Scrisoarea
unei mame către medic
Emersyn Faith Baker s-a născut cu
sindromul Down. Mama ei, Courtney, a refuzat să facă avort în ciuda
insistenţelor medicului, iar acum i-au scris amândouă o scrisoare, dar nu de
mulţumire.
“Dragă domnule doctor
Am ajuns la tine într-un moment foarte dificil
din viaţa mea. Eram de-a dreptul îngrozită, extrem de îngrijorată şi disperată.
În loc să mă încurajezi şi să mă sprijini tu mi-ai sugerat să curm viaţa
copilului meu. Ţi-am spus numele ei şi m-ai întrebat din nou dacă înţelegem pe
deplin cât de dificilă şi distrusă va fi viaţa noastră cu un copil cu sindromul
Down.
Ne-ai recomandat din nou să ne schimbăm
decizia şi să recurg la avort.
Cel mai dificil moment din viaţa mea a
fost atât de greu de suportat şi asta numai pentru că nu mi-ai spus niciodată
adevărul, şi anume că fetiţa mea este perfectă.
Nu sunt nervoasă şi nici nu-ţi port pică,
dar sunt foarte tristă pentru că acele bătăi de inimă pe care le vezi în
fiecare zi nu te umplu de bucurie şi veneraţie. Sunt tristă pentru că ai greşit
enorm atunci când ai spus că un copil cu sindromul Down scade considerabil
calitatea vieţii de familie. Şi mă doare sufletul doar când mă gândesc că ai
mai spus acest lucru şi altor mame, poate chiar şi astăzi. Sunt tristă pentru
că nu vei avea niciodată privilegiul de a o cunoaşte cu adevărat pe fiica mea,
Emersyn.
Nici nu ştii câtă bucurie a adus şi va
aduce Emersyn în familia noastră, aşa că ai greşit când ai spus că un copil cu
sindromul Down ne poate distruge viaţa. Tocmai ea este cea care ne-a dat un
scop în viaţă şi o bucurie care este imposibil de descris în cuvinte. În
fiecare zi ea ne luminează viaţa şi ne-a arătat ce înseamnă dragostea adevărată
şi pură.
Aşa că rugămintea mea către tine este
aceea ca nicio mămică să nu mai fie nevoită să treacă prin ceea ce am trecut
eu. Aş fi foarte bucuroasă ca de acum înainte şi tu să vezi frumuseţea şi
dragostea pură prin fiecare ecografie pe care o faci. Şi te-aş mai ruga ca
următoarea dată când vei vedea un copil cu sindromul Down cuibărit în burtica
mamei sale să îţi aminteşti de mine şi să-i spui ei <copilul tău este
perfect> “.
Tămăduire
de difterie
Am trăit într-adevăr ceva neobişnuit în
legătură cu Vlădica. La acea vreme eram o fată foarte, foarte tânără și mă
îmbolnăvisem de difterie. A venit doctorul și casa a trebuit să fie pusă în
carantină. Părinţii mei au încercat să mă ducă la spital, dar spitalul era
plin. Îmi amintesc că oscilam între două stări, pierzându-mi şi recăpătându-mi
cunoştinţa. Trecând prin faţa catedralei, m-am gândit: „Am pierdut slujba, n-am
fost azi la slujbă.“ Şi următorul lucru pe care mi-l amintesc este că eram la
spital şi a ieşit o asistentă, care a spus:
- Nu avem paturi. Luaţi-o înapoi.
Aşa că părinţii mei m-au adus înapoi acasă
şi în cea mai mare parte a timpului eram în comă. Apoi am avut un vis ciudat,
că alunecam în sus şi în jos pe nişte pante. Mama m-a trezit şi mi-a spus:
- A venit Vlădica !
Iar eu m-am gândit: „Ce vrea ? Vreau să
dorm.“ M-am uitat la el şi el a spus:
- Ce se întâmplă cu tine ? Ai face orice
numai să nu vii la slujbă.
Tot uitându-mă la el, i-am spus:
- Vreau să dorm.
- Nu poţi să dormi, a spus el, trebuie
să-ţi spun o glumă.
De-abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi.
Nu înţelegeam ce se întâmplă: avea de gând să-mi spună o glumă? Stătea acolo şi
râdea şi, mă credeţi sau nu, a spus glumă după glumă până când, uitându-mă la
el, am început să râd pentru că toată situaţia era amuzantă. Şi când am râs, am
râgâit. El a chemat-o pe mama şi i-a spus:
- Acum este bine. Să o curăţaţi.
Mama mi-a curăţat gura. Totul se rupsese
şi puteam din nou să respir. După ce m-a curăţat mama, el mi-a pus mâna pe
frunte şi a spus:
- Acum că ai râs la gluma mea, poţi să
dormi.
Până acum câţiva ani nici măcar nu mi-am
dat seama că aceasta a fost o minune. Singura urmă a difteriei a fost că vocea
mea s-a îngroşat puţin, însă în afară de acest lucru, am supravieţuit. Doctorul
chinez care mă îngrijea le spusese părinţilor mei că nu o să supravieţuiesc.
Valentina Harvey
Poţi
să iei asupra ta viaţa unui om ?
Soţul
meu a fost implicat într-un accident de maşină în San Francisco, fiind foarte
grav rănit; şi-a pierdut simţul echilibrului şi a suferit groaznic. În acea
perioadă, Vlădica avea multe necazuri. Cunoscând puterea rugăciunilor sale,
m-am gândit: dacă l-aş chema pe Vlădica la soţul meu, acesta şi-ar reveni; dar
mi-era teamă să fac aceasta, pentru că Vlădica era foarte ocupat atunci. Au
trecut două zile şi deodată Vlădica a venit la noi, însoţit de domnul B.T.,
care îl adusese cu maşina. Vlădica a stat cu noi cam cinci minute, dar eram
încredinţată că soţul meu îşi va reveni. Starea lui era atunci critică, iar
după vizita lui Vlădica a avut o criză puternică şi apoi a început să-şi revină
şi a mai trăit încă patru ani. Era destul de înaintat în vârstă. După aceea, la
o întâlnire la Biserică, am vorbit cu domnul T., care mi-a povestit că atunci
îl ducea pe Vlădica la aeroport. Brusc, Vlădica i-a spus:
- Hai să mergem acum la soţii Liu.
Domnul T. i-a spus că ar întârzia la
aeroport şi că nu poate întoarce în acel loc. Apoi Vlădica i-a replicat:
- Poţi să iei asupra ta viaţa unui om ?
N-a putut face altceva decât să-l aducă pe
Vlădica la noi. Vlădica, după cum s-a dovedit, nu a întârziat la avion, fiindcă
îl reţinuseră pentru el.
(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman
Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici -
viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, p. 48)
Maica
Domnului i s-a arătat președintelui
Assad
în Mănăstirea Saidnaya
Era într-o seară la Mănăstirea Maicii
Domnului Saidnaya din Muntele Kalamun – Siria.
Porțile mănăstirii fuseseră deja închise.
Un vizitator neașteptat lovește insistent în poartă. Călugărița ce avea
ascultare la poarta mănăstirii deschide, nu înainte de a se încredința cine
este. Într-adevăr, era președintele Siriei Bashar al Assad.
Monahiile au rămas încremenite de această
prezență a sa neașteptată și impunătoare. El le-a salutat cu respect și le-a
spus că a venit să se închine. Le-a cerut doar să-l lase singur în biserică, ca
să se roage Maicii Domnului nerăspândit. De aceea le-a cerut insistent să nu
mai fie nimeni în biserică. Călugărițele au simțit atunci un fior
nemainîntâlnit. L-au asigurat că se vor îngriji să fie îndeplinită cererea lui.
Președintele intră cu evlavie în biserică…
Ușa este închisă apoi ermetic în urma sa. Acolo, în lumina slabă din biserică,
se roagă Maicii Domnului… După ce a trecut câtva timp, președintele iese din
biserică. Și-a exprimat deplina sa satisfacție, dar le spune că nu și-au ținut
cuvântul. „Am cerut să fiu singur în biserică. Cine a fost așadar acea femeie
cu pruncul în brațe care a stat cu mine în biserică?” Monahiile au răspuns că
nicio femeie nu a intrat în
biserică, așa cum făgăduiseră. Dar că acea
Doamnă pe care a văzut-o nu putea să fie decât Maica Domnului. Emoția pe care
au simțit-o cu toții era nespus de mare… Aceasta s-a întâmplat în vremea
războiului cu multe victime din Siria.
Sursa: dimpenews.com
Femeia
fără nădejde de vindecare
În Filipine, fiind conducătorul regiunii
bisericeşti în care se găsea biserica şi unde trăiau preoţii, monahiile şi
Vlădica, îl însoţeam uneori pe Vlădica în oraşul Guyan, unde într-un spital
filipinez erau ruşi foarte grav bolnavi pe care Vlădica îi vizita, dându-le
Evanghelii de buzunar şi iconiţe. Într-o astfel de călătorie, intrând în
salonul în care erau ruşii, am auzit nişte ţipete îngrozitoare venind de
departe. Întrebată de Vlădica despre cauza acestor ţipete, asistenta i-a
răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de vindecare şi care, deoarece îi
deranja pe ceilalţi pacienţi cu ţipetele ei, fusese dusă în fostul spital
militar american de lângă clădirea în care ne aflam noi.
Vlădica s-a hotărât imediat să meargă la
ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă acest lucru, căci femeia era
înconjurată de un miros dezgustător.
- Asta n-are nicio însemnătate, a spus
Vlădica şi cu paşi mari şi repezi s-a dus la femeia din clădirea alăturată.
Eu l-am urmat. Într-adevăr, femeia emana
un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea, Vlădica i-a pus o cruce pe cap şi a
început să se roage. Am ieşit. Vlădica s-a rugat multă vreme, apoi a spovedit-o
pe bolnavă şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie. Când am plecat, nu mai ţipa, ci numai
gemea încetişor. A trecut ceva timp după aceasta. Când am venit altă dată la
spital, de-abia intrasem cu un jeep în curte, că din spital a ieşit alergând o
femeie care s-a aruncat la picioarele lui Vlădica. Era femeia „fără nădejde de
vindecare“ pentru care se rugase el.”
G. Larin Sidney, Australia
(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman
Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici -
viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, pp. 72-73
Un
rapsod de excepție: Pr. Stelică Zoican
De curând, Episcopia Severinului și
Strehaei a editat, cu binecuvântarea Prea Sfințitului Episcop Nicodim, al
doilea CD cu muzică mehedințeană interpretată la fluier de preotul Stelică
Zoican de la Balta. Acompanierea este făcută de Dl. Prof. Valeriu Partenie la
orgă și de Dl. Nicușor Mihai la vioară.
Părintele Stelică Zoican este un cunoscut
rapsod al cântecului mehedințean și
despre dânsul am mai scris în ,,Scrisoare pastorală”. Amintim doar, că a fost
organizatorul, sufletul și dirijorul echipei de fluierași de la Baltă, echipă
cu care a obținut locul întâi pe țară cu câteva decenii în urmă. Azi, cei mai
mulți dintre fluierașii de altădată au trecut în lumea tinereții fără
bătrânețe, alții au plecat în cele patru zări să-și caute un rost în lume, iar
cei ce au mai rămas în sat sunt prea bătrâni, ca să mai dea glas gândului.
Părintele a rămas singur pe poziție, ca să ducă mai departe o zestre
inestimabilă, creată și transmisă prin generații din vremi imemoriale. Și o
transmite cu grijă, cu competență, cu dragoste, conștient de valoarea ei.
Cel care ascultă CD-urile cu muzică
interpretată de Părintele Stelică Zoican
nu poate rămâne indiferent, nepăsător, mai ales dacă are în vene sânge
de român și conștiință de om al locului. Doina predomină și ea ne duce cu
gândul departe, în istorie, povestindu-ne trecutul locurilor și oamenilor ce-au
făcut umbră acestui pământ.
În viers de cântec citim ca-ntr-o carte
despre vremurile de înălțare și de poticnire ale neamului, despre durerile și
bucuriile lui, despre amintirile și speranțele sale. În viersul fredonat de
Părintele Zoican se traduce gândul celor de sub glie și ei înșiși parcă sunt
readuși la viață. În prag de primăvară, când toată natura renaște, când Însuși
Mântuitorul biruiește moartea și păcatul și înviază, Părintele Zoican reușește
să readucă la viață generații de înaintași, bătrânii satului, care au fost și
ei cândva pe aici și s-au bucurat de toate câte a revărsat Dumnezeu peste lume.
Parcă îi vezi învârtind hora satului și trilurile fluierului îi face să salte
voinicește în rotocolul horii, îi auzi chiuind, bucurându-se de tinerețe, de
putere, de dragoste, de tot și de toate.
Sârbe, precum Sârba lui tata Ioniță, Sârba lui Ilie Cerbu,
Sârba lui Bâlă, Sârba lui Lică Șchiopu, alături de danțurile foarte îndrăgite
în satele de munte ale Mehedințiului, precum Danțul lui Mihai Călău, Danțul din
Prejna, Danțul din Balta, Danțul din Izverna, Danțul din Coada Cornetului și
hore de tot felul, ardelenci, învârtite de doi sunt câteva piese de rezistență,
care aduc la viață o lume dispărută, o lume a satelor mehedințene de altădată.
Sunt melodii specifice locului, sunt dansuri autentice, pe care le gustă cel
mai bine cei ce au crescut cu ele, le-au fredonat, le-au jucat, și-au legănat
zilele și nopțile.
Unele dintre melodii amintesc de cântece
de dragoste din zonă, de cântece de dor, de înstrăinare, unele sunt chiar fragmente de bocete. Ascultând
aceste melodii, îți încarci sufletul de energii nebănuite. Conștientizezi că
faci parte dintr-un neam care a fost capabil să creeze și să păstreze asemenea
comori. Melodiile îți răscolesc sufletul și amintirile, dar îți redau și
speranțe de viitor. Atâta vreme cât mai sunt oameni care cântă cu atâta vigoare
și măiestrie aceste giuvaeruri, nu-i totul pierdut.
Neamul românesc trăiește prin limba, prin
muzica, prin dansurile, prin portul, prin credința și prin datinile sale,
trăiește prin istoria și cultura lui, prin oameni și speranțele lor. Sunt
gustate însă de toți cei ce iubesc muzica populară românească autentică de
aproape și de departe, de iubitori de istorie, cultură și civilizație
rurală.
Muzica populară interpretată cu măiestrie de
preotul Stelică Zoican se poate constitui ca un document de suflet românesc, ca o carte de vizită a
unui neam greu încercat de vremuri. Alături de alți rapsozi ai Mehedințiului, -
și, din fericire, nu sunt puțini -, Părintele Stelică Zoican reușește să
înscrie cele câteva zeci de piese de muzică mehedințeană autentică în
repertoriul tezaurului muzical românesc. Păcat că numărul de CD-uri a fost
foarte mic și o muzică de înaltă calitate nu este cunoscută marelui public.
Îi urăm din tot sufletul Părintelui
Stelică Zoican ani mulți și putere de muncă, pentru a salva de la uitare alte
și alte comori ale cântecului popular mehedințean, iar episcopia noastră să mai
realizeze și alte asemenea acte de cultură adevărată[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Un rapsod de excepție : Preotul
Stelică Zoican, în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XI(2013), nr. 251, p. 1; în ,,Omniscop”, Craiova, 19 apr. 2013, ediție on-line (http:// www. omniscop.
Ro; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2017, pp.
174-176.
Duhul
Cel Preasfânt
Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită
de Însuşi Hristos, Care, vorbind Ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt
purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. loan 15, 26). Aceasta
înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci
participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai
arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama,
Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din
punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de
vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de
arătarea Sa prin lucrare.
Tatăl este suficient Lui însuşi şi naşte
înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi
purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să Se despartă
prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane
ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este
ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval
de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului
Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de
acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon înţeleptul).
Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute
prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne
îndemnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului
Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre
iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt,
şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată
de cea a lui Hristos.
Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin
bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit
în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după învierea
Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că
Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli,
Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale
Trupului înviat al lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre
existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.
Acest lucru reiese limpede din Sfânta
Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile
Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin
minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi
curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (loan 15, 3). Cu un alt prilej, a
spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl
Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (loan
14.23).
Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima
curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El
este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit
ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl şi Care
rămâne la voi şi în voi va fi (loan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte
harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos,
sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al
Dumnezeului Treimic.
Într-un tropar din canonul iambic al
sărbătorii Cincizecimii, Sfântul loan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul
Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt
este numit semn al Cuvântului, deoarece El îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul,
căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie
al Nissei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică
„Domn este lisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt
este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe Ucenici în acelaşi fel
în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce însuşi Hristos le-a
spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos
este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi
de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a
slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra
Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon înţeleptul). Aşadar, putem spune
că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit, Fiul S-a slăvit prin câte a
săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga
lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe
Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit Ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în
Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe
Fiul, pentru că cei care primesc Duh Sfânt se fac fii ai lui Dumnezeu şi
mădulare ale Trupului lui Hristos.
Din toate acestea, vedem că lucrarea
Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea
comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care
dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.
Duhului Sfânt l-au fost date multe nume.
Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în
viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul
Sfânt atunci când le-a vorbit Ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa:
Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac,
Duhul Adevărului (loan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este
caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe Ucenici şi
Care le va reaminti cele spuse de El însuşi în timpul vieţii Sale. Dar
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu. Acela
vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (loan
14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm
acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”.
Duhul Sfânt Se numeşte Mângâietor deoarece
îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să
păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă
împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor.
Sfântul loan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos110
(mângâietor) de la parakalin111 (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi,
pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii
ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe
Acesta ca fiind Dumnezeu.
Important pentru studiul hristologic pe
care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor,
dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor.
Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor
Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul
Evanghelist loan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare el
spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem
mijlocitoru2 către Tatăl, pe lisus Hristos cel drept”113. Aşadar, Hristos şi
Duhul Sfânt sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este
Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea
comună a Dumnezeului Treimic.
Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos
şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor,
Sfântul Grigorie Teologul spune că acestea arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa
comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor
arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De
aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.
Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu
Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau
fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos, Se
află şi Duhul Sfânt.
Anterior, am subliniat faptul că
Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează asupra tuturor oamenilor,
însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul
Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare,
care este lucrarea ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta,
asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi
îndeamnă spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui
Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor,
căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine,
asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a
trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale
îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul
Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească
în care se găseşte fiecare.
Astfel privind lucrurile, înţelegem că
Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia
prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin
lucrarea Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că
toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale
celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat.
Însă prezenţa Cuvântului se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel,
Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi
prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.
Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul
Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce
avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului loan Înaintemergătorul, care
s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea când era un făt de şase luni în pântecele
mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul
Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a
teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit
despre praznicul întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe
Hristos tot prin Duhul Sfânt.
Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în
Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul
Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament
Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le
dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe
oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă
spre îndumnezeire
MINCIUNA
SI ADEVAR
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Cu toate ca orice mincinos doreste sa
ascunda adevarul, nu oricine doreste sa ascunda adevarul e mincinos. Adeseori
adevarul este ascuns nu prin amagire, ci doar prin tacere. Asa a facut si
Domnul când a zis: „Înca multe am a va spune, însa acum nu le puteti purta”
(Ioan 16, 12).
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 108.
SLAVOSLOVIA
PRIMAVERII
-
Sfantul Inochentie al Crimeii -
Împreuna cu îmbelsugarea, pretutindeni e
frumusete si podoaba: primavara nu se zgârceste a darui haine frumoase
tuturora; multe dintre animale primesc anume în acest timp din mâna naturii –
ca un fel de primenire pentru sarbatori – haina noua dupa felul si trebuinta
lor; iar în împaratia plantelor, toate îsi schimba îmbracamintea si se înnoiesc
din cap pâna în picioare si nici mesterul cel mai iscusit nu va fi în stare sa
întreaca modelele ce împestriteaza în timpul primaverii dealurile si câmpiile.
Oare nu tot asa era si în starea de nevinovatie? Toate vietuitoarele, pâna si
cele lipsite de cugetare, simt ca primavara este cel mai minunat timp al anului
si-si exprima bucuria si multumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin
cântare. Ascultat-ati voi cândva o astfel de cântare? Într-însa se aude
rasunând simtamântul adânc de recunostinta, de multumire si un fel de veselie
sfânta. Aceasta e bucuria fiintelor înviate din morti, care dupa ce pierdusera
totul, deodata dobândesc cu prisosinta tot ceea ce le e de trebuinta. Câta
lipsa de oboseala la acesti cântareti! Câta felurime în aceasta cântare! Pâna
si miezul noptii rasuna de cântarea cea mai dulce! Ti se pare si, cu adevarat,
este o curata priveghere de toata noaptea a naturii! Însa în cazul acesta, lumea
fiintelor nerationale se apropie de lumea Îngerilor, unde duhurile cele curate,
înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua si noaptea vestesc slava Atottiitorului!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 31-32
Căpitanul
Nicolae Zoican
Nu am găsit nicăieri până acum un studiu sau vreo amintire a cuiva privitoare
la căpitanul lui Tudor Vladimirescu, Nicolae Zoican din Balta. Există în arhive
și în unele colecții de documente din vremea lui Tudor câteva scrisori ale lui
Tudor Vladimirescu către Nicolae Zoican sau ale acestuia către Tudor. Mare mi-a
fost surpriza, când Părintele Stelică Zoican mi-a relatat câteva amintiri
despre căpitan, așa cum s-au păstrat ele din generație în generație în familie
și în sat.
Căpitanul Nicolae Zoican era negustor.
Avea multă avere moștenită din părinți. Știa carte învățată în școală. Fusese
coleg cu Tudor Vladimirescu. Cunoștea limba greacă, pe care o vorbea și o scria
cursiv. Făcea comerț cu vite la târgurile oltene, dar nu era străin nici de trecerile clandestine
peste munți, în Banat.
O strămoașă a lui Nicolae Zoican fusese
vestita Zoica. Aceasta era căpitan de plai pe la 1700. Avea sub comanda sa o
ceată de plăieși din satele din nordul Mehedințiului și cu ei apăra aceste sate
de turci. Turcii năvăleau destul de des de la Ada-Kaleh prin satele mehedințene
și făceau jafuri. Rareori putea să-i respingă potera. Din cauza aceasta se
formau cetele de țărani, care vegheau zi și noapte, ca să nu fie surprinși
localnicii. Zoica avea o moșie imensă, de la Balta până în Gornenți.
Proprietatea era cunoscută sub numele de Ponorel. Drumul care venea de jos de
la Cireșu avea undeva un pod, numit Podul Sârbului. Acolo era locul cel mai
potrivit pentru cetașii mehedințeni ca să lupte cu turcii și acolo avuseseră
cele mai multe victorii împotriva lor. Zoica umbla travestită în bărbat. Era
foarte dârză și vitează. Avea un frate, Barbu. Când a fost vorba să împartă
plaiul Ponorălului cu fratele său, nu s-au înțeles. Au ajuns și la judecată,
până la divanul de la Craiova. Nemulțumită de rezultatul judecății, Zoica l-ar
fi împins pe fratele ei într-un tău(gâldău, vârtej de ape) adânc al Topolniței.
De atunci acest tău se numește Tăul Barbului. Într-o zi, Zoica s-a retras
undeva într-un loc dosit, unde și-a făcut baie într-un pârâu. Era frumoasă și
tânără. În pădure era un turc fugar. Acesta a văzut-o și s-a îndrăgostit de ea
și ea de el. L-a luat de bărbat și el s-a numit Zoican. Multe locuri poartă
până azi numele Zoicăi. Așa, bunăoară, în Curecea este o fântână foarte adâncă,
Fântâna Zoicăi, la care se spune că ar fi fost îngropată o comoară.
Nicolae Zoican era, așadar, nepot sau
strănepot al Zoicăi. El a fost colaborator apropiat al lui Tudor. Avea grad de
căpitan în revoluție, dar el avea rolul de a alimenta pandurii. Era funcție
foarte importantă. Până de curând s-au găsit prin satul Balta scrisori care
s-au purtat între Zoican și Tudor. Când ducea vite în Banat să le vândă, de
multe ori aducea de acolo arme pentru panduri. Pe drumul dintre Șiroca și
Balta, acolo unde locul se numește Natameni și este o cruce veche, numită
Crucea lui Bădâi, era pe vremea aceea o cârciumă. Aproape de cârciumă era o
fântână foarte adâncă, dar seacă. Avea în jur de 30 metri adâncime. Pe fundul
fântânii pandurii depozitau armele, multe dintre ele aduse de Nicolae Zoican
din Banat și din alte părți.
În timpul revoluției, Tudor Vladimirescu a
trimis scrisoare din Grădeț, loc situat între satul Păunești și mânăstirea
Schitul Topolniței, lui Nicolae Zoican la Balta. În acea scrisoare, îi poruncea
lui Zoican să meargă la Cernavârf, la neamul Tătucilor. Îi spunea să meargă cu
ei într-un anumit loc, pe care numai aceștia îl cunoșteau, fiindcă acolo are
aur ascuns. În scrisoare îi spunea lui Nicolae Zoican că, după ce ia aurul din
locul de taină, să-i împuște pe cei din neamul Tătucu. Nicolae Zoican s-a dus
de îndată la Cernavârf și a făcut așa cum primise poruncă. A luat aurul, dar pe
Tătuci nu i-a împușcat. La câtva timp după ce a primit aurul, Tudor a aflat că
Zoican nu îi împlinise porunca întocmai și a trimis panduri să-l ridice de
acasă noaptea. L-au luat în cămașă și desculț și l-au dus la Tudor, la Grădeț.
Tudor a hotărât să-l omoare. L-a apărat un alt căpitan, Rogobete de la Cireșu.
Acesta l-a lăudat pe Zoican pentru sprijinul pe care-l dăduse până atunci lui
Tudor și pandurilor și l-a asigurat pe Tudor că Nicolae Zoican le va fi om de
nădejde și de atunci înainte. Cu mare greutate Tudor s-a răzgândit.
În cimitirul de la Balta se păstrează și
azi crucea lui Nicolae Zoican. Ar fi murit prin 1825.
E interesant că Tudor n-a făcut biserică
în Balta, unde era prietenul său, Nicolae Zoican, care l-ar fi sprijinit, fără
îndoială, ci la Prejna. Localnicii explică aceasta, spunând că tatăl lui Tudor
a fost din Prejna. Tudor însuși se intitula în multe scrisori ale sale cu
numele de ,,Tudor ot Prejna-Mehedinți”, adică cel de la Prejna. Tudor avea
dușmani de moarte la Gornenți, pe cei din neamul Răescu. Această dușmănie se
trăgea de la faptul că Tudor avusese acolo o iubită din neamul Răescu, pe care
n-a mai luat-o de soție, așa cum se așteptau cei din familia fetei[1].
Pr. Al. Stăniulescu-Bârda
[1] Căpitanul Nicolae Zoican, în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp. 383 –
385 ; în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXV(2015), nr. 6442(22 iul.), p. 3, 5; în
vol. Pr. Stelian Zoican, Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Oameni, fapte, întâmplări,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015, pp. 17-19).
L
U N A
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Mare este si corpul lunii! Dupa soare este
cel mai luminos astru. Dar marimea lunii nu ramâne vazuta totdeauna, ca uneori
cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri si împutinata; arata
lipsa în cealalta parte a ei; ca o parte a ei se umbreste când creste, iar o
alta parte a ei se ascunde când descreste.
O pricina nespusa a înteleptului Creator a
facut ca luna sa aiba aceasta felurita schimbare a formelor ei. Sau poate ca
înteleptul Creator a vrut sa ne dea o pilda vadita de cum este firea noastra
omeneasca. Ca nimic din cele omenesti nu este statornic; ci unele ies din
nefiinta si merg spre desavârsire, iar altele, dupa ce au ajuns la dezvoltarea
lor si au crescut la cea mai de sus masura a lor, iarasi, prin pierderi
treptate, se mistuie si se distrug; si împutinându-se, pier. Creatorul, deci, a
vrut sa ne dea învataturi despre cele cu privire la noi prin fazele lunii; iar
noi, luând cunostinta de grabnica schimbare a celor omenesti, sa nu ne îngâmfam
când ne merge bine în viata, nici sa ne laudam cu puterea, nici sa ne mândrim
cu bogatia cea nestatornica, ci sa dispretuim trupul care sufera schimbari si
sa ne îngrijim de suflet, de bunul cel nemiscator. Iar daca te intereseaza
luna, ca-si pierde lumina prin scaderile ei treptate, sa ti se întristeze mai
mult sufletul, care are strânsa în el virtutea, dar din pricina neluarii aminte
îsi pierde frumusetea sa si nu ramâne niciodata în aceeasi stare sufleteasca,
ci adeseori se schimba si ajunge altul din pricina ca n-are temelie tare. Cu
adevarat, asa cum spune Scriptura: „Cel nebun se schimba ca luna” (Sirah 27,
11).
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
144-145
FOCUL
MISTUITOR
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Când arunci într-o soba hârtii, gunoaie,
acestea ard. La fel si cu omul duhovnicesc, orice i-ar arunca ispita, el arde,
este „foc mistuitor”. Cugetele rusinoase nu se lipesc de el, si dupa aceea si
diavolul oboseste si pleaca.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 132
Naiul
lui Zamfir
Cine
nu-l cunoaşte şi nu-l admiră? O lume întreagă este fascinată de naiul lui. Unii
îl socotesc un fenomen, alţii un geniu. Cel mai potrivit ar fi să-l socotească
o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc asemenea
lui Gheorghe Zamfir nu am avut nici nu avem mulţi. Cu toate acestea, parcă ar
fi un blestem să nu-i păstrăm mai aproape de noi! Enescu a murit departe de
ţară. Brâncuşi la fel!
Gheorghe Zamfir a emigrat în urmă cu mulţi
ani, alăturându-se unor valori româneşti despre care noi, cei din ţară, nici
n-am auzit până mai ieri. I-am socotit pe toţi cei plecaţi departe nişte
trădători, nişte lichele, nişte vânduţi pe „un blid de linte”! Puţini au fost
cei ce i-au înţeles pe cei plecaţi ca pe nişte însetaţi de libertate.
În vara lui 1990 mă aflam cu un grup de
mehedinţeni în postul de radio de la Chişinău. Făcusem nişte înregistrări.
Înainte de a pleca, redactorul, doamna Tamara Dorogan, împreună cu alţi colegi
ai dânsei, au vrut să ne facă un cadou-surpriză. Ne-au pus o bandă cu
înregistrări ale lui Gheorghe Zamfir. Înregistrarea se făcuse prin 1987-1988 la
Paris. Acolo concertase Gheorghe Zamfir cu formaţia lui. Îl ascultasem de multe
ori la radio, la televizor, ba chiar la „Rapsodia Română”, dar niciodată nu mi
s-a părut mai tulburătoare muzica lui ca atunci, în înregistrarea de la
Chişinău. Naiul lui Gheorghe Zamfir depăşea condiţia unui instrument muzical
oarecare, iar ceea ce făcea artistul acolo nu mai era o prestaţie de rutină.
Ascultam toţi înfioraţi şi plângeam. Cântecul acela era însuşi cântecul
pământului românesc. Toată istoria şi zbaterea milenară a acestui neam, toate
lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele erau scrise
în muzica aceea. Când era geamăt de durere, când frământare de lavă din
străfunduri, când ţâşniri năvalnice spre stele, când prăbuşiri de ciocârlie...
Pe melodia aceea cutremurătoare apărea, la un moment dat, o voce de femeie,
care bocea. Bocetul ei era asemănător cu al unei mame, care-şi descoperă unicul
copil mort.
Era un ţipăt sfâşietor de disperare, în
care cuvintele prea puţin îşi mai aveau rostul. Distingeam, totuşi: „Nicola,
Nicola / Ce-ai făcut cu ţara mea, / Tu şi cu muierea ta...!” Pentru prima dată
am înţeles cu adevărat forţa pe care o poate avea muzica în politică...
După Revoluţie. Zamfir s-a întors în ţară.
A vrut să ne mângâie cu naiul lui, să ne ajute să ne regăsim pe noi înşine, să
lipim ciob cu ciob ulciorul, în care să păstrăm apa vieţii şi a speranţei. A
cântat pe scene mari şi mici, căci toţi i-am fost la fel de dragi...
Zilele trecute am citit într-un ziar că
Gheorghe Zamfir, dezamăgit şi obosit, a declarat că a plecat din România cu
hotărârea de a nu se mai întoarce niciodată. N-am fost cei pe care-i căuta!
Ne-am înstrăinat de noi înşine!
Judecă-ne, bade Gheorghe, slăbiciunile şi,
de poţi, iartă-ne şi iubeşte-ne ca-ntotdeauna, căci ai tăi suntem şi al nostru
eşti![1]
[1] Naiul lui Zamfir, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. IV(2005), nr. 54, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, pp. 123 – 124. A se vedea și Gheorghe Zamfir, în
,,Datina", Tr. Severin, an. VI(1994), nr.
1231(1-2 dec.), p. 4; în vol.
Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp. 11 – 13; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 70-71.
PASARELELE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Au nu se vând cinci pasari cu doi bani?
Si nici una dintr-însele nu este uitata înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12, 6).
M-am înduiosat vazând în crâng un cuibusor de pasare micuta cu puisorii mici
(de culoare cenusie), vazând cu câta grija si jale piuiau barbatusul si
perechea sa, iar copilasii lor asteptau un viermisor sau o musculita din ciocul
mamei. Cu adevarat, nici pasarica cea mai mica nu e uitata înaintea lui
Dumnezeu, El poarta grija de fiecare, hraneste si creste pe fiecare, tuturor le
daruieste viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu în
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 20.
FLOAREA
OFILITA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Cât de frumoasa este aceasta lume, însa
plina de moarte! Ea se aseamana unei flori care s-a deschis într-o luna de
primavara: înfloreste atâta timp cât roua si ploaia o tin în viata; îndata ce
vine arsita, floarea se ofileste. Asa si moartea face sa paleasca obrajii si
strica în mormânt madularele cele minunat întocmite... Da-ne, Doamne, scapare
si ocrotire în tarâmul unde dreptii salasluiesc.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 124-125.
In
memoriam: Arhiep. Pimen Zainea
Eram elev la seminar. La fiecare sfârșit
de an școlar se organiza câte o excursie într-o anumită regiune a țării, alta
de fiecare dată. În cei cinci ani cât am fost elev acolo am avut ocazia să
cunosc, în mare, aproape toată țara. Din fiecare zonă păstrez și azi multe
amintiri.
Cu ani în urmă am scris un articol, Lecția
de istorie, în care povesteam vizita de atunci la Mănăstirea Putna, mai precis
la muzeul mănăstirii. M-a impresionat magistrala prezentare a călugărului-ghid.
Regret și azi că nu l-am rugat să-mi spună numele. Mai târziu, ajungând cartea
mea, Istoria clipei, în mâinile regretatului episcop Gherasim al Rădăuților, nu
mică mi-a fost surpriza, când am primit o scrisoare de la dânsul, în care
menționa că în perioada respectivă și dânsul era ghid acolo și e foarte posibil
ca acel călugăr care m-a fascinat să fi fost chiar dumnealui. Am corespondat
câțiva ani cu Preasfințitul Gherasim, am făcut schimb de cărți, până a trecut
dincolo.
Aflând în ultimele zile că în acea
perioadă și Înaltpreasfințitul Pimen era ghid la mănăstirea Putna, consider că
nu strică să reiau acel articol și Dumnezeu știe mai bine care era adevărata
identitate a ghidului de atunci.
,,Lăcașurile și bisericile creștine
ortodoxe au fost dintotdeauna păstrătoarele unor valori morale, culturale și
naționale de neînlocuit. Unii ierarhi, preoți și călugări au păstrat în
conștiința neamului românesc speranța de mai bine, au menținut în actualitate
marile deziderate istorice ale națiunii române: unitatea, independența,
dreptatea etc.
Prima dată când am avut această revelație
a fost în vara anului 1970. Eram elev la Seminarul Teologic din Craiova.
Atunci, ca în toate vacanțele de vară, m-am dus în excursia organizată de acea
școală teologică la mănăstirile din Moldova.
La Putna am avut un adevărat impact cu
Istoria, cu realitatea istorică românească. La muzeul mănăstirii era ghid un
călugăr între două vârste, cu figură de schimnic. Împreună cu grupul nostru de
seminariști vizitau în acel moment muzeul alte două grupe de elevi din diferite
părți ale țării. Explicațiile călugărului reduceau la tăcere șotiile
copilărești ale vizitatorilor. După ce am trecut prin câteva săli, am ajuns în
aceea în care se afla expus tabloul lui Ștefan cel Mare și harta României Mari,
așa cum arăta ea la 1918. Aici ni s-a arătat ghidul în toată măreția sa de
educator și patriot. Cred că ne-a vorbit în fața hărții și tabloului mai bine
de o jumătate de oră, dar nimeni n-a observat trecerea timpului. Auzisem despre
Basarabia și Bucovina doar de la părinți și bunici. Atunci auzeam și vedeam.
Lucrurile aveau o prospețime și o frumusețe a lor, care impuneau atenție,
concentrare până la lacrimi. Și călugărul știa să-și dozeze cunoștințele și
expunerea, ca să meargă la suflet.
Atunci mi s-a revelat adevărul istoric al
raptului de la 1940 în toată urâciunea lui. Atunci l-am înțeles pe Ștefan și
lupta lui, altfel decât îl înțelesesem din manual. Atunci am înțeles ce
înseamnă a fi un mare dascăl de istorie și a ști să aprinzi din făclia
sufletului tău luminițele patriotismului celor mici și însetați de cunoaștere.
În timp ce călugărul ne explica de ce este
supărat Ștefan cel Mare în tablou, am întors capul și am privit spre grupul de
profesori aflat în spatele nostru, al elevilor. Câțiva profesori ai grupurilor de
elevi aflați împreună cu noi, seminariștii, probabil mai temători sau mai
activi(ști), îi făceau disperați semne cu mâinile călugărului, îndemnându-l să
tacă, să schimbe vorba, să nu spună lucrurilor pe nume, fiindcă e periculos.
Semănau cu niște surdo-muți !
Călugărul, însă, era orb pentru astfel de
gesturi. Prin fața ochilor săi lăuntrici se derulau crâmpeie de istorie,
adevărată istorie românească și nu pregeta să le prezinte, în ciuda tuturor
pericolelor la care se expunea(...)”.
Indiferent care dintre cei doi ierarhi a
fost atunci în fața noastră în calitate de ghid, mă înclin în fața memoriei
lor, ca mari patrioți .
Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen îi
datorez mult, atât eu cât și Parohia Malovăț, fiindcă, prin aprobarea sa, a
dotat bisericile, mănăstirile și preoții din eparhie cu multe dintre cărțile
editate la Malovăț și la Bârda, fiindu-ne de un mare ajutor.
S-a stins în aceste zile, la cei peste 90
de ani ai săi, dându-ne încă o lecție de modestie cum rar se mai pot întâlni: a
lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat direct în pământul reavăn de la
Mănăstirea Sihăstria Putnei, în mormântul pe care din timpul vieții și l-a
pregătit, fără cavou, fără sarcofag, fără catedrală, într-o simplitate care-i
face cinste. Dragostea de care s-a bucurat din partea enoriașilor și preoților
săi în timpul vieții s-a revărsat acum în torente, în ciuda tuturor
restricțiilor și se va manifesta multă vreme de acum încolo prin pelerinajele,
rugăciunile și lacrimile de la mormântul lui.
Dumnezeu să te ierte, vrednic ierarh al
neamului românesc![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Arhiep. Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr. 421, p. 2-3; în ,,Națiunea”,
București, 6 iun. 2020, ediție on-line
(https://www.ziarulnatiunea.ro/ category/religiespiritualitate).
N
I S I P U L
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Vicleanul diavol cauta sa ne împrastie
rugaciunea cum ai împrastia o mâna de nisip, dupa cum si cuvântul ei l-ar dori
sa fie tot ca nisipul, neînchegat, fara vlaga, adica lipsit de vapaia inimii.
De asemenea, rugaciunea poate fi ca o casa construita pe nisip sau ca o casa
construita pe stânca. Construiesc pe nisip cei ce se roaga fara credinta,
împrastiat, cu raceala. O asemenea rugaciune se risipeste de la sine si nu-i
aduce nici un folos rugatorului. Construiesc pe stânca cei care, atât timp cât
dureaza rugaciunea, tin ochii atintiti spre Dumnezeu, rugându-I-se asa cum s-ar
ruga unei persoane vii, vorbindu-I fata catre fata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 14.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu