Theodore
Dalrymple - „Cultura noastră. Ce a mai rămas din ea”
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
24
Mai 2023
Theodore
Dalrymple, marele etician al bunului-simț
Dacă într-o carte găsești echilibru,
limpezime a ideilor, argumente puternice, exemple relevante, informație de
calitate pentru a lămuri subiecte de actualitate, concluzii edificatoare pentru
timpul ce ne așteaptă, iar toate acestea mai sunt însoțite și de suficient umor
de calitate, atunci ești un cititor binecuvântat. Acest sentiment îl trăiești
citind cartea lui Theodore Dalrymple, „Cultura noastră. Ce a mai rămas din ea”,
apărută la editura Contra Mundum (2020), în traducerea Smarandei Nistor și a
lui Ninel Ganea.
Printre cele 25 de articole grupate în
două categorii („Politică și societate”, „Arte și literatură”) n-am găsit
niciunul în care autorul să facă rabat de la standardul de calitate a analizei
sociale, politice, culturale cu care ne obișnuiește din primele pagini. O
analiză atentă, fără a fi sufocantă; dimpotrivă, Dalrymple dovedește a stăpâni
un mod de exprimare cât se poate de atrăgător, făcându-te să nu te mai desparți
de carte până nu ajungi la ultimele rânduri. Am amânat să scriu imediat după
lecturarea volumului, pentru a nu fi influențat de entuziasm, iar la distanța
suficientă pentru detașare îmi dau seama că acest entuziasm a fost cât se poate
de justificat, din moment ce lucrarea sa te îmbogățește așa cum nu o pot face
multe cărți sofisticate de sociologie, filosofie, politologie.
Avantajul eseistului britanic îl
reprezintă capacitatea de a se raporta rațional la întregul puzzle
social-cultural-politic, capacitate susținută de vasta cultura, de bogata
experiență de viață, ca medic (generalist și psihiatru) de închisoare în
Birmingham, într-un spital de la periferia Londrei, ori ca medic în câteva țări
africane; susținută, de asemenea, de dorința sa de a afla cauzele problemelor
dincolo de explicațiile oficiale, deseori părtinitoare ori chiar
propagandistice. Autorul se ține la distanță de orice ideologie; în schimb,
remarcăm empatie pentru orice suferință, dar și mâhnire pentru daunele produse
controlat de elitele politice și culturale, mâhnire pentru naivitatea celor
care cad rapid în tot felul de capcane ideologice și pun astfel umărul la
degradarea generală. Cu toate acestea, umorul sănătos este cumva prezent peste
tot, ca însoțitor al lucidității. Avem de-a face cu un gânditor conservator,
dar nu unul „de serviciu”, ci în sensul cel mai sănătos și dezirabil, evitând
permanent orice fel de exces. De aceea observăm cât de mult apreciază
înțelepciunea shakespereană.
Dalrymple nu este deloc un autor comod,
iar adeziunea sa este totdeauna pentru adevăr, nu pentru o anumită clasă
socială, pentru vreun grup. Ca atare, scrie cu discernământ și fermitate despre
teme precum legalizarea drogurilor („Nu legalizați drogurile”), sexualitate
(„Orice fel de sex, oricând”), probleme rasiale, religioase, despre valurile de
isterie socială create în jurul unor subiecte sau persoane precum Prințesa
Diana, scrie despre avangardele prostiei și ale prostului gust, despre
barbariile moderne mânate de același duh distrugător, nihilist („Furia
Virginiei Woolf”), despre „ismele” culturale care au făcut posibil ca după anii
1990 să fie organizate expoziții unde au fost incluse „opere” precum aceea
intitulată „Spaceshit” (de la excrementele de elefant care au fost lipite pe
tablouri) și chiar să fie aplaudate ca fiind deschizătoare de minte; expoziție
organizată chiar la Royal Academy of Art din Londra, o instituție cândva reper
pentru arta de calitate, instituție care astfel a devenit vârf de lance al
vulgarizării și grosolăniei - sunt cuvintele autorului.
Printre numeroasele teme de maximă
importanță, cititorii vor descoperi o interesantă comparație între Turgheniev
și Marx, în privința raportării la om, rolul pe care Margaret Mead l-a avut în
mișcarea de „eliberare” sexuală, sau că Virginia Woolf a fost poate cea mai
mare rebelă fără cauză.
Uimește la Dalrymple ușurința de a
surprinde esența diverselor perspective filosofice, precum și finețea aplecării
asupra nuanțelor. El face dese referiri la marii filosofi, fără a fi vreo clipă
snob ori didacticist, pentru că nu etalarea cunoștințelor îl interesează, ci
înțelegerea unor probleme stringente pentru sănătatea morală în special, din
moment ce aceasta se răsfrânge asupra întregului spectru social-uman. În
fiecare dintre temele abordate, scriitorul britanic prezintă modul cum este
văzută problema în prezent, cum a ajuns să fie astfel și care sunt temeiurile
solide pe baza cărora ne putem face o imagine adecvată asupra subiectului. Așa
se întâmplă în cazul „emancipării” relațiilor sexuale, arătând cum bunul simț
în aceste chestiuni a fost înlocuit de revoluții care au câteva urmări vizibile
și pentru orbi: numărul tot mai mare al mamelor minore, al abuzurilor, al
avorturilor, al orfanilor, al relațiilor superficiale între sexe, divorțul mai
degrabă ca regulă decât excepție. Fără a aplauda tot ce a fost în trecut,
trebuie totuși să ne întrebăm, îndeamnă autorul, cum s-a ajuns la formarea
mentalităților strâmbe, de ce sunt atât de mult susținute cultural și politic,
în pofida efectelor devastatoare pentru generațiile noi? Cine și ce interese
are în menținerea acestei stări de lucruri? Încotro se va ajunge? Se mai poate
opri bolovanul odată ce a luat-o la vale? Dacă da, cum? Sunt întrebări la care
încearcă să răspundă, apelând deseori la scurte istorii ale fenomenelor, ceea ce
presupune referirea la diverse fraude intelectuale, la deschizătorii de drumuri
ce duc unde vedem cu toții.
Dalrymple nu scrie din dorința de a fi
autor, ci pentru că este copleșit de realitatea pe care o întâlnește mereu,
profesia oferindu-i ocazia să vadă un chip al societății la care locuitorii
cartierelor bogate nu au acces. Oricine a cunoscut vremuri mai așezate prin
raportarea la valori, devine fără voia sa intrigat de un dezmăț globalizat,
care nu apare din neant, ci are rădăcini și vectori de transmisie. Rădăcinile
sunt ancestrale, de aceea și problemele noastre sunt în mare parte perene, însă
vectorii de transmisie (credințe, mentalități, obiceiuri, instituții, modele
morale) au reușit până în prezent să mențină sau să refacă echilibrul chiar și
după cataclisme sociale. Ce înseamnă acest echilibru? Faptul de a ține bruta la
locul ei, prin straiele moral-culturale. Acesta este rolul oricărei opere de
calitate, pentru că Frumosul nu poate fi separat de Bine și Adevăr. Iar dacă va
fi separat, atunci va fi relativizat și se vor dezvolta categorii care, așezate
cândva la locul lor, acum cer dreptul de stăpânire: grotescul, vulgarul,
pornograficul, macabrul, lugubrul, demonicul. Din păcate, aceste specii
(in)estetice marginale sunt promovate în numele unui „bine general” pe care
ideologii progresismului, cu limbajul de lemn mereu la îndemână, îl vor ambala
cumva atrăgător pe piața comunicării: dreptul la exprimare, depășirea
tabu-urilor, deschiderea minții, originalitate cu orice preț etc. Însă fiecare
pom după roadele sale se cunoaște.
Desele trimiteri deosebit de competente la
opera lui Shakespeare sunt edificatoare și dătătoare de speranță că omenirea va
găsi resursele de a se trezi, dacă se va așeza cu fața spre realizările
durabile. Dacă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu