foarte bogat, mare patriot, naționalist, mare
avocat, care deținea moșia de la Băcia, de lângă Hunedoara. Fusese unul dintre
marii luptători pentru drepturile românilor din Transilvania, în timpul
regimului austro-ungar. Deși foarte bogat, Petru Groza și-a educat copiii în
spiritul muncii. Ei făceau treabă prin domeniul lor, alături de slugi. Trebuiau
să-și facă singuri pantofii și curățenie în camerele lor. Dumineca soții Groza
invitau la moșie colegi de clasă ai copiilor lor. Aceștia își petreceau la
Băcia timpul în mod plăcut și luau masa cu soții Groza. Dintre cele două
surori, tatăl meu era mai apropiat de Maria (Mia). Octavian Groza a fost
hidro-energetician cu facultatea făcută la Moscova, avea și facultatea de
Matematică și a fost, printre altele, șeful șantierului de construcție a
Hidrocentralei de la Bicaz, șeful de proiect al Hidrocentralei Porțile de Fier
1 și ministru al Energiei Electrice. Mircea a devenit medic și cercetător
științific. Mia Groza, a fost secretară a tatălui ei, adjunct al ministrului de
Externe și vicepreședinte al Marii Adunări Naționale. Mia avea luxație
congenitală, șchiopa și nu s-a căsătorit niciodată. Peste ani, la castelul de
la Ciucea, în prezența Veturiei Goga, i-a povestit mamei mele cum i-a cunoscut
pe unii dintre cei mai importanți oameni politici ai secolului al XX-lea, Mao
Zedung, Hruşciov, Kim Ir Sen, Tito și alții. Toți cei cinci copii ai lui Petru
Groza erau foarte modești și au fost educați într-un spirit care se potrivea
regimului politic în care și-au trăit viața. Petru Groza era convins că în
România regimul politic interbelic este total compromis, n-are viitor, iar
viitorul României va fi unul socialist, ceea ce s-a adeverit.
În acest fel, Nicolae Lupu l-a întâlnit în
mai multe rânduri pe marele om politic. Petru Groza era o personalitate
autentică. El a fost un politician care a înțeles foarte bine mersul politic al
Omenirii, al Estului Europei și al României, în timp ce alți politicieni
nerealiști în perioada 1944-1947 trăiau din închipuiri și îi așteptau pe
americani. Nicolae Lupu, copil sărac și orfan de tată, a învățat multe și din
acel cerc important în care a ajuns sporadic.
Petru Groza a făcut două vizite la Muzeul
Brukenthal. La prima vizită, când l-a întâlnit pe tata, Petru Groza l-a
îmbrățișat cu căldură, ceea ce a dat de înțeles organelor locale de partid și
de securitate că nu este cazul să încerce să-l tragă la răspundere pentru
trecutul său de simpatizant legionar. La a doua vizită a lui Petru Groza la
muzeu, el i-a spus tatălui meu că va mima că nu se simte bine și îi va cere
să-l conducă în locuința noastră din curtea a doua a Palatului Brukenthal, iar
tata să iasă din muzeu pe poarta din spate, care dă în strada A.D. Xenopol, să
meargă la Mitropolia Ardealului și să-l cheme pe mitropolitul Nicolae Bălan,
prieten vechi și foarte apropiat al prim-ministrului. Mitropolitul a îmbrăcat
haine de mirean și a venit la noi acasă. Prim-ministrul i-a cerut tatălui meu
să părăsească încăperea și a rămas două ore doar cu mitropolitul, după care s-a
reîntors în biroul în care se găseau însoțitorii săi. În anul 1955, Petru Groza
a participat personal la înmormântarea mitropolitului Nicolae Bălan, la
Mănăstirea Sâmbăta de Sus și a trecut din nou pe la muzeu, în drum spre Băcia,
de data aceasta scurt și fără să viziteze.
Regimul politic judeo-bolşevic al
ocupaţiei militare străine, în ansamblul său, a creat pericolele la care ne-am
referit pentru Muzeul Brukenthal. Directorul Nicolae Lupu, împreună cu
angajaţii muzeului şi unii factori locali de putere au apărat muzeul cu toate
mijloacele care le-au stat în putinţă. Un moment dificil l-a reprezentat
ordinul de epurare a bibliotecii, mai ales că dispoziţiile erau să fie distruse
toate cărţile apărute în Germania în perioada 1933-1945 şi erau destule, precum
şi alte numeroase lucrări cu tematici neagreate de noul regim. Cu ajutorul lui
Julius Bieltz, care a fost şeful secţiei de etnografie şi istorie între anii
1927-1956, s-au salvat aproape toate cărțile. În 1957 Julius Bielz a fost
arestat şi anchetat, împreună cu sora lui. Nicolae Lupu i-a ajutat cât a putut,
adăpostindu-le şi unele obiecte personale de valoare, pentru care se temeau să
nu le fie confiscate. Tatălui meu nu i-a fost teamă să-i ajute. Totuși, tatăl
meu mi-a povestit că a avut unele suspiciuni la adresa lui Julius Bieltz.
Intrând o dată intempestiv în biroul lui Bieltz, din curtea a doua, în stânga,
la parter, a doua ușă, l-a surprins când a ascuns o carte.
Primul colaborator important al tatălui
meu în domeniul organizării pinacotecii a fost pictorul Petre Avrigeanu,
angajat de tata în 1948, care s-a pensionat în 1953. În acel an, după plecarea
lui Avrigeanu, Nicolae Lupu l-a angajat ca șef al pinacotecii, care purta pe
atunci denumirea de „Secția de pictură”, pe autodidactul Teodor Ionescu, la
recomandarea reputatului profesor universitar, istoric de artă și critic de
artă Ion Frunzetti. Teodor Ionescu și Ion Frunzetti erau amândoi din orașul
Bacău. Deși era la bază profesor de educație fizică, Teodor Ionescu avea să
obțină succese remarcabile în carieră, identificând autorii a numeroase
capodopere care figurau în inventarele muzeului ca fiind anonime. Munca plină
de pasiune a lui Teodor Ionescu, susținută de tatăl meu cu bani pentru
deplasări în străinătate, expertize internaționale și invitarea unor
specialiști de renume mondial la Sibiu, a crescut foarte mult valoarea
muzeului. Opere anonime ieftine, necunoscute, studiate și cu autorii
identificați au devenit capodopere foarte valoroase din punct de vedere
artistic și foarte scumpe.
În cursul anchetei care a urmat jafului de
capodopere de la Muzeul Brukenthal, din 26 mai 1968, Teodor Ionescu a fost
cercetat de celebrul colonel Dumitru Ceacanica și s-a descoperit că a obținut
bani necuveniți de la persoane care au vândut muzeului tablouri de valoare și a
fost condamnat la închisoare. După liberarea din închisoare, Teodor Ionescu s-a
stabilit în orașul Constanța, unde a și decedat.
În același an, 1953, Nicolae Lupu l-a
angajat la muzeu pe etnologul Cornel Irimie, fost student al lui Dimitrie Gusti
și fost șef al Tineretului Legionar din Universitatea din București, motiv
pentru care fusese îndepărtat din serviciu la București. Era cu doi ani mai în
vârstă ca Nicolae Lupu și era și el orfan de tată.
Cornel Irimie, care i-a succedat lui
Julius Bielz, a avut şi el probleme cu regimul politic. În București pierduse
două slujbe datorită trecutului său legionar, iar în anul 1957, ministrul
Culturii, Constanţa Crăciun (Helena Vintze), evreică, fost deţinut politic,
care afirma că ar fi fost torturată de poliţia legionară, i-a sugerat lui
Nicolae Lupu să se dispenseze de el, respectiv să-l dea afară. Cornel Irimie
l-a rugat insistent pe tata să-l mai păsuiască două luni, pentru că are
promisiuni pentru un alt serviciu. A devenit informator al Securității, cu
numele conspirativ „Mănescu” și, ca urmare, a fost lăsat în pace de autorități.
Profesorul universitar Lucian Giura, fost în tinerețe muzeograf la Muzeul Brukenthal, ulterior decan al
facultății de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu”, a relatat într-o alocuțiune
publică, în februarie 2023, că după ieșirea din închisoare a fostului șef al pinacotecii,
Teodor Ionescu, în anul 1977, a venit la muzeu, a intrat în direcțiune și a
încercat să-l lovească cu bastonul pe directorul Cornel Irimie, acuzându-l că
l-a denunțat la securitate și astfel l-a băgat la închisoare. Directorul Cornel
Irimie l-a chemat în ajutor pe Lucian Giura să-l apere de agresiunea fizică a
lui Teodor Ionescu.
Preluarea obiectelor Muzeului ASTRA, în
anul 1950, a fost începutul dezvoltării colecţiilor muzeului adunate de Samuel
von Brukenthal şi a promovării unor importante componente culturale româneşti.
În timpul reîntoarcerii din refugiu a Universităţii „Ferdinand I”, din Muzeul
ASTRA au fost scoase o serie de piese şi duse la Cluj, la muzeu. Cel care le-a
ridicat a fost etnologul Nicolae Dunăre. Nicolae Lupu nu a putut să se opună,
Nicolae Dunăre fiind influent, având relații foarte importante cu Miron
Constantinescu și cu alți înalți demnitari ai regimului. Nicolae Dunăre era și
în relații bune cu profesorii din facultate ai lui Nicolae Lupu. În jurul
anului 2000, directorul Muzeului ASTRA, Corneliu Bucur, l-a acuzat pe Nicolae
Lupu că nu s-a opus cu hotărâre transferării unor bunuri de patrimoniu ale
Muzeului ASTRA la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Asociaţiunea ASTRA fusese
desfiinţată, era şi ea în dizgraţia politică a regimului internaționalist
proletar judeo-bolșevic şi nu putea asigura cadrul ştiinţific necesar
colecţiilor, spaţiul necesar, paza şi protecţia instituţională. Muzeul
Brukenthal a reuşit în aceste demersuri.
După arestarea lui Julius Bielz, Nicolae
Lupu a despărţit Secţia de Etnografie şi Istorie în două, cea de Artă populară,
mai târziu numită Secţia de Etnografie şi cea de Istorie. În fruntea Secției de
Artă populară, tata l-a numit șef pe Cornel Irimie, iar în fruntea Secției de
Istorie pe un tânăr absolvent al facultății de istorie, Iuliu Paul. Amândoi vor
obține rezultate notabile în activitatea din muzeu și din propria carieră.
Una din vizitele de mare folos pentru
Muzeul Brukenthal a fost făcută de președintele Prezidiului Republicii Populare
Române, marele savant endocrinolog și neuropsihiatru Constantin I. Parhon, care
a venit personal să-l roage pe Nicolae Lupu să o angajeze la muzeu pe o nepoată
a sa, specialistă în Biblioteconomie, Veturia Jugăreanu. A făcut acest demers
cu multă finețe și cu modestie. Ar fi putut să-l implice pe ministrul de resort
sau să încerce să o impună pe nepoata lui prin influența uriașă pe care o avea.
Parhon l-a asigurat pe tata că este o femeie foarte bine pregătită profesional
și foarte serioasă. Veturia Jugăreanu a fost una dintre cele mai valoroase cercetătoare
de profil din România. A condus Biblioteca Brukenthal până la pensionare. Era
deșteaptă, cultă și foarte harnică.
Director adjunct administrativ a fost
numit Carol Molnar, evreu maghiar, recomandat de la partid, în ciuda faptului
că nu avea studii superioare, fiind la bază învățător. Era informator de bază
al Securității, dar un om de caracter și foarte devotat instituției, pe care a
slujit-o cu devotament, până la pensionare. L-a susținut mereu pe Nicolae Lupu,
în demersurile sale, iar poziția corectă a lui Carol Molnar i-a fost de mare
folos lui Nicolae Lupu, care nu era membru de partid și avea dosar „cu pete”.
Venirea la muzeu a lui Carol Molnar a fost importantă pentru creșterea
susținerii autorităților locale pentru Muzeul Brukenthal.
Alături de directorul adjunct Carol
Molnar, de Teodor Ionescu și de Iuliu Paul, Cornel Irimie a fost unul dintre
colaboratorii apropiaţi ai lui Nicolae Lupu, chiar dacă în conştiinţa
instituţională a rămas vie imaginea unei rivalităţi între cei doi, rivalitate care
a existat într-adevăr, dar în niște limite care nu au degenerat niciodată în
conflicte deschise. Din contră, îmi amintesc de ieșiri la plimbare cu mașinile
ale celor două familii, Lupu și Irimie și la unele mese unde erau invitați, tot
cu familiile, la care participam și noi, copiii. Din dosarul de securitate al
lui Nicolae Lupu rezultă că Irimie („Mănescu”) îl „turna” pe Nicolae Lupu, dar
„turnătoriile” nu au produs efecte. Irimie i-a „turnat”și pe alți angajați ai
muzeului, urmări negative suferind Teodor Ionescu și muzeografa Chirculescu,
soție a unui celebru sportiv în domeniul călăriei, medaliat cu argint la
Olimpiada de la Berlin, din 1936. În ciuda acestei rivalități, tata l-a
sprijinit pe Cornel Irimie și l-a menținut în funcții de conducere. În 1965,
când tata a fost trimis într-o misiune culturală de promovare a culturii
românești în Germania Federală, Cornel Irimie l-a sfătuit să ceară și să
păstreze toate documentele financiare pentru toate sumele pe care le va primi
ca și plată a conferințelor, pentru că va fi controlat la întoarcere. A fost
foarte important, pentru că la întoarcere, într-adevăr, Securitatea Regiunii
Brașov i-a făcut o verificare lui Nicolae Lupu și i-a cerut să justifice sumele
cu care și-a cumpărat autoturism și mai multe alte bunuri personale.
Verificarea a fost făcută de lt. col. Tudor Marta, care, după 1968 când s-a
organizat județul Sibiu, a fost transferat șef al Serviciului III la
Securitatea Județului Sibiu. De altfel, trebuie menționat că Nicolae Lupu a
fost permanent urmărit și a avut instalată în birou tehnică operativă de
supraveghere, fapt care a reieșit din dosarul său de la Securitate. Mai târziu,
în anul 1974, făcând curățenie în casă, mama mea a descoperit un microfon
instalat într-o cameră de zi.
Din dosarul de securitate al lui Nicolae
Lupu, reies și alte rivalități care nu s-au văzut în acei ani. Ele erau
firești. Nicolae Lupu a promovat multe valori în muzeu și după mulți ani
fiecare personalitate dorea să promoveze și să ajungă în vârf. Într-un fel, ei s-au
simțit umbriți de personalitatea și succesele lui Nicolae Lupu și doreau și ei
să fie la fel.
După naţionalizare, Nicolae Lupu a preluat
și conducerea fostului Muzeu de Ştiinţe Naturale, care a devenit secţie a
Muzeului Brukenthal. Nicolae Lupu s-a preocupat direct de achiziţionarea unui
foarte mare număr de piese de mare importanţă, care a mărit semnificativ
colecţiile. Astfel, în timpul directoratului lui Nicolae Lupu s-au achiziționat
colecții foarte valoroase și la secția de științe naturale: colecția de
minerale a dr. E. Bielz - formată din 1.400 de piese și donată muzeului în
1953, datorită prieteniei tatălui meu cu familia Bielz, care a influențat și
familia Klimakowicz să doneze colecția ei de malacologie, cu peste 250.000
piese, apoi, Nicolae Lupu a cumpărat colecția paleontologică Breckner, cu 7.000
de piese, majoritatea dinți de rechin din terțiar, colectați din regiunea
Porcești (Turnu Roșu), achiziționată în 1955, colecția entomologică a dr. Eugen
Worell, care conținea peste 95.000 de insecte din Europa, Africa, America și
Asia, achiziționată în 1957, colecția entomologică a lui Heinrich Hannenheim,
care conținea 10.000 de insecte, achiziționată în 1964. Soția lui Heinrich
Hannenheim, Mitzi Tante, a fost ani de zile profesoara de germană a mea și a
fratelui meu, un fel de guvernantă, care stătea zilnic patru ore la noi în
casă. De asemenea, Nicolae Lupu a cumpărat pentru muzeu, în anul 1965, colecția
de fluturi Weindel, care conținea circa 7.000 de fluturi.
După câţiva ani dificili, a început dezvoltarea
impetuoasă a muzeului. S-au organizat expoziţii permanente, temporare şi
itinerante. Nicolae Lupu a iniţiat și catalizat activitatea de cercetare
științifică a tuturor muzeografilor, cărora le-a cerut să performeze și pe
această linie și să nu rămână plafonați în activitatea expozițională. În acei
ani, toți muzeografii au performat în cercetare. Cei care nu s-au înscris în
acele exigențe, s-au auto-exclus și au plecat.
Mai mulți ani, Nicolae Lupu a fost și
președinte al Comisiei Monumentelor Istorice din Sud-Estul Transilvaniei,
funcție în care a avut atribuții privind restaurarea unor monumente istorice
foarte importante. Eu îmi amintesc doar de deplasările lui în care m-a luat și
pe mine, de la Cetatea Rupea, Cetatea Făgărașului și Cetatea de la Râșnov.
Secţia de Istorie a muzeului a organizat
numeroase şantiere arheologice de importanţă naţională, obţinând rezultate
ştiinţifice care nu au mai fost egalate niciodată, în perioadele următoare din
activitatea muzeului. Nicolae Lupu a sprijinit afirmarea unui important număr
de muzeografi şi cercetători, lucru pe care l-a făcut şi în celelalte două
instituţii pe care le-a fondat și le-a condus, respectiv Institutul de Cercetări
al Academiei, pe atunci secţie a Filialei din Cluj a Academiei Române şi
Facultatea de Filologie-Istorie.
Relaţiile internaţionale ale Muzeului
Brukenthal s-au dezvoltat foarte mult. Numărul vizitatorilor a devenit foarte
mare, pentru un oraş de dimensiunea Sibiului, colaborările ştiinţifice au atins
cote respectabile. Un mare număr de personalităţi culturale şi social-politice,
de primă mărime, din ţară şi din străinătate, au vizitat Muzeul Brukenthal.
Unii dintre cei de care îmi amintesc că au vizitat muzeul au fost George
Călinescu, George Oprescu, Tudor Arghezi, Geo Bogza, Andrei Oțetea, Emil
Condurachi, Constantin C. Giurescu (după ieșirea din închisoare), Imre Naghi,
Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș, Chivu Stoica, Gogu Rădulescu, Petru Groza, Constantin
Daicoviciu, Emil Condurachi, Ion Gheorghe Maurer, Emil Petrovici, Leonte Răutu,
Vasile Patilineț. Au fost şi mulţi alţii. Unii dintre ei au revenit la muzeu de
mai multe ori. Tata i-a condus pe toți în muzeu, dar nu a uzat în folos
personal de relațiile cu acești oameni foarte influenți.
Ca urmare a reuşitelor deosebite din
activitatea de conducere a muzeului și ca urmare a consolidării unui colectiv
de cercetători valoroși, în anul 1956, Academia Română a aprobat memoriul lui
Nicolae Lupu de înfiinţare la Sibiu a unui centru de cercetări, pe care l-a
condus timp de 14 ani. În această instituţie şi-au găsit locul o serie de
cercetători valoroşi, unii dintre ei cu dosare politice „necorespunzătoare”:
Bernard Capesius (fostul profesor de germană al regelui), Haralambie Chirca
(specialist în paleografie medievală, fost preot legionar, n-a fost membru de
partid), Carol Göllner (fost membru de vază al Grupului Etnic German) şi alţii,
mai ales saşi. Dintre angajații Muzeului Brukenthal, Nicolae Lupu i-a angajat
pe unii muzeografi, iar pe soția lui Cornel Irimie a angajat-o ca secretară a
lui. Unii dintre cercetători au devenit cadre didactice asociate sau titulare
ale universităţii sibiene. Dintre toți aceștia, tata a fost în cele mai bune
relații cu Carol Göllner, care alături de Cornel Irimie, era singurul angajat
cu care își spuneau pe nume. Carol Göllner a fost și el informator de bază al
Securității, purtând numele conspirativ „Florescu” și căruia i s-a cerut în mod
repetat să furnizeze informații despre tata.
Înființarea secției/institutului de
cercetări a/al Academiei Române la Sibiu a fost posibilă ca urmare a faptului
că în 1956 mentorul lui Nicolae Lupu, profesorul Constantin Daicoviciu, care în
1952 fusese epurat din universitatea clujeană, a fost chemat de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, a fost iertat pentru trecutul său legionar și i s-a cerut să
promoveze spiritul național românesc în istorie, în opoziție cu linia istorică
falsă promovată de judeo-bolșevicul Mihail Roller, care dominase timp de peste
un deceniu întreaga istorie în România și a schilodit-o. Daicoviciu a fost
făcut direct academician plin, rector al Universității Babeș-Bolyai și
președinte al Filialei din Cluj a Academiei Române. Constantin Daicoviciu era
de asemenea director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei și membru al
Consiliului de Stat al României. Constantin Daicoviciu este cel care a decis
înființarea la Sibiu a secției (institutului) Academiei Române.
Pe parcursul anilor trecuți, după
evenimentele din decembrie 1989, au existat unele voci din rândul comunității
germane din Sibiu, care, fără nici o acoperire faptică, au afirmat că
înființarea institutului s-ar fi datorat dorinței regimului de a-l înființa în
folosul comunității germane. Acest lucru nu este adevărat, politica statului
român favorabilă sașilor și a unor legături mai strânse cu Germania și,
implicit, a oferirii unor situații privilegiate pentru sași și șvabi, a fost
promovată începând după anul 1962, când politica naționalistă în România s-a
consolidat.
În domeniul Istoriei, la secția/institutul
Academiei Române din Sibiu s-au elaborat o serie de proiecte științifice și
s-au efectuat săpături arheologice importante. În domeniul Filologiei, a fost
demarat proiectul monumental al Dicționarului graiurilor săsești. S-au publicat
importante lucrări de lingvistică, atât în domeniul limbii germane, cât și al
celei române. Nicolae Lupu a obținut aprobare și în anul 1957 a înființat
revista „Vorschungen zur Volks und Landeskunde”, în care articolele se publicau
în limba germană, pentru a avea circulație internațională. Revista a
valorificat munca multor cercetători și a făcut să se strângă colaborarea cu
cercetători germani, atât din partea occidentală a țării, cât și din RDG.
Primul număr al revistei a fost integral confiscat de autorități. A fost un șoc
pentru toți angajații instituției și pentru intelectualitatea sibiană. După
intervenții la nivel înalt ale lui Nicolae Lupu la partid și la Academie,
începând cu numărul al doilea, revista a fost lăsată să apară și a apărut
neîntrerupt până astăzi.
Ulterior, în timpul regimului lui Nicolae
Ceaușescu, legăturile României cu Germania au fost din ce în ce mai strânse, nu
numai din interesele economice, care erau cunoscute până la nivelul opiniei
publice. Conducătorul statului urmărea și rațiuni politice mult mai înalte. El
strângea relațiile cu Germania și sprijinea reunificarea Germaniei întrucât
împărțirea Germaniei s-a făcut prin Tratatul de la Potsdam, din vara anului
1945, tratat prin care, privitor la România, Uniunea Sovietică a obținut drept
de intervenție, inclusiv militară, în România, iar Stalin a cerut ulterior și a
obținut consemnarea acestui drept în Charta ONU, în Articolul 53. Acest lucru
nu a fost cunoscut în țara noastră decât la nivel foarte înalt, fiind publicat
doar târziu, după așa numita revoluție, de către istoricul american Larry L.
Watts. De aceea a sprijinit Ceaușescu relația cu Germania, unificarea Germaniei
și pe sașii și șvabii din România, în speranța că poate contribui la perimarea
prevederilor Tratatului de la Potsdam, a cărui abrogare o dorea. Germanii din
România și statul german nu au fost niciodată recunoscători pentru acest
sprijin primit din partea lui Ceaușescu. Ei au condamnat naționalismul lui
Nicolae Ceaușescu, militând pentru globalism și salutând evenimentele din
decembrie 1989, când, după asasinarea președintelui, statul român s-a slăbit
până aproape de prăbușire și când minoritățile naționale au ajuns privilegiate,
chiar în dauna majorității românești. Dar, dincolo de considerente de importanță
națională și internațională, această politică filogermană a lui Ceaușescu l-a
ajutat pe Nicolae Lupu în consolidarea atât a institutului Academiei Române,
cât și a Facultății de Filologie-Istorie.
Nicolae Lupu a fost, în toată perioada
prigoanei anilor 1950, un sprijinitor al saşilor şi al culturii săseşti. De
altfel, un prim-secretar de partid al Sibiului, cu un prilej oficial, i s-a
adresat lui Nicolae Lupu cu formularea „tu și cu sașii tăi”. Acest fapt nu l-a
avantajat în fața organelor de partid în primii 15 ani de direcțiune a sa,
spiritul antigerman fiind puternic în toată sfera sovietică de influență, multă
vreme după război. De altfel, după cum este cunoscut, celelalte state
socialiste din centrul și estul Europei, respectiv Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria și Iugoslavia, i-au alungat pe toți etnicii germani din țările lor,
expediindu-i în Germania. România a păstrat în țară populația de etnie germană
și a protejat-o. Acest fapt s-a datorat conducătorilor Petru Groza și Gheorghe
Gheorghiu-Dej, iar mai târziu lui Nicolae Ceaușescu. În ciuda ordinului dat de
Stalin în decembrie 1944 ca toți germanii apți de muncă să fie deportați în
URSS pentru refacerea țării, din 850.000 de germani din România au fost trimiși
la muncă forțată doar 70.000. Ajuns prim-ministru al României, la 6 martie
1945, Petru Groza a oprit definitiv trimiterea germanilor la muncă în U.R.S.S.,
invocând că are nevoie de ei în România, pentru refacerea economică a țării.
În anul 1960 Nicolae Lupu a cerut să fie
făcut membru de partid, devenind, pentru trei ani de zile candidat de partid,
după modelul de atunci, împrumutat de la Mișcarea Legionară. În anul 1963 i-a
fost respinsă candidatura de către Comitetul Municipal de Partid Sibiu, condus
atunci de prim-secretarul Nicolae Spătaru, fost director al Uzinelor
Independența Sibiu. S-a invocat trecutul său de simpatizant legionar și motivul
că a ascuns în biografie faptul că un frate al mamei sale a fost membru al
Mișcării Legionare. După alți trei ani, în urma succeselor remarcabile ale
instituțiilor pe care le conducea și a prestigiului național și internațional
pe care îl acumulase personal, în 1966, a fost chemat la partid și făcut membru
de partid, ceea ce i-a eliminat parțial vulnerabilitatea politică îndelungată.
La dosarul lui de securitate există un document, semnat în 1966 de șeful
Securității Raionului Sibiu, colonelul Dumitru Surd, bunicul dinspre mamă al
Dacianei Ponta, europarlamentar și soție a prim-ministrului Victor Ponta,
adresat generalului de securitate Ioan Bolintineanu, șeful Securității Regiunii
Stalin, devenită „Brașov”, după 1960. În document se arată că Securitatea Sibiu
a informat în mod repetat organele de partid în legătură cu faptul că Nicolae
Lupu a fost simpatizant legionar și nu este o persoană de încredere a regimului
socialist de stat, dar, cu toate acestea, a fost trimis în Occident, a fost
făcut membru de partid și este susținut de factorii politici de conducere din
Sibiu și din minister. Ca urmare, col. Dumitru Surd a propus oprirea
supravegherii informative a tatălui meu și clasarea dosarului său de urmărire
informativă la Arhiva „C”, lucru aprobat de generalul Bolintineanu. A fost doar
o victorie de etapă a tatălui meu, întrucât Securitatea nu a pierdut niciodată
nici un război, cu nimeni, încheindu-l „victorioasă” inclusiv pe cel cu Nicolae
Ceaușescu și, de fapt, cu România! Practic imediat după aceea, lui Nicolae Lupu
i s-a deschis un nou DUI (dosar de urmărire informativă).
Nicolae Lupu a participat la proiecte
culturale româno-germane importante, care au precedat încheierea, în ianuarie
1967, a relaţiilor diplomatice între România şi Republica Federală Germania,
moment istoric important.
Nicolae Lupu s-a preocupat de
achiziţionarea pentru muzeu a unei importante baze materiale. În centrul Sibiului,
prin demersuri administrative la diverse niveluri, a obţinut clădirile Casa
Albastră, Primăria Veche și Turnul Sfatului. Din Casa Albastră a reuşit să
evacueze majoritatea locatarilor, transformând-o în depozite de patrimoniu,
birouri de cercetare şi administrative şi, la etajul I al clădirii, a construit
Sala Albastră, care a devenit cea mai importantă sală de conferinţe din oraş,
la acea vreme. Actualmente a fost dezafectată ca și sală de conferințe și
transformată în spațiu expozițional. Tot în Casa Albastră a funcționat și
atelierul de tâmplărie al muzeului. La Primăria Veche, după ce a obținut
localul de la partid, a evacuat primele familii de locatari şi, pentru a
consolida proprietatea muzeului asupra clădirii, a mutat acolo direcţiunea,
care fusese anterior în saloanele baroc de la etajul I al palatului. Pentru
toți locatarii evacuați din Casa Albastră și din Primăria Veche, a fost nevoie
să se obțină locuințe adecvate de la întreprinderea de spațiu locativ,
locatarii profitând de ocazie și acceptând doar locuințe mai avantajoase pentru
a-și da acordul să se mute. Nimeni nu a fost mutat forțat. Toți locatarii au
plecat la mai bine.
În anul 1961 şi 1962, Nicolae Lupu s-a
ocupat de achiziţionarea de terenuri întinse în Pădurea Dumbrava, în vederea punerii
în aplicare a proiectului de înfiinţare a unui Muzeu al Tehnicii Populare, în
aer liber, în cadrul Secției de Etnografie a muzeului, s-a preocupat de
obţinerea de fonduri şi de posturi. În vederea acestui proiect, Nicolae Lupu a
mobilizat numeroase resurse umane şi materiale. În acest caz a contat imaginea
pe care și-o făcuse în fața multor personalități politice din conducerea țării.
S-a ocupat personal de aprobarea tuturor documentaţiilor şi de înlăturarea
tuturor opoziţiilor faţă de acest proiect, opoziţii care au existat la
ministerul de resort, alimentate mai ales de problemele legate de direcţionarea
fondurilor și de rivalitățile Muzeului Brukenthal cu muzeele din București și
din Cluj, care doreau să dețină un monopol în domeniu. Aceste proiecte au
primit o consistenţă care le-a făcut ireversibile. Partea științifică,
respectiv de conținut efectiv al proiectului de muzeu al tehnicii populare, a
fost elaborată de Cornel Irimie și de subalternii săi din secția de resort.
De asemenea, Nicolae Lupu a preluat pentru
muzeu Turnul Sfatului, l-a arondat Secției de Istorie și l-a transformat în
expoziție vizitabilă. De asemenea, a preluat casa și Muzeul de Vânătoare
Spiess, de pe strada Școala de Înot.
Nicolae Lupu a catalizat mult cercetarea
ştiinţifică în cadrul muzeului. A înfiinţat revista „Muzeul Brukenthal – Studii
şi comunicări”, care a apărut regulat devenind o importantă revistă ştiinţifică
a ţării. După plecarea lui Nicolae Lupu de la Muzeul Brukenthal, revista şi-a
restrâns aria domeniilor de cercetare, a apărut tot mai rar, apoi sporadic şi,
în cele din urmă, pentru o perioadă, a încetat să mai apară.
În iunie 1967, a avut loc prima vizită a
lui Nicolae Ceaușescu la Sibiu, inclusiv la Muzeul Brukenthal. Anterior vizitei
în muzeu, în Piața Republicii (astăzi Piața Mare) a Sibiului, a avut loc o mare
adunare populară prilejuită de acest eveniment foarte important. S-a ridicat o
tribună în fața cofetăriei „Perla” de atunci, unde se află astăzi magazinul
„Vodafone”. Piața a fost arhiplină de locuitori ai orașului. În acea perioadă,
Nicolae Ceaușescu avea o mare popularitate. Lumea s-a înghesuit să-l vadă și să-l
asculte. Organizatorii vizitei, din conducerea țării, l-au inclus în programul
de cuvântări de la tribună și pe Nicolae Lupu, care a fost singurul care a
vorbit liber și relaxat, ceea ce a făcut să-i atragă atenția lui Ceaușescu.
Imediat după adunarea populară, Nicolae Lupu a primit la muzeu vizita lui
Nicolae Ceaușescu şi a prim-ministrului de atunci ai României, Ion Gheorghe
Maurer. Prim-ministrul mai fusese în vizită la muzeu. Aprecierea activităţii
Muzeului Brukenthal şi a directorului său s-a materializat şi prin aprobarea
demersurilor de înfiinţare la Sibiu a unui centru universitar laic, pe care
preşedintele României i l-a promis, cu specificaţia: „după reorganizarea
administrativ-teritorială a României”, care avea să aibă loc în martie 1968.
În anul 1968, la 26 mai, a avut loc furtul
a 8 importante lucrări de artă din muzeu. A fost cel mai important furt de artă
din Europa. În toamna aceluiaşi an, Ministerul Culturii l-a trimis pe Nicolae
Lupu într-o vizită culturală în SUA, ca semn de încredere şi pentru refacerea
moralului său, care-i era zdruncinat după furt. Legat de furtul celor opt
capodopere, Nicolae Lupu nu a putut fi acuzat de nimic de anchetatori, în ciuda
cercetărilor care au durat ani de zile. Încă din anii ’50, de la deschiderea expoziţiei
permanente de artă plastică, au fost înaintate o serie de memorii prin care
direcţiunea muzeului solicita instalarea unor sisteme moderne de alarmă şi
securizare, la care ministerul a răspuns negativ. Nu s-a instalat nimic nici la
tezaurul muzeului care era important și valoros.
După câțiva ani de la furt, neputând găsi
hoții și recupera capodoperele, colonelul Dumitru Ceacanica a încercat să
găsească țapi ispășitori. El a cerut aprobarea partidului pentru arestarea lui
Nicolae Lupu. Prim-secretarul judeţului Sibiu, Richard Winter, i-a cerut lui
Ceacanica probele motivelor de arestare. Ceacanica a promis că i le va da, după
o perioadă de la arestare. Arestarea nu a fost aprobată, iar Richard Winter i-a
atras atenția lui Nicolae Lupu că este vânat de Ceacanica. Furtul l-a afectat
foarte mult şi pentru mulă vreme pe tata. În ultimii ani ai vieţii, a trăit
bucuria ca 4 dintre tablourile furate să fie restituite Muzeului Brukenthal de
către guvernul SUA. Acolo se aflau capodoperele furate. S-a bucurat mult.
Într-un interviu acordat atunci cotidianului „Tribuna”, Nicolae Lupu şi-a
exprimat speranţa ca, într-un moment la fel de favorabil, guvernul american să
se decidă să restituie şi celelalte patru tablouri care au fost furate.
În paralel cu munca administrativă,
Nicolae Lupu a făcut foarte importante descoperiri şi cercetări arheologice.
Este suficient să amintim cetatea dacică de la Tilişca, castrul roman de la
Caput Stenarum (Boiţa), așezările de la Caşolţ, Piatra Roşie, Calbor. Opera sa
scrisă cuprinde importante studii de specialitate în domeniile arheologiei,
numismaticii, istoriei vechi a României, epigrafiei, publicate în ţară şi în
străinătate. A scris de asemenea cărţi, cursuri universitare şi sute de
articole de popularizare a culturii în general, a istoriei în special. A fost
un latinist desăvârşit şi recunoscut ca atare. Era îndrăgostit de greaca veche,
a cărei predare îi oferea o mare satisfacţie. După 1990, a privit cu tristețe
cum noile orientări făceau să fie eliminate din programele universitare latina
și greaca, exact cum se întâmplase în timpul regimului judeo-bolșevic de după
1945. Acum revenise aceeași linie politică, iar la conducerea țării, ajunseseră
din nou unii dintre aceeași conducători judeo-bolșevici, sau odrasle ale lor:
Silviu Brucan (Saul Bruckner), Alexandru Bîrlădeanu (Sacha Goldenberg), Ion
Ilici Iliescu (bunicul Vasili Ivanovici, evreu), Petre Roman (fiul lui Ernö
Neulander) și alții.
Cetatea dacică de la Tilişca a fost şi un
important şantier-şcoală pentru muzeografii Muzeului Brukenthal, alți istorici
şi mai târziu pentru studenţii Facultăţii de Istorie-Filologie din Sibiu. El a
contribuit la formarea multor istorici. Pe parcursul anilor, aici au lucrat şi
învăţat, printre alţii, istorici de care îmi amintesc, precum Iuliu Paul,
Thomas Nägler, Mircea Stoia, Oltea Dudău, Dumitru Popa, Hans Tonch, Dumitru
Popovici, Thomas Göllner, Dan Munteanu, Sultana Avram, Virgil Pană, sau Lucian
Giura, viitor decan al Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu „Nicolae Lupu”.
Șantierele arheologice conduse de Nicolae Lupu au fost o şcoală bună pentru
numeroși viitori istorici și arheologi.
Muzeul Brukenthal a rămas totdeauna prima
mare dragoste a lui Nicolae Lupu. A iubit şi celelalte două instituţii pe care
le-a fondat şi le-a condus, dar, timp 21 de ani, anii cei mai frumoși ai
tinereții, a muncit, s-a afirmat şi a înregistrat importante succese la Muzeul
Brukenthal. După plecarea lui, timp de un an și jumătate, conducerea muzeului a
fost asigurată prin interimat. Ministrul Culturii, Pompiliu Macovei, a crezut
și a sperat că Nicolae Lupu se va întoarce. O serie de cercetători valoroşi
l-au urmat pe Nicolae Lupu la Academie şi la facultate şi au plecat din Muzeul
Brukenthal. Astfel, îmi amintesc de Paul Niedermeier, Nicolae Branga, Eugen
Onu, Iuliu Paul, Thomas Nägler, Anamaria Haldner, Cornel Lungu, Gabriela
Răileanu şi alţii.
Ideea înființării unei facultăți umaniste
la Sibiu a fost pentru prima oară abordată cu o persoană oficială, în anul
1966, cu prilejul unei vizite la Muzeul Brukenthal a lui Leonte Răutu, pe
atunci secretar al C.C. al P.C.R. Răutu vizita muzeu. Ploua torențial și el cu
tata s-au adăpostit în pasajul care separă cele două curți ale palatului, lângă
statuia Hecate Triformis, care, atunci, era postată în acel pasaj. Leonte Răutu
i-a promis că va studia problema. Leonte Răutu a revenit la Sibiu în vederea
pregătirii primei vizite a lui Nicolae Ceaușescu la Sibiu, în iunie 1967. Răutu
i-a spus tatei că Nicolae Ceaușescu va vizita Muzeul Brukenthal și acolo va
introduce el în program o pauză de ceai și fursecuri, care a fost stabilită în
sala baroc de la etajul I, moment în care tata să-i propună conducătorului
țării înființarea unui centru universitar umanist la Sibiu, având universitatea
din Cluj ca girant al calității academice. Tot Răutu a fost cel care a decis ca
tata să-i dea lui Ceaușescu cheia orașului Sibiu și nu prim-secretarul de
atunci, Aurel Cristea.
În timpul vizitei la muzeu, care a fost
lungă, Nicolae Ceaușescu i-a spus tatei scurt: „mi-a spus Răutu ce vreți să faceți
voi aici. Sunt de acord, dar numai după ce va avea loc noua împărțire
administrativ-teritorială a țării, întrucât noi am hotărât în trecut că într-o
regiune nu pot funcționa două centre universitare și Brașovul are universitate.
Ține legătura cu Răutu!” Apoi l-a mai întrebat: „De când ești director?” Tata
i-a răspuns că este director de 19 ani, iar șeful statului a spus: „Așa tânăr
și de 19 ani...?!”
Pe timpul regimului socialist de stat nu
era permis ca cercetătorii și cadrele didactice să susțină doctorate în alte
domenii decât cel în care deține diploma universitară. Domeniul de studiu al
lui Nicolae Lupu, „Studii clasice și arheologie” fusese desființat prin lege în
1948 și nu fusese asimilat în cadrul altui domeniu. Din această cauză, el nu a
putut susține doctorat multă vreme. A obținut o aprobare specială de a susține
doctorat foarte târziu, de la nivel înalt, iar înainte de a-l susține, a
decedat academicianul Constantin Daicoviciu și a luat-o de la capăt, susținând
doctoratul sub conducerea academicianului Emil Condurachi.
În anul 1968 s-a făcut noua împărțire
administrativ-teritorială a țării în județe și s-au întocmit documentațiile
pentru înființarea unei facultăți de Istorie și Filologie. 1968 a fost și an
electoral la Universitatea din Cluj, ceea ce a întârziat anumite decizii. După
trei mandate glorioase, Constantin Daicoviciu a lăsat scaunul de rector
academicianului Ștefan Pascu. Ritmul în care s-au întocmit și s-au aprobat
documentațiile cerute pentru înființarea facultății a făcut ca să se rateze
începerea studiilor în toamna anului 1968. Facultatea s-a înființat în mai
1969. În aceeași lună, Senatul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj l-a numit
decan pe Nicolae Lupu, funcția fiind introdusă în nomenclatorul de funcții al
CC al PCR. Nicolae Lupu s-a bucurat de această numire, dar a fost și o bucurie
însoțită de tristețea obligației de a pleca de la Muzeul Brukenthal. Fusese
promulgată legea privitoare la cumulul de funcții și din cele trei funcții
(director la Brukenthal, director la Academie și decan) tata era obligat să se
restrângă la una singură. Doar Academia a mai întârziat un an cu aplicarea
acestei legi și l-a menținut un an director, într-un fel în afara legii.
În același an, Nicolae Lupu a devenit
membru al Academiei de Științe Social Politice, instituție desființată după
1990. Pentru moment, problemele de dosar ale tatălui meu au fost surmontate de
personalitatea lui cultural-științifică și de nevoia unui decan cu experiența
sa în fondarea și conducerea unor instituții cultural-științifice de acest
nivel, într-o vreme în care calitatea instituțională era încă la mare preț.
Deschiderea festivă a noii facultăți a
avut loc în ziua de 3 octombrie 1969, în sala de festivități a Bibliotecii
ASTRA, dată care ar trebui să fie, după părerea mea, ziua de naștere a ULBS.
S-a ales această zi, pentru ca personalitățile mari care au fost invitate să
poată participa anterior, pe 1 octombrie, la deschiderea anului universitar la
marile universități ale țării de care erau legați prin activitate și ca aceste
personalități să poată aloca timp mai mult pentru evenimentele de la Sibiu,
unde unii dintre invitați au rămas întregul sfârșit de săptămână.
Atunci, în 3 octombrie 1969, s-au
prezentat la cursuri, cu mari emoții, primii 50 de studenți ai noului centru
universitar. Nu s-a înregistrat nici un student absent. La grupa de Istorie, la
rugămintea tatălui meu, cursul inaugural a fost susținut de academicianul
Constantin Daicoviciu. La grupa de Filologie, secția Germană-Limba și
literatura română, cursul inaugural l-a susținut reputata profesoară a
Universității din București, Emilia Milicescu, care, la cererea tatălui meu, a
fost transferată la Sibiu și în jurul ei a fost fondat colectivul și catedra de
Limba și literatura română. A fost bună prietenă a mamei mele. Totul era
organizat în detaliu. Toate disciplinele erau acoperite la nivel profesional
înalt. La deschiderea festivă au fost prezenți academicienii Constantin
Daicoviciu, Ștefan Pascu, Miron Constantinescu și Virgil Vătășianu, profesori universitari
de la Cluj și București, ministrul Învățământului, Miron Constantinescu,
ministrul Tineretului, Ion Traian Ștefănescu, prim-secretarii PCR ai județelor
Sibiu și Cluj, Richard Winter și Aurel Duca, oficialități politice,
administrative și cultural-științifice din Sibiu și din Cluj. De asemenea, a
fost prezent și faimosul taragotist Dumitru Fărcaș, însoțit de Ansamblul
Studențesc „Mărțișorul” din Cluj, care au oferit un concert impresionant. A
fost o surpriză oferită de noul rector de la Cluj, academicianul Ștefan Pascu,
fost asistent universitar în perioada studiilor tatălui meu: „Ți-am făcut o
surpriză, Lupu. O să-ți placă!”
Prim-secretarul de partid Richard Winter a
ajutat foarte mult noua facultate și pe decanul ei. El este cel care a
transferat facultății clădirea fostului orfelinat din Parcul Astra (actualmente
Centrul Cultural Teutsch) care a devenit cămin studențesc, cantină și bază
sportivă a studenților. Condițiile de viață ale studenților erau foarte bune.
Acolo se trăia ca în familie. Fiecare student avea voie să ceară porție
suplimentară de mâncare și o primea fără nici o problemă. Administratorul
cantinei era un anume domn Popescu, un om foarte corect, preocupat să ofere
studenților cele mai bune condiții. Pe vremea aceea, personalul cantinei nu era
preocupat să sustragă mâncarea studenților... A fost un eveniment când un
student membru de partid s-a dus la județeana de partid și a reclamat că în
ziua aceea a fost mâncare proastă și fără carne. După două ore a venit o dubă
frigorifică de la Întreprinderea de Industria Cărnii încărcată cu carne și
mezeluri pentru studenți. În acea perioadă, chiar era grijă față de studenți.
Este regretabil că la nivelul mileniului al treilea o parte a opiniei publice
din România își închipuie că în trecut românii au făcut doar foame și au trăit
într-o peșteră. Ulterior, în ultimii ani ai regimului trecut, situația la
cantină s-a mai înrăutățit, din cauza crizei induse în țară de către trădătorii
din Partidul Comunist și din Securitate care urmăreau să creeze mari
nemulțumiri în rândul poporului, pentru a putea declanșa o revoltă populară și
a-l înlătura pe naționalistul Nicolae Ceaușescu cu un lider devotat Uniunii
Sovietice.
Tot prim-secretarul Richard Winter s-a
preocupat să ofere Liceului „Octavian Goga” o clădire nouă, tot foarte central,
după ce liceul a fost evacuat pentru a ceda clădirea Facultății de
Filologie-Istorie. În acel mandat de decan, tata s-a preocupat să intabuleze
clădirea facultății, ceea ce a fost benefic mai târziu, în regimul politic de
astăzi, când universitatea a pierdut clădirile care ar fi putut și ar fi
trebuit să fie ale ei, dar care nu au avut un regim juridic inatacabil,
inclusiv din neglijență administrativă, ca să nu spun mai mult, astfel că au
fost posibile o serie de acțiuni în urma cărora universitatea a trebuit să-și
cumpere din nou unele clădiri ale ei, sau să le piardă, sau să le
înstrăineze...
Cu ajutorul aceluiași prim-secretar
Richard Winter, tata a obținut de la organele locale de partid și de stat
terenul de pe Bulevardul Victoriei pe care s-au construit ulterior căminele și
cantina studențească, în perspectiva evidentă că sediul acestora din parcul
ASTRA va fi insuficient.
Primele două specializări înființate au
fost Istorie și Limba și Literatura Germană-Limba și Literatura Română.
La început au fost înființate trei
colective, care au devenit catedre: Istorie, Limbă și Literatură Germană și
Limbă și Literatură Română. Pentru a le constitui, tata a dorit aducerea unor
universitari de primă mărime națională și a intervenit pentru venirea lor la
Sibiu, oferindu-le și condițiile necesare, cu ajutorul organelor administrative
locale. Astfel, pentru Limba germană, a fost adus de la Universitatea din
București profesorul Mihai Isbășescu, cel mai prestigios profesor din țară și
pe atunci și singurul conducător de doctorate în domeniul Limba și Literatura
Germană. Tot la germană a fost angajată ca lector Gerda Bretz, care a fost un
stâlp al Securității, pentru care a desfășurat o vastă activitate, sub numele
conspirativ „Ritta”. De asemenea, a fost angajată ca lector titular Barbara
Tullner, originară din Germania Democrată, măritată cu un inginer sas, agentă a
STASi. Istoria Facultății de Filologie și Istorie din Sibiu este interesantă în
adâncurile ei nevăzute de publicul larg. De asemenea, a fost angajată la
germană și lector Christa Thurmaier. De asemenea, tata l-a adus ca titular al
facultății și l-a făcut șef de catedră pe Georg Scherg, un scriitor sas
valoros, care a fost închis mulți ani în temnițele bolșevice. Ca și la muzeu și
la Academie, tata a avut voința și forța să angajeze oameni valoroși cu dosare
politice foarte proaste.
La catedra de Limba și Literatura Română
tata a adus-o pe profesoara Emilia Milicescu de la Universitatea din București,
o persoană de înalt nivel intelectual și pedagogic. De asemenea, a fost
angajat, la insistențe de la partid, asistentul universitar Gheorghe Nistor,
provenit din mediul muncitoresc, foarte inteligent, dar instabil
comportamental. El s-a găsit mereu în conflict cu colegii lui de catedră, a
căzut în patima alcoolului și a murit de alcoolism.
La Istorie, tata a avut-o ca asistentă la
catedră pe Aurelia Prică, pe care a angajat-o la rugămintea lui Richard Winter.
Era soția secretarului cu propaganda al județenei de partid, învățătorul Ioan
Prică, originar din satul Rod. Era foarte cumsecade cu studenții, dar
pregătirea nu era de nivel universitar. Când studenții îi puneau întrebări din
materie, Aurelia Prică le răspundea cu formula: „întrebați-l pe tovarășul
decan!”
Secretarul de partid pe facultate a fost o
personalitate politică a timpului, pe nume Ioan Vesa. A fost membru al PCR din
ilegalitate. Fusese muncitor. A urmat universitatea muncitorească de doi ani,
la cursuri de zi, în URSS, specializarea Economie socialistă, fără să aibă
liceul. Liceul l-a făcut după facultate, la seral. A fost imediat promovat
secretar regional de partid, funcție foarte mare. Îi povestea tatălui meu că în
timpul colectivizării purta pistol, deși nu făcuse armata. Era originar din
Săliște, „săliștean pârât”, pentru că în Mărginimea Sibiului comuniștii nu erau
agreați. A fost un om foarte corect. Un om care toată viața nu a primit nici un
pachet de țigări de la nimeni și care nu tolera intervențiile nimănui, de nici
un fel. Pregătirea profesională era mai modestă. În timpul unui examen,
profesorul Ioan Vesa a făcut o eroare științifică. Asistentul său, viitorul
profesor universitar și șef de catedră Ioan Cosmescu a încercat să repare
eroarea, sesizată de studenții din sală și a intervenit cu formula „Tovarășul
profesor a vrut să spună…” și a formulat ideea corect, la care Ioan Vesa,
înțelegând ce s-a întâmplat și ofensat, l-a apostrofat: „Ce-i tovarășu
Cosmescu? Ne tragem de brăcinare?” Ioan Vesa era un idealist, era limitat, dar
de o mare moralitate. Din punct de vedere al corectitudinii, cred că de un
asemenea om ar fi avut mare nevoie universitatea sibiană după așa numita
„revoluție”…
Secretar șef al facultății a fost angajată
Gabriela Răileanu, fost funcționar la Muzeul Brukenthal, în care tata avea
încredere, deși știa că era informatoare a Securității, dar informa corect.
Secretară personală și-a luat o săsoaică pe nume Linde Obermeier, pentru că
avea nevoie ca secretara lui să știe limba germană, având corespondență multă
cu Germania, texte de cules la mașină în limba germană și numeroase vizite de
persoane din Germania. Din dosarul de securitate al tatălui meu, atâta cât s-a
păstrat el, pentru că a fost mult „periat”,
într-un fel sau altul, direct sau indirect, la vedere sau în umbră,
toate persoanele din jurul tatălui meu au fost sub controlul Securității.
Târziu, când am ajuns eu decan și aveam în colectivul didactic pe care îl
conduceam la structura de Studii de Securitate numeroși generali de toate
armele și șefi ai serviciilor secrete din România, mi s-a destăinuit că o parte
din „periajul” dosarului tatălui meu s-a făcut pentru a nu afla eu anumite
secrete din activitatea instituției Securității.
După mulți ani, un înalt ofițer de
securitate, devenit general și șef de diviziune în SRI, mi-a relatat că tânăr
locotenent fiind a fost chemat de șeful său, un colonel experimentat, care i-a
spus că îl va duce să-l prezinte decanului Nicolae Lupu, pentru că trebuie să
primească atribuții de a supraveghea facultatea. Când colonelul l-a prezentat
ca viitorul ofițer care va răspunde de facultate, de angajați și de studenți,
împreună cu alți ofițeri subordonați și cu rețeaua informativă din instituție,
tata l-a întrebat pe colonel: „Și cu ce am greșit noi, tovarășe colonel, să ne
dați pe mâna copiilor?”.
Ca bibliotecar-șef tata l-a angajat pe
Pimen Constantinescu, un om de o mare cultură, fost legionar. Cei de la partid
au strâmbat din nas, dar tata a insistat. În contrapartidă, ca să zic așa, tata
a angajat-o ca bibliotecară și pe soția colonelului de securitate, șef de
serviciu, Nicolae Dăncilă. Pimen Constantinescu avea o bibliotecă
impresionantă. Îl simpatiza foarte mult pe tata. Se cunoșteau din anii
războiului mondial. Pimen Constantinescu avea o bibliotecă foarte valoroasă și
i-a spus tatălui meu că vrea să doneze biblioteca sa facultății, dar că fiicele
sale nu vor să-l lase. Astfel, el fura de acasă propriile cărți și le aducea pe
rând, zilnic, cu o servietă mare. Îmi aduc aminte de imaginea lui Pimen
Constantinescu cărând cărți, arătându-i-le tatei și apoi punându-le pe raft la
facultate, la parter, unde era biblioteca. Tata a cerut intelectualilor din
Sibiu, dar și din alte orașe, să facă și ei donații de carte, după modelul lui
Pimen Constantinescu, a cărui fond, care-i poartă numele, este foarte
important. Au răspuns chemării un număr foarte mare de intelectuali, donațiile
devenind o parte însemnată a bibliotecii universitare.
După discuții în colectivele didactice de
filologie de la Sibiu și cu rectorul Ștefan Pascu, tata a cerut și a obținut de
la rectorul UBB din Cluj-Napoca și de la minister înființarea unei specializări
de Limba și Literatura Engleză, cu Germană specializare „B” și/sau cu Română,
specializare „B”, care și-a deschis examenele de admitere și cursurile în anul
1971. Era perioada unor legături foarte strânse între România și SUA,
consolidate după vizita istorică a președintelui Richard Nixon la București. În
același an, a fost înființată și specializarea Germană cu Engleză secundar.
Este impropriu spus „secundar” pentru că de fapt, prin numărul de ore și prin
planul de învățământ, absolvenții se bucurau de aceleași drepturi pentru ambele
discipline de specializare. Pentru formarea Catedrei de Engleză, tata l-a adus
la Sibiu pe profesorul Mihai (Michael) Bogdan, o somitate repatriată din SUA și
devenit profesor universitar la Cluj. Tot atunci, rectorul Ștefan Pascu l-a
rugat pe tata să-l accepte și pe tânărul asistent Dumitru Ciocoi-Pop de la
Cluj, care avea probleme disciplinare, având reclamații pe care i le făcea la
partid și la rector fosta sa soție, de care divorțase, care era asistent
universitar la Conservatorul din Cluj-Napoca, pe nume Ioana Daniela Ciocoi-Pop,
cu care avea un copil.
Dumitru Ciocoi-Pop a fost asistentul lui
Mihai (Michael) Bogdan, care l-a primit și la doctorat, de la care a învățat și
modul de administrare al catedrei. După mulți ani, Michael Bogdan a primit
titlul de Doctor Honoris Causa al ULBS, iar fostul său asistent Dumitru
Ciocoi-Pop i l-a înmânat în calitate de rector al Universității din Sibiu,
devenită în mai 1995 Universitatea „Lucian Blaga”. Subsemnatul, fiind în sală
în acel moment, ca membru al Senatului ULBS, știind bine istoria evoluțiilor
acelor actori, m-am gândit din nou la ce înseamnă șansa în viață, la ce
înseamnă să fii acceptat și promovat într-un anumit moment al vieții care să
deschidă omului valoros șansa de a-și pune în valoare calitățile.
Mergând la Cluj, la ședințele lunare de
Senat, tata stătea de regulă în vecinătatea profesorului Ioan Ceterchi de la
Drept. Într-o discuție, Ioan Ceterchi i-a spus că se resimte mult în țară lipsa
de specialiști în administrația locală și chiar și în cea centrală. Acest fapt
l-a determinat pe Nicolae Lupu să inițieze înființarea unei specializări de
Științe Administrative. Secretarul de partid, Ioan Vesa, a insistat ca noua
specializare să fie de Științe Economice și Administrative, pentru că el dorea
să-și ia catedră la acea specializare și împingea lucrurile în direcția unei
specializări având Economia ca și disciplină fundamentală de studiu. Așa s-a
ajuns ca în 1971 să-și deschidă porțile această nouă specializare, căreia tata
i-a prevăzut și cursuri de „fără frecvență”, pentru a se școlariza funcționarii
publici fără studii de specialitate. Tata dorea să-l aducă pe profesorul Ioan
Ceterchi să fondeze Catedra de Drept, dar n-a putut căci în anul 1971, când au
început cursurile, Ioan Ceterchi a fost numit președinte al Consiliului
Legislativ al României și s-a mutat la Universitatea din București. A devenit
membru corespondent al Academiei, apoi membru al Comitetului Central al PCR,
apoi ministru al Justiției în guvernul al doilea al lui Ilie Verdeț. În aceste
condiții, tata a apelat la un avocat de nivel înalt, om cu mare cultură, pe
nume Gheorghe Iliescu. El era fiul Mioarei Pleniceanu, la noi în casă i se
spunea „Tanti Miorica”, prietena mai în vârstă a mamei mele, soția generalului
Ioan Pleniceanu din armata regală antonesciană, care a luptat pe frontul
antisovietic, ceea ce i-a adus mari probleme după război. Generalul Pleniceanu
se cunoscuse foarte bine cu profesorul George Alexianu, rudă prin alianță a
mamei mele, fostul guvernator al Transnistriei, condamnat la moarte și executat
împreună cu mareșalul Ion Antonescu. Așa s-a legat prietenia.
Gheorghe Iliescu era fiul Mioarei
Pleniceanu dintr-o altă legătură a ei, cu un alt bărbat. Gheorghe Iliescu nu
era membru de partid. Se despărțise în acea perioadă de soția sa, o avocată
renumită din Timișoara și s-a întors la Sibiu. Nu s-a mai căsătorit niciodată
pentru că soția lui l-a pedepsit și s-a opus desfacerii căsătoriei și prin
tertipuri foarte bine ticluite, această căsătorie nu s-a desfăcut decât la
bătrânețe. La început, secretarul de partid, Ioan Vesa, nu-l prea accepta pe
Gheorghe Iliescu. Spunea că sunt prea mulți oameni în facultate cu dosare rele
de cadre. Tata îl angajase și pe Haralambie Chirca, un medievist specialist de
marcă în paleografie, care fusese preot legionar și nu era membru P.C.R.,
adusese ca asociat și pe Gustav Gündisch, fost SS-ist notoriu, ca și Carol
Göllner și secretarul P.C.R. Ioan Vesa era mereu nemulțumit de dosarele lor.
Tata a insistat și Iliescu a fost ulterior primit în partid și s-a împăcat bine
cu Vesa. Era foarte corect și a devenit șef al Catedrei de Drept. De asemenea,
a fost adus de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași conferențiarul
Gheorghe Stoica, puternic susținut de rectorul Ștefan Pascu și de Securitate.
Soția sa a fost toată viața șefa recepției la Hotelul „Aro” din Brașov. A fost
o căsătorie modernă de pe atunci: el la Iași, ea la Brașov, apoi el la Sibiu,
ea la Brașov. Doamna Stoica s-a mutat la Sibiu doar după pensionare. A fost
informatoare a Securității, iar apartamentul
în care Gheorghe Stoica organiza întâlniri cu colegii săi a fost
identificat după 1990 ca fiind casă conspirativă a Securității. Era vecin cu
familia mea și la rugămintea lui, tata i-a angajat și fiul, Răzvan Stoica, ca
asistent la Germană, fapt pe care ulterior tata l-a regretat.
De asemenea, partidul și mai ales
Securitatea au făcut presiuni pentru aducerea la facultate a Mariei Vesmaș,
care lucra la Consiliul Popular Județean. Soțul ei, Gigi Vesmaș, fusese ofițer
de securitate, anchetator penal la Direcția de Cercetări Penale a Securității,
în anii terorii judeo-bolșevice. Era foarte influentă și o susținea tare și
prim-secretarul de partid de la Mediaș, un țigan pe nume Porime, cu care era
prietenă apropiată. Ulterior, au fost aduși ca asistenți universitari Ștefan
Mârza, Ioan Santai și Ion Cosmescu, ultimul devenind asistentul lui Ioan Vesa.
Desigur, au predat și multe alte cadre didactice.
Tata a mai formulat un memoriu către
academicianul Ștefan Pascu pentru înființarea specializărilor comerț interior
și turism, dar nu a mai apucat să le înființeze pentru că partidul și
Securitatea nu l-au mai vrut în funcția de decan, considerând că nu mai au
nevoie de el și instituția se va putea conduce bine și fără el. După venirea
prim-secretarului de județ Vasile Bărbuleț, un cadrist ferm și rigid, tata a
fost complet marginalizat. Vasile Bărbuleț mi-a respins și mie cererea de
înscriere la doctorat, astfel că am putut susține doctoratul abia după
schimbarea regimului. Vasile Bărbuleț era prieten cu inspectorul șef al MI de
la Sibiu, colonelul Ioan Luca, pe care tata refuzase să-l ajute să-i bage
copilul la Facultatea de Drept Administrativ. Aveam și un frate fugit în
străinătate, fapt care a pus capac dosarelor noastre politice și ne-a condamnat
la marginalizare cvazi-totală. Așa a fost istoria. Nicolae Lupu nu a privit cu
ură și cu patimă marginalizarea sa și a mea, dar de mâhnit, l-a mâhnit, pentru că
a așteptat mai multă recunoștință pentru realizările sale puse în folos public.
Din acest punct de vedere, Nicolae Lupu, în ciuda unei mari experiențe de
viață, a avut și o doză de idealism. Viața lui Nicolae Lupu a fost cu bune și
cu rele, ca viața, în general... Astăzi sunt alte „rele” în societate, unele
dintre ele la fel de mari sau mai mari decât cele din acea perioadă. După 1989,
nu a pozat niciodată în victimă a faptului că a fost total marginalizat în
ultima parte a regimului socialist. Ideea în sine îi repugna.
După Nicolae Lupu, decanii care i-au
urmat, Ioan Vesa și Gerhard Konnerth, nu au mai dezvoltat facultățile de
Filologie-Istorie și Drept, mulțumindu-se pe moment să păstorească ceea ce au
moștenit de la tata. Dezvoltarea instituției avea să aibă loc după 1990, sub
conducerea decanului, ulterior rector timp de trei mandate, Dumitru Ciocoi-Pop.
În anul 1974, Facultatea de Științe
Economico-Administrative s-a transformat în Facultatea de Drept
Economico-Administrativ, absolvenții continuând să primească diplomă cu dublă
specializare, Drept Administrativ și Economie. În galeria decanilor Facultății
de Drept, de la etajul I al clădirii facultății, din Calea Dumbrăvii nr. 35,
Nicolae Lupu figurează ca decan fondator. De altfel, cu ocazia decernării
titlului de Doctor Honoris Causa, Senatul și comunitatea academică a
universității i-au recunoscut lui Nicolae Lupu toate meritele de fondator al
instituției universitare sibiene care astăzi se numește „Lucian Blaga”.
După plecarea tatei din funcția de decan
și alegerea sa ca șef de catedră, noua conducere a făcut demersuri la partid
pentru a se desprinde de Universitatea „Babeș-Bolyai” și a înființa Institutul
de Învățământ Superior din Sibiu, de sine stătător. În acest fel, s-a renunțat
la protecția instituțională excepțională oferită de Universitatea
„Babeș-Bolyai”.
În anul 1984, Institutul de Învățământ
Superior din Sibiu s-a desființat. A mai rămas doar o secție de subingineri în
domeniul Mecanică. Era prețul pe care conducerea academică sibiană o plătea
pentru renunțarea la apartenența la brandul de mare anvergură pe care îl
reprezenta universitatea clujeană.
Desființarea din 1984 ne-a rănit mult pe
toți cei care eram, într-un fel sau altul, legați de această instituție. Tata a
suferit foarte mult...
Dar, cum roata Istoriei se învârte mereu,
implacabil, a venit anul 1990 și universitatea a renăscut din propria-i cenușă,
dezvoltându-se foarte frumos în primul deceniu. Deși pensionar, Nicolae Lupu
și-a reluat activitatea la catedră și a predat până în anul 1999.
Momentul înființării din 1969, va rămâne
însă unul memorabil, pentru că atunci a fost pusă o piatră trainică de temelie
pentru o instituție de mare importanță, care, chiar dacă a traversat și va mai
traversa perioade dificile, a dăinuit și a devenit un stâlp al orașului nostru
milenar.
Nicolae Lupu a ştiut să reţină ceea ce a
fost frumos şi valoros din viaţă. A întâmpinat numeroase dificultăţi, mai ales
politice. În anul 1974, cum am mai spus, unul dintre fiii săi, muzician
profesionist, a părăsit România şi s-a stabilit în Occident, fapt care i-a
complicat raporturile cu autorităţile. El a fost totuși mulțumit că fiul său a
făcut o carieră internațională înaltă, fiind timp de 25 de ani
prim-violoncelist la Orchestrei Filarmonice a Radiodifuziunii Germane WDR din
Köln. A fost adeseori frânat de factori politici, ca şi de numeroasele invidii
pe care le generau succesele sale, mai ales fondarea unor instituţii trainice
şi transformarea Brukenthalului dintr-un depozit într-un muzeu de nivel internaţional.
Armele cu care a luptat Nicolae Lupu au fost cultura, competenţa profesională,
ideile de anvergură, bunul simţ şi bunătatea. Nu a putut învinge totdeauna, a
suferit și înfrângeri personale, unele mari, dar a lăsat în urma sa lucruri
trainice, cu rădăcini adânci, a lăsat o şcoală bună de formare de specialiști
și de oameni în Muzeul Brukenthal, la institutul Academiei şi la facultate.
De multe ori, invidia a făcut pe unii să
încerce să-i facă unele realizări uitate, iar unii s-au împăunat pe ei înșiși
cu realizări ale lui Nicolae Lupu.
La vârsta de aproape 80 de ani, după ce
şi-a încheiat activitatea didactică, toate meritele i-au fost recunoscute.
Pentru întreaga sa activitate, comunitatea academică i-a conferit cel mai înalt
titlu: Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga”. S-a stins la trei
zile după ce a împlinit 80 de ani, iar post-mortem Senatul Universităţii
„Lucian Blaga” a dat numele „Nicolae Lupu” Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu.
La Centenarul Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, pentru merite istorice, Muzeul Brukenthal și Ministerul
Culturii i-au ridicat un bust în curtea interioară a Palatului Brukenthal.
Nicolae Lupu a fost înmormântat în cimitirul din satul său natal, Viștea de
Sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu