In
memoriam: Nicolae Trocan
De când eram copil auzeam pe părinții mei
și pe alți oameni din zonă vorbind de Nicolae Trocan. Unii vorbeau tare, fără
teamă, alții discret, mai mult șoptit, semn că erau conștienți că pot avea
consecințe dintre cele mai dure. La 14 iunie 1982 am vorbit cu Părintele
Inescu, preot în Tr. Severin. Dânsul mi-a spus că a fost arestat în 1952 și
condamnat la 15 ani închisoare. A făcut doi ani și jumătate ,,la zi”, restul
,,la fără frecvență”. Printre alte acuzații ce i s-au adus atunci, a fost și
aceea că a vorbit în stradă cu un învățător, fost coleg de școală, despre
Nicolae Trocan, partizanul. Învățătorul a fost condamnat mai mult și n-a mai
venit.
Nu înțelegeam eu atunci prea bine despre
ce era vorba, ce voia acel om, dar mă fascinau povestirile despre el, despre
felul dibaci cu care-și dobora la pământ dușmanii, cel mai adesea milițieni și
securiști. Cât privește locul lui de origine, părerile erau împărțite. Unii
spuneau că ar fi din Ilovăț sau Șișești; alții din Bobaița, fiindcă în acel sat
neamul Trocanilor era renumit, unul dintre înaintași, Mihai, fiind pandur de-al
lui Tudor Vladimirescu, decapitat de turci în 1814, după cum se menționează și
pe crucea lui din cimitirul satului. Alții spuneau că e de loc din Bobaița și
că s-a stabilit în Ilovăț. În declarația pe care el însuși o dă în fața
anchetatorilor de la Curtea Marțială, menționează că a avut domiciliul în
comuna Zegujani.
Nu cunoaștem ce școli a absolvit și ce
fapte a săvârșit în timpul războiului. Știm doar că în timpul celui de-al
doilea Război Mondial era ofițer de aviație și a doborât mai multe avioane
inamice. După război, văzând întorsătura lucrurilor și țara ocupată de
sovietici, a dezertat din armată și a devenit partizan, adică luptător pentru
înlăturarea ocupației sovietice din România și a structurilor comuniste. El se alătura însă luptei a mii de
partizani și luptători anticomuniști din perioada stalinistă din Munții
Făgărașului, din Munții Banatului și din alte locuri, care au opus rezistență
și au creat serioase probleme noilor autorități românești. Nicolae Trocan nu
s-a alăturat însă unor grupări anticomuniste propriu-zise, ci a preferat să
lupte de unul singur, în codrii lui de acasă.
Timp de
șase ani, în pădurile Ilovățului și până dincolo de Dealul Bujorăscului
din Gorj, ,,împărat” neîncoronat a fost Nicolae Trocan. Trăgător de elită, cu o
temeinică instrucție militară, Nicolae Trocan secera fără milă securiștii,
milițienii și activiștii de partid, care îndrăzneau să-l caute, să scotocească
pădurile. Știa să-i păcălească cu o dibăcie neîntâlnită până atunci, se
travestea, îi atrăgea pe urmăritori în
curse. Avea ascunzători bine camuflate prin pădure, bordeie și scorburi. Se
folosea de conacele de la vii și de la stâni, se informa permanent prin
localnici cu privire la mersul lumii și al vremurilor. În multe împrejurări el
devenea justițiarul plaiurilor Coșuștei, un fel de Zorro legendar. Era temut și
de locuitorii satelor din jur, deși n-a făcut rău niciunuia din ei. Le cerea
uneori mâncare și haine, când avea nevoie. Era neîndurător față de trădători.
Punea bilete cu dorințe, ordine,
aprecieri, amenințări la porțile multora. Era foarte punctual și, acolo unde
spunea că va veni, venea. Un secretar de sfat popular (de la Ilovăț?),
Chițimia, trecea într-o seară, dârdâind de frică, cu bicicleta spre casă.
Trocan i-a ieșit înainte și i-a strigat: ,, ,,- Mă, Chițimia, tu ești? Oprește puțin, să-ți spun ceva! Nu-ți fie
frică, nu-ți fac nimic! Sunt eu, Trocan!”
Chițimia nu l-a ascultat. A dat pedală și a vrut să treacă peste punte
pe bicicletă. A căzut în apă și și-a frânt mâna. Trocan l-a ridicat de acolo și
l-a dus până aproape de casă. Chițimia a fost în spital cu fratele tatălui meu.
A murit la scurt timp, fiindcă mâna nu i s-a mai vindecat și a dat în cancer.
La 4 ianuarie 1982, fratele tatălui meu,
Stănciulescu Gh. Alexandru, mi-a povestit din cele ce aflase de la acel
Chițimia, cu care fusese în spital, cum
a fost sfârșitul lui Nicolae Trocan. Acesta avea ca om de încredere pe
învățătorul din Ilovăț și o fată de acolo, care-i era iubită. Avea ca sălaș
beciul unui grajd al fetei, aflat undeva la un loc mai izolat. Într-o bună zi,
a trimis-o pe fată la fratele ei, la Severin, ca să-i dea niște haine pentru
Trocan. Acesta a descusut-o pe fată, a aflat unde se află ,,haiducul” și apoi a
anunțat miliția. A făcut-o pentru a scăpa de neplăceri, hărțuieli, declarații,
anchete și percheziții. Un grup mare de
milițieni a mers acolo la grajd și l-au găsit în beci. Trocan s-a predat și nu
s-a mai știut nimic de el. Fata s-a spânzurat.
La 14 oct. 1983, fratele mamei, Prof. Ion
Pârvănescu din Tr. Severin, mi-a povestit cele ce aflase și el despre Nicolae
Trocan. Așa, bunăoară, am aflat că Trocan, împreună cu un maistru-militar,
prieten al său, au evadat din armată. Au venit în Bobaița și s-au dus să taie
lemne din pădurea familiei Trocan, care fusese naționalizată. Milițianul a
încercat să-i alunge de acolo. L-au împușcat. Au luat muniția de la postul de
miliție și s-au retras în Pădurea Bujorăscului. Acolo își făcuseră groapă
acoperită cu lemne. Urmăriți de miliție, colegul lui Trocan a fost împușcat. Pe
Trocan îl alimenta soția lui. Orice încercare de a-i smulge acesteia informații
au dat greș. ,,Călcâiul lui Ahile” a fost însă fratele lui Trocan. Pe acesta
l-au șantajat că-i vor da copiii afară din școală, dacă nu le va spune unde
este frate-său. Acesta a dat detalii
privind întâlnirile pe care Trocan le are cu nevastă-sa. Au urmărit-o pe
aceasta și până la urmă au obligat-o să colaboreze. Când femeia s-a dus să-i
ducă mâncare lui Trocan în Dealul Bujorăscului, era însoțită de câțiva agenți.
Aceștia mergeau târâș, când s-au apropiat de locul de întâlnire. Soția a
fluierat o melodie numai de ei știută. Când Trocan a ieșit din ascunzătoare, au
tras asupra lui. A început un schimb de focuri. Agenții și soția au căzut.
Trocan a fost rănit la un picior. După măcel, a plecat la un conac, peste deal.
Un bătrân își avea vitele acolo. Venea o nepoată a acestuia și le da mâncare.
Trocan s-a împrietenit cu fata și și-a făcut-o amantă. Aceasta l-a hrănit multă
vreme. Trocan și-a făcut ascunzătoare în pământ, sub vite. La un moment dat, o
echipă de milițieni a venit și a făcut percheziție și la grajd. Nu l-au găsit.
Faptul l-a pus însă pe Trocan pe gânduri. Pentru a nu le da posibilitatea să-l
descopere, a spânzurat fata într-o seară, a închis bine ușile la grajd, s-a dus
acasă la bătrân. Acesta avea o casă izolată. Bătrânul dormea. Trocan a luat
toate proviziile de hrană, a încuiat ușile și dus a fost. Bătrânul a murit de
foame. Vitele au fost găsite după mai bine de o săptămână, aproape moarte de
foame. Până la urmă, Trocan a fost împușcat.
Această variantă n-am mai întâlnit-o în
altă parte și de aceea mi se pare neîntemeiată. În primul rând, toți cei ce
mi-au povestit despre el știau că nu a fost căsătorit niciodată. Am
consemnat-o, totuși, ca ipoteză de lucru.
Cert este că ofițerul Nicolae Trocan a
fost anchetat, judecat și condamnat la moarte pentru activități armate,
subversive statului, de instanțele din Craiova. În una din declarațiile sale
date în fața anchetatorilor, Nicolae Trocan scria:
,,Subsemnatul Nicolae(Nae) M. Trocan, cu
domiciliul în trecut în comuna Zegujani, județul Mehedinți, astăzi nestabil în
regiunea Gorj, fiind major, conștient de urmările ce vor decurge și în
deplinătatea facultăților mintale, declar:
Sunt anticomunist, sunt pentru credința în
Dumnezeu, țară și neam, monarhie, până în măduva oaselor, am fost român, sunt
român și vreau să mor român, sunt împotriva tuturor străinilor, - fie de orice
neam ar fi - , care prin dictat doresc să impună sistemele lor sociale,
politice și culturale în dauna poporului nostru, a originilor noastre, a
obiceiurilor noastre. Și, mai pe scurt, sunt trup și suflet din trupul și
sufletul țării mele.
Aceasta mi-e declarația pe care o semnez.
Vă rog să atașați atât scrisoarea, cât și
declarațiile în original, dacă se poate, dosarului meu de la Curtea Marțială
Craiova. Am această satisfacție, domnule șef, că oricare ar fi rezultatul cu
mine, am ajutat și eu, fie chiar cu o pietricică, la clădirea edificiului
România Democrată, în înțelesul adevărat al cuvântului meu, de mâine.
Fie ca generațiile viitoare să ia pildă de
suferințele noastre, de contribuțiile noastre de care mă simt și mai mândru”.
Curtea Marțială din Craiova l-a condamnat
la moarte. La 20 iulie 1953, ofițerul de aviație Nicolae Trocan, în vârstă de
30 de ani, a fost împușcat, iar trupul i-a fost aruncat la groapa comună.
Unui asemenea Român i s-ar cuveni cu
prisosință un monument.
La 24 martie 1980 am cunoscut-o pe sora
lui Trocan, d-ra Trocan, laborantă la Laboratorul Sanitar-Veterinar din
Halânga. Era o femeie în vârstă, foarte corectă, cinstită și competentă în
meseria ei. O tristețe profundă i se
citea pe față. Nu cred că zâmbise în ultimele decenii. Nu fusese căsătorită
niciodată, locuia pe strada Matei Vasilescu în Tr. Severin, vizavi de
protoierie. Am întrebat-o de fratele său. Își deschidea greu sufletul, ofta și
spunea: ,,- Nici până astăzi nu știm nimic despre el! Ne poartă de la Ana la
Caiafa, ne mint și ne rânjesc în față. Convingerea mea e că l-au împușcat!”
Presimțirea n-o înșela![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Nicolae Trocan, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 454, pp. 2-4; Nicolae Trocan,
partizanul, în ,,Națiunea”, București, an. X(2021), 19 oct., ediție
on-line(https:// ziarulnatiunea.ro).
TRATAMENTUL
MEDICAL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un om bolnav, care doreste sa se
vindece, se da întru totul voii doctorului sau si tine rânduiala întocmita de
acesta, pentru ca leacurile sa lucreze fara de oprelisti. Noi toti suntem din
fire betegi duhovniceste sau mai rau decât atât: fiind raniti de moarte de
tâlharul diavol, stam vatamati în drumul lumii acesteia si nicidecum nu ne
putem ajuta pe noi însine, asa cum ni se arata în pilda samarineanului
milostiv, care l-a îngrijit pe cel cazut între tâlhari (Luca 10, 30-35). Daca
voim sa ne vindecam de vatamarile pacatoseniei, trebuie sa ne lasam în voia lui
Iisus Hristos – Acel Samarinean Care nu din Samaria a venit, ci dintru Maria
Fecioara de Dumnezeu Nascatoarea –, ca sa faca El cu noi precum voieste, fiind
de trebuinta sa pazim rânduiala si legile Lui care sunt scrise în Evanghelie,
desi trupului nostru acestea i se par a fi prea anevoioase. Cei bolnavi iau de
bune si le rabda pe toate cele rânduite de doctori, de vreme ce vor sa se
tamaduiasca. Asemenea si noi trebuie sa înduram tot ce voieste si ne porunceste
Tamaduitorul nostru, Hristos, si sa le primim pe acestea ca pe darul cel bun,
caci altfel tamaduirea Lui mântuitoare nu ne va folosi cu nimic, asa precum pe
cel beteag nu-l va întrema lucrarea leacurilor, daca acestea nu sunt luate dupa
rânduiala lasata de doctor, ba chiar mai mult va creste neputinta lui. Greu îi
este trupului nostru sa lepede iubirea de sine si sa urmeze voia lui Hristos,
însa lucrarea vindecarii si a mântuirii noastre ne cere sa le facem pe acestea
negresit. De aici întelegem ca nu au o adevarata întoarcere si pocainta cei ce
nu vor sa se lase de iubirea de sine, de îndaratnicie, de setea de slava si de
alte placeri trupesti, ramânând astfel betegi duhovniceste si netamaduiti, cu
toate ca mântuitoarea tamaduire a lui Hristos este lasata pentru toti.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 119
ARTA
ADEVARATA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Mai devreme sau mai târziu, în domeniul
artei, oamenii vor parasi fotoliul cald din fata televizorului, a radioului si
vor intra în salile de spectacol, dorind sa vada nu umbre, ci miscare vie,
cântec adevarat, lacrimi si traire întreaga. Cu falsurile repede se satura
omul. Un colt de natura, un crâmpei de cer, un amurg sau niste zori vor înalta,
vor face sa tresara veac de veac inima omeneasca. Zeitatile antice au adus
inima spre o însetare tot mai mare de lumina care n-are umbra. Zeitatile
moderne ce au dus pe om spre un colaps interior, au redresat privirea lumii
spre Izvorul vietii. Motiv ce ma face sa cred ca viitorul poeziei este
triumfal.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 187
In
memoriam – Arhim. Neonil Ștefan
L-am întâlnit de două ori în viață: în
1982 și în 1999. Aveam biserica în lucru. Amploarea și valoarea consolidărilor, finisărilor, picturii,
depășeau cu mult posibilitățile economice ale enoriașilor din Malovăț. Am făcut
atunci apel la eparhii, mânăstiri, instituții de tot felul, persoane publice,
pe unde am știut și pe unde n-am știut, dar am reușit să încropesc sumele
necesare și să termin lucrările respective, fără ca enoriașii noștri să simtă
povara. M-am adresat și Mânăstirii Frăsinei. De fiecare dată mi s-a returnat
cererea, cu mențiunea că trebuie să aibă avizul ierarhului locului și să merg
personal la mânăstire, cu chitanțierul. M-am conformat întocmai.
Prima dată am avut emoții serioase.
Auzisem multe despre Mânăstirea Frăsinei, dar n-o vizitasem niciodată. M-am
dus. Se întunecase, când am străbătut satul Muiereasca, de care aparține,
administrativ, mânăstirea. Am început să urc muntele. La o oarecare înălțime,
drumul s-a bifurcat în stânga și am văzut nu prea departe o biserică
înconjurată de ziduri mari și alte clădiri. Am fost convins că am ajuns. Am
bătut la poartă, dar nimeni n-a ieșit. Totul era afundat în întuneric. Am
intrat în mașină și m-am culcat. Pe la ora unu, noaptea, cineva m-a trezit. Era
un călugăr. I-am spus cine sunt și unde merg. Mi-a explicat că acea este
mânăstirea ,,pentru femei”. Mânăstirea ,,pentru bărbați”, cea zidită de Sfântul
Calinic, e mult mai sus, către vârful muntelui.
Am pornit. Mașina urca cu greu pe un drum
îngust, ușor șerpuit. De-o parte și de alta străjuiau codrii. Într-un târziu,
am ajuns la poarta celei de-a doua mânăstiri, cea ,,a bărbaților”. Poarta era
larg deschisă. Am intrat cu mașina, fiindcă mânăstirea era undeva departe de
poartă. În apropierea mânăstirii erau zeci de mașini. Cred că erau din aproape
toate județele, dacă iau în calcul numerele de înmatriculare.
Era ora 2 noaptea și slujba era în toi.
M-am dus și eu în biserică. Era lume ca în noaptea de Paști. Numai bărbați.
Biserica mânăstirii, pictată, după cum am crezut eu atunci, de Nicolae Grigorescu, îți dădea impresia că
nu mai ești pe pământ. Fondul picturii de un albastru deschis, îngerii și
sfinții frumos conturați, o lumină caldă, ușoară, mă făceau să cred că sunt în
văzduh, printre stele. Era o liniște desăvârșită. Doar preoții și cântăreții de
la strană își rosteau cântările și rugăciunile lor, cu glasuri dulci, liniștite, bine pliate pe
muzica bizantină. Parcă erau niște suspine ale sufletului, izvorâte din adânc.
Călugării erau mulți prin biserică, dar ca niște umbre: slabi, subțiri, lipiți
de câte un stâlp, ori de ziduri, nemișcați, rostindu-și în tăcere rugăciunile.
Alții ședeau îngenuncheați ore în șir în câte un colț al bisericii, fără să se
miște, fără să se ridice.
Când a răsărit soarele, s-a terminat și
slujba. Parcă eram transformat sufletește. Era pentru prima dată, când simțeam
spiritul Athosului pătrunzându-mi sufletul. A ieșit și Părintele Neonil din
altar. Parcă era un mitropolit din vechime. Părul i se revărsa în plete albe pe
umeri, barba albă îi ajungea până către capul pieptului. Era un om frumos la
chip, luminos la față, cu ochi vioi, iscoditori, cu un zâmbet abia perceptibil,
care te făcea să ai curaj și să-i spui cu încredere ce te doare, ce nevoie te
aduce la el.
Am așteptat la rând ca să vorbesc cu
dânsul. I-am spus cine sunt, ce-mi trebuie. M-a dus la trapeză(sala de mese), a
dat poruncă unui călugăr să-mi aducă niște ghiveci călugăresc, iar dânsul a
plecat, nu înainte de a-mi spune să-l aștept acolo. S-a întors după o vreme și
mi-a adus cinci mii lei. Era o sumă destul de mare la vremea aceea. În fața
dumnealui am scos chitanță pentru bani. Mi-a mai dat apoi un pomelnic cu obștea
mânăstirii, vii și morți, și mi-a spus autoritar: ,,- Să-l pomenești toată
viața! Spor la treabă și să faci biserică frumoasă!” M-am spovedit la un
duhovnic al mânăstirii și am plecat.
A
doua oară lucrurile s-au derulat aproape la fel, numai că suma, la banii de
atunci, a fost de cinci milioane lei.
Așa proceda dânsul cu toți preoții care-i cereau ajutorul. Nu spunea
nimănui că nu are, că nu poate, că nu vrea. Parcă împlinea ceea ce spusese
Anton Pann cu mult înainte: ,,De la lume adunate și iarăși la lume date!”
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească, Părinte Neonil![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Arhim. Neonil Ștefan, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XV(2016), nr. 321, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX,
2018, pp. 18 – 20.
FULGII
DE NEA
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
În vremea iernii nu cade din cer nici un
firicel de zapada care sa nu fie – în primul rând – îngrijit, bine facut si
chiar împodobit cu toata grija si caruia – în al doilea rând – sa nu i se fi
aratat pe fata pamântului un anumit loc si o anumita legatura cu celelalte
firicele de zapada, asemenea siesi. Pentru a va încredinta de toate acestea,
n-aveti decât sa prindeti cu grija câteva firicele de zapada, care cad cu
milioanele în aceste zile întunecoase si sa le supuneti unei amanuntite
cercetari cu ajutorul lupelor. Fulgii de nea va vor aduce întru mirare prin
regularitatea si frumusetea formei lor.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 80.
MARELE
ARTIST
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Pretutindeni, pe tot întinsul pamântului,
se face simtita prezenta Marelui Artist – Duhul Sfânt – care se salasluieste,
aducând nestirbita bucurie în toate fapturile, vadindu-si nemarginita Sa
întelepciune în tot ceea ce se face. Vedem pretutindeni Duhul Datator-de-viata,
lucrând asemenea unui mare artist, sau al unui olar, modelând multime de vase
neînsufletite. El poate fi descoperit mai cu seama în sfinti, ca în niste
marete si neasemuit de frumoase temple ale Sale. În oamenii necredinciosi si
necinstiti însa, poti descoperi, aproape la fiecare pas, lucrarea duhului rau,
patimi, framântare zadarnica, vrajba, dusmanie.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 440-441
NEMURIREA
SUFLETULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Nemurirea sufletului este piatra de
temelie pe care se zidesc conservarea, dezvoltarea si propasirea omului; este
legatura ce uneste societatile, instrumentul care stimuleaza dezvoltarea,
mijlocul prin care omul progreseaza si se desavârseste; suprimarea ideii de
nemurire a omului ar însemna distrugerea tuturor si nimicirea umanitatii. Daca
umanitatea exista, exista si progreseaza prin nemurirea sufletului; anularea
nemuririi omului ar desfiinta perfectiunea dreptatii dumnezeiesti, fiindca
acest lucru ar însemna ca omul a fost plasmuit spre nimicire, ceea ce ar fi
contrar trasaturilor idiomatice dumnezeiesti. Dumnezeu, ca un Atotbun, l-a
creat pe om ca sa-l faca partas bunatatii si fericirii Sale, fapt pentru care
l-a creat dupa chipul si asemanarea Sa si l-a înzestrat cu suflet rational si
nemuritor.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 213
CA
VANTUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Mare este nerâvna si lenea noastra la
rugaciune. Întotdeauna ne rugam, sau avem tendinta de a ne ruga grabindu-ne, ca
si cum am vrea sa ispravim mai repede, sa sarim peste ceva, fara a cauta în
adâncul inimii. De aceea rugaciunea noastra este ca vântul: se isca, bate si se
duce.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 497.
In
memoriam: Pr. Prof. Niculae Șerbănescu
L-am cunoscut abia în 1973, când am ajuns
student la Institutul Teologic Universitar din București. Era titularul
catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Se născuse în 1914. Nu am aflat prea multe
despre originile, copilăria și tinerețea sa. Știu că în perioada 1947-1972 a
fost funcționar superior al Patriarhiei Române, având însărcinarea de a se
ocupa de arhiva Patriarhiei. Arhiva acestei instituții nu însemna numai
documentele curente, ci și documentele istorice, emise cu sute de ani înainte.
Pentru a le utiliza, pentru a le cerceta, era nevoie ca să cunoască limbile
paleoslavă și slavonă, scrierea chirilică, limba greacă veche și neogreaca.
Părintele Șerbănescu citea cursiv asemenea documente, le traducea cu ușurință,
ba chiar le știa pe multe pe de rost.
Mai știu despre dânsul că a slujit patru
decenii ca preot la fosta biserică Albă-Postăvari din strada Bateriilor nr.
41. În anii 1972, 1978-1984 a funcționat
ca profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic din
București.
Era un bătrânel foarte vioi, iute,
întotdeauna binevoitor, zâmbitor, gata să te asculte, să te încurajeze, să-ți
dea sfaturi. În mijlocul studenților părea un bunicuț fericit. Avea un suflet
bun, părintesc, asemenea Părintelui Ioan Ionescu de la Seminarul Teologic din
Craiova. Cursurile sale erau o bucurie, deși erau foarte bogate în conținut, în
informație. Avea o memorie impresionantă. Știa cu lux de amănunte istoricul
mănăstirilor, știa pe de rost textul multor pisanii de la biserici și mănăstiri
vechi, se juca cu anii și numele personalităților istorice. Era o adevărată
enciclopedie istorică. Cred că dacă aș fi terminat doctoratul și nu m-aș fi
căsătorit așa devreme, m-ar fi oprit asistent. Mă simpatiza foarte mult pentru
faptul că începusem să public în revistele bisericești și socotea că aș avea
multe de făcut și de spus în domeniul istoric. Mai târziu am aflat că a avut
foarte puțini ucenici, tocmai datorită exigenței sale. Am înțeles că doar un
doctorand și-a luat teza la dânsul în tot timpul cât a funcționat ca profesor
la Teologie. În ciuda faptului că avea cursuri stufoase, cu nenumărate date și
nume, studenții participau cu plăcere și interes la orele dumnealui. Știa să-și
presare discursul cu istorioare picante din viața unor personalități istorice,
din istoria unor monumente, amănunte inedite ale unor evenimente, pe care
dânsul le aflase de-a lungul anilor fie din documente, fie din scrieri, fie de
la generațiile trecute.
La cursurile de masterat și doctorat am
avut câteva lucrări la dânsul și atunci am înțeles cât de importantă este
seriozitatea în abordarea unui subiect istoric. Mai târziu, după ce am
conspectat numeroase lucrări de teoria și filozofia istoriei pentru cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică, am înțeles
că în cursurile Părintelui Șerbănescu era o mare lacună: lipsa înscrierii
istoriei bisericești în contextul istoriei naționale.
A fost foarte mâhnit, când a aflat că
abandonez doctoratul, când eram în anul al doilea. Dețin mai multe scrisori de
la dânsul, în care mă îndemna insistent să continui. Mă căsătorisem, mă
preoțisem și nu-mi mai puteam permite să mă deplasez în București, pe la
biblioteci și arhive ca să-mi pregătesc lucrările și examenele. Din cauza aceasta nu am putut să-i dau
ascultare.
La 1 Martie 1982 m-am întâlnit întâmplător
cu dânsul în București, undeva, pe strada Antim Ivireanul. A tresărit, parcă ar
fi reîntâlnit pe unul din familia sa după mulți ani de despărțire. Era în
cizme, plin de noroi. Plângea. În zilele următoare trebuia să-i demoleze
biserica Albă-Postăvari(sec. XVI), la care slujise 40 de ani. Patriarhul Iustin
n-a vrut să miște un deget ca să o salveze. Profesorul l-a caracterizat drept
,,o cârpă, care n-a dat niciodată piept cu viața și cu greutățile ei”.
Părintele făcuse nenumărate memorii către toate autoritățile și forurile
superioare pentru salvarea bisericii. Fusese în multe audiențe, dar se izbise peste tot de un zid. Așa
hotărâse Ceaușescu și cuvântul lui trebuia dus la îndeplinire. Atunci am aflat
că Mihai Viteazul, înainte de a ajunge domn al Țării Românești, când fusese
condamnat la moarte de către domnul Alexandru cel Rău(1592-1593), a trecut prin
fața bisericii Albă-Postăvari. Îl duceau la locul de osândă. A cerut să i se
dea voie în biserică să-și facă ultima rugăciune. I s-a dat și el s-a rugat la
icoana Sfântului Nicolae. A ajuns la locul de execuție, a pus capul pe bedreag
și, când s-a uitat la călău cum numai el știa să se uite, acesta s-a
înfricoșat, a aruncat barda și a luat-o la fugă. Toată lumea a fost convinsă că
aceasta a fost încă o minune a Sfântului Nicolae.
Biserica Albă-Postăvari a fost dărâmată la
câteva zile după discuția mea cu Părintele Șerbănescu. N-a reușit s-o salveze!
Cu siguranță că a fost una din
neîmplinirile vieții lui!
Era a treia biserică din zonă dărâmată,
alături de sute de case particulare și clădiri publice din zonă, pentru a face
loc Casei Poporului, actualul sediu al Parlamentului României.
Părintele Șerbănescu a deplâns atunci
starea de la Institutului Teologic din București. Tânăra generație de cadre e
pusă doar pe căpătuială și pe afaceri, zicea dânsul. Mi-a spus că și dumnealui
a realizat împreună cu Teodor Manolache bibliografia revistei ,,Biserica
Ortodoxă Română” la 75 de ani de la apariție, dar că patriarhia nu a vrut să
le-o publice. Atitudinea patriarhului de a nu-mi publica lucrarea Bibliografia
Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1983) nu trebuie să mă mire. Nu e
decât o mumie folosită ca marionetă de factorul politic și nimic mai mult. M-a
rugat să-l vizitez când mai vin în București, să țin legătura cu dânsul ,,cât
voi mai fi în viață!” M-a felicitat pentru activitate și ne-am despărțit
prietenește. M-a impresionat mult!
Din
păcate, nu am mai ținut legătura cu dânsul. Am fost plăcut surprins, când am
găsit în librării în anii următori o carte monumentală a dumnealui, Mircea cel
Mare, realizată în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Nicolae Stoicescu, viitorul
ambasador al României în Grecia.
Am aflat că a murit în 1999.
Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al
tinereții mele![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Pr. Prof. Univ. Niculae
Șerbănescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 452, pp. 3-4; în
,,Națiunea”, București, 19 sept. 2021, ediție
on-line(https://ziarulnatiunea.ro); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 13 sept.
2021, ediție on-line(https:// armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 14 sept. 2021, ediție și on-line(https://
ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);în ,,Observatorul”, Toronto(Canada),
19 sept. 2021, ediție și on-line(http://www. observatorul.com).
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie
Să
învățăm rânduiala Raiului, care este rugăciunea necurmată.
*
Mai întâi omul trebuie să facă mărturisire
la duhovnicul său, să se împrietenească cu Dumnezeu și să se pună în rânduială.
Și în timpul rugăciunii pe care o face singur trebuie să se mărturisească.
Mărturisirea aceasta pe care o face înaintea lui Dumnezeu este alta. Să se
smerească înaintea lui Dumnezeu și să spună: „Dumnezeul meu, sunt nemulțumitor,
păcătos, fățarnic…” și celelalte. Iar după ce se va pocăi și se va mărturisi
înaintea lui Dumnezeu, apoi începe să îndrepte toate patimile și toate
neputințele sale duhovnicești. După care va spune: „Dumnezeul meu, cu mine ce
se va întâmpla? Dacă nu mă ajuți Tu, nu voi putea face nimic”. Și atunci vine
Harul lui Dumnezeu. Va simți o asemenea bucurie înlăuntrul său, o asemenea
mângâiere, încât nu-l va lăsa inima să lase rugăciunea.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71.
FLACARA
LUMANARII
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca lumânarea arde si mai apoi se
stinge. Pilda aceasta îti adevereste ca viata noastra arde ca o lumânare pâna
când traim, iar dupa aceea se stinge. Este de trebuinta sa tinem minte cele
despre sfârsitul ei, care nu stim în ce zi si în care ceas va veni – de aceea
ni se cuvine a-l astepta mereu.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71.
Amintiri
despre Arhim. Iuliu Scriban
Arhimandritul Iuliu Scriban a fost unul
din monahii de înaltă cultură din perioada interbelică românească. A funcționat
mulți ani ca redactor la revista ,,Biserica Ortodoxă Română”.
Am avut prilejul ca să-l întâlnesc pe
Părintele Arhim. Caliopie Georgescu, fostul stareț al Mânăstirii Lainici, la
București, în seara zilei de 30 martie
1981. Aveam de lucru la Biblioteca
Academiei și mă cazasem la căminul Patriarhiei. Îl cunoscusem pe Părintele
Caliopie în perioada 1976-1977, când lucrasem împreună la Mitropolia Olteniei
din Craiova. Mă apropiasem sufletește de dânsul, fiind un bătrânel foarte
cumsecade, sfătos și plin de amintiri interesante din trecutul Bisericii și al
țării.
În seara aceea mi-a vorbit despre Arhim.
Iuliu Scriban și despre Gala Galaction. Cu Iuliu Scriban slujise ca preot.
Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Împreună cu episcopul
Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres într-o țară apuseană. A
avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribuna
congresului, fiecăruia în limba sa. Știa zece limbi să le vorbească fluent. I
s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți, fiindcă era o adevărată
revelație pentru participanți. La acest congres l-ar fi întrebat mai mulți ,, -
Ce ești tu în Biserica ta?” El a răspuns cu modestia care-l caracteriza: ,,-
Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”
În timpul primului război mondial fusese
implicat într-o grupare de intelectuali, care promulgase o ,,proclamație”
privitoare la ocupația germană. Gala Galaction o concepuse, iar Scriban o
semnase alături de alți intelectuali, inclusiv Tudor Arghezi[1]. Pentru
aceasta, după îndepărtarea trupelor germane din țară, Scriban fusese condamnat
la moarte. Cu chiu cu vai a reușit să ajungă în audiență la rege, căruia i-ar
fi vorbit șase ore neîntrerupt. În final, șeful statului ar fi spus: ,,-
Scriban să nu fie executat, dar cât voi fi eu rege, el să n-ajungă episcop!” Și
nici n-a ajuns![2]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
O
MINUNE A SF. MINA
Sfântul Mina şi-a făcut apariţia pe cal,
purtând sabie. A apărut în chipul unui ofiţer superior turc şi a strigat la ei
că ordinul de măcel este revocat. Ei s-au întors la casele lor. Creştinii au
fost salvaţi. În ziua următoare, creştinii şi turcii au priceput că
intervenise Sfântul.
La lraklion de două ori pe an se
sărbătoreşte Sfântul protector al oraşului. Pe 11 noiembrie, când este
sărbătoarea lui şi în marţea Paştelui.
La cea de-a doua sărbătoare se face Sfânta
Liturghie Arhierească în vechea şi istorica biserică a Sfântului. Biserica
întreagă şi duşumeaua ei se împodobeşte cu ramuri şi frunze de mirt (mersină).
Este emoţionant momentul când se citeşte Sfânta Evanghelie, când toţi cei
prezenţi ţin în mâini mici lumânări aprinse, oferite de biserică. După slujbă,
are loc o ceremonie grandioasă, cu prapuri de înviere şi cu procesiunea
moaştelor Sfântului Mina. La aceste sărbători se aud binecuvântări şi
rugăciuni deosebite.
De ce toate acestea? Spre amintirea marii
minuni pe care a făcut-o Sfântul Mina în 1826, în noaptea de Paşti (18
Aprilie). În clipa în care creştinii se aflau la slujbă în biserică, au
invadat turcii cu gând să-i măcelărească. I-au găsit şi adunaţi la un loc şi
neînarmaţi. O ocazie potrivită! Sfântul Mina şi-a făcut apariţia pe cal,
purtând sabie. A apărut în chipul unui ofiţer superior turc şi a strigat la ei
că ordinul de măcel este revocat. Ei s-au întors la casele lor. Creştinii au
fost salvaţi. În ziua următoare, creştinii şi turcii au priceput că intervenise
Sfântul.
Pentru că această minune a avut loc în
momentul când se citea Evanghelia, oamenii obişnuiesc acum să ţină în mâini cu
toţii, la ora cititului Evangheliei, lumânări aprinse, aşa cum am relatat mai
înainte.
(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea
credinţei, Editura Bunavestire, pp. 65-66)
HAINA
DE SARBATOARE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca oamenii, dupa obiceiul obstesc, se
îmbraca de sarbatori în haine luminoase si se veselesc. De la aceasta praznuire
vremelnica si pamânteasca sa-ti ridici mintea prin credinta la sarbatoarea
alesilor lui Dumnezeu, care vesnic vor praznui si se vor veseli. Vremea de acum
este pentru crestini un rastimp pentru truda, nevointa, plângere, tânguire si
pentru purtarea Crucii. În veacul de apoi, când vremea se va plini si va veni
vesnicia, crestinilor celor adevarati li se va deschide o sarbatoare prealuminoasa.
Atunci ei se vor odihni de truda lor si vor praznui sabatul cel neîncetat si
vesnic, nu doar o singura zi din saptamâna, ci toata vesnicia. Atunci vor
scoate de pe ei hainele cele zdrentuite si de jale si se vor îmbraca în vesmânt
de sarbatoare si de nunta, „când fiinta aceasta stricacioasa se va îmbraca în
nestricaciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbraca în nemurire” (1
Corinteni 15, 54). Atunci se vor acoperi cu vesmântul mântuirii si vor îmbraca
haina veseliei (Isaia 61, 10); „vor fi îmbracati în vesminte albe” (Apocalipsa
3, 5); „se vor învesmânta cu vison curat si luminos” (Apocalipsa 19, 8). În
zilele acelea nu vor vedea nimic din cele ale întristarii si ale mâhnirii;
acolo nu se va afla teama de dusmani, de saracie sau de boala; nu va fi strigat,
plângere, tânguire, foame, sete, frig, arsita si nici un fel de nenorocire sau
necaz, ci totul va fi linistitor, pasnic, neprimejdios, veselitor, luminos,
îmbucurator si bineplacut. În viata aceasta, aproape toate sunt mâhnitoare si
de jale: frica de moarte, de diavol si de pacat, teama de rauvoitori si de
prefacuta fratie; de toate trebuie sa te pazesti si sa te uiti în jurul tau ca
o pasare ce se feres te de vânatori si de arcasi. Aici în fiece zi murim prin
temerea si asteptarea mortii si cu cât mai mult traim, cu atât mai mult
asteptam sa murim: caci pe masura ce traim mai îndelung, viata ni se scurteaza
si se apropie tot mai mult venirea mortii. Iar aceasta viata plina de
amaraciune si moarte este întesata cu o sumedenie de nenorociri si pe masura ce
se prelungeste, necazurile ni se înmultesc. Însa în veacul de apoi nu vor fi
unele ca acestea, ci doar viata, fericire, desfatare, biruinta, strigate de
bucurie si veselie vesnica. În vremea de acum, oamenii s-au obisnuit sa mearga
de sarbatori acasa unii la altii, sa se viziteze si asa sa se veseleasca
împreuna. Atunci alesii Domnului se vor aduna în casa Tatalui Ceresc, în care
„multe locasuri sunt”, si vor dobândi împrietenirea cu Sfintii Îngeri si cu
toate Puterile ceresti, veselindu-se dimpreuna, bucurându-se unii de altii
înaintea fetei Cerescului lor Tata. Atunci „cei mântuiti de Domnul vor veni în
Sion cu strigare de bucurie si desfatare vesnica va fi peste capetele lor. Ei
vor afla bucuria si veselia, iar întristarea si suspinarea se vor departa”
(Isaia 35, 9-10). De sarbatori oamenii au obiceiul acum sa manânce, sa bea si
sa praznuiasca împreuna. Atunci adevaratii robi ai Domnului „vor sedea la masa
cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor” (Matei 8, 11) si „vor
mânca si vor bea la masa Domnului” (Luca 22, 30); „îmbata-se-vor din grasimea
casei Domnului si din izvorul desfatarii Lui vor fi adapati” (Psalmul 35, 8),
dupa cum ne-a binevestit Dumnezeu despre acestea prin Prorocul Sau: „Iata,
slugile mele vor mânca, slugile mele vor bea, slugile mele se vor veseli,
slugile mele vor cânta din bucuria inimii” (Isaia 65, 13-14). Oamenii mai au si
obicei ul de a cânta în zile de sarbatoare cântari de bucurie. Atunci alesii
Domnului Îl vor vedea pe Dumnezeu „fata catre fata” (1 Corinteni 13, 12), „Îl
vor vedea” întru slava Sa, „asa cum este” (1 Ioan 3, 2), si într-un cuget Îl
vor lauda, Îl vor slavi si-L vor cânta la nesfârsit fara sa se mai sature si
fara sa osteneasca. O, cât de luminos, vesel si plin de bucurie va fi acel
praznic, iubite crestine! Cât de dorita este ziua în care Îl vom vedea fata
catre fata pe Dumnezeu, pe Care Îl vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura!
„Fericiti sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lauda”
(Psalmul 83, 5), Împaratul si Dumnezeul meu. Din aceasta întâmplare si din cele
asemanatoare ei, ne învatam, crestine, a ne înalta mintea si inima la fericita
vesnicie si pe aceea a o cauta cu credinta sincera si cu sârguinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 176
Sora
Ioana
Presa,
în general, are în obiectiv două mari categorii de ,,eroi”: mărimurile zilei și
delincvenții. Despre aceștia se scriu pagini întregi! Rar se mai găsește loc și
pentru relatarea unor fapte de cultură și de suflet.
Despre omul de rând, despre trăirile,
zbuciumul și speranțele sale nu este ,,spațiu”. Eventual, se scrie despre
acestea din punct de vedere economic sau propagandistic în perioadele
electorale.
S-a stins de curând o mare creștină. S-a
stins o femeie, care, prin faptele și trăirea ei, se apropia de idealul
sfințeniei. Puțini îi știau numele adevărat. Toți o știau doar de ,,Doamna
Nica”. Atât! O știau orășenii, dar o știau mulți, foarte mulți și de prin
satele din Mehedinți.
O știau orășenii, fiindcă era o permanență
în bisericile municipiului. Unde era de făcut o lucrare, Doamna Nica trecea la
acțiune. Știa să mobilizeze oamenii de bine, știa să convingă, trezea la
credință și sufletele înghețate. O știau orășenii cântând la strană, împărțind
din puținul ei altora mai săraci, o știau sfătuind, împăcând, mângâind,
rugându-se pentru viața și bunul mers al fiecăruia.
O vorbă moale și evlavioasă, un chip
smerit și cucernic, un suflet mare și generos erau adevăratele bogății ale
Doamnei Nica. Avere materială nu avea. O căsuță cât o coajă de nucă, cu pereții
arhiplini de icoane și crucifixe, aducea mai mult a chilie mănăstirească. Nici
nu-și propusese vreodată să adune bogății pământești. Le sfida cu
superioritatea omului conștient că e trecător pe acest pământ.
Pe Doamna Nica o cunoșteau numeroși
creștini din satele județului. Cu timp și fără timp, ea vizita bisericile și
mănăstirile, nu în scop turistic, ci pentru a vedea ce lipsește fiecăreia. După
o asemenea ,,vizită”, la scurt timp, Doamna Nica revenea încărcată cu tot felul
de lucruri cumpărate cu banii ei sau ai celor ce-i împărtășeau credința și
convingerile. Pentru multe biserici din județ a fost un adevărat înger păzitor.
Ajungea până acolo, căci se ducea prin sate și făcea curățenie, periodic, la
biserici.
Viața îi oferise multe necazuri și
nenorociri. Le primise pe toate ca pe un dat al lui Dumnezeu. Nu cârtise, ci
doar mulțumise pentru tot și pentru toate. Chiar îndelungata sa suferință
finală nu a fost decât un fericit prilej
de a se apropia mai mult de Dumnezeu. Credința și nădejdea nu i-au fost
zădărnicite de suferințele trupului. Sufletul său plutea în sferele înalte ale
sfințeniei.
Pe ultimul drum rude au fost puține, dar
cunoscuți și frați întru credință erau mulți, foarte mulți. Modestia și
cucernicia vieții sale închinate lui Hristos s-a tradus simplu, firesc, în
puținătatea cuvintelor de pe crucea străjuitoare a mormântului: ROVENȚA IOANA.
Dumnezeu să te odihnească în pace, soră
Nica și să-ți dea cununa nevestejită a sfințeniei![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Sora Ioana, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. VI (1994), nr. 1221(17 nov.), p. 3; în vol. Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei
Malovăț, 1995, pp. 53 – 54; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
1999, pp. 265-266; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 109-110; Ed. a
II-a, 2002, pp. 109-110; ed. a III-a, ,
2022, pp. 215-216.
BARAJUL
-
Parintele Arsenie Boca -
Sa va duceti sa vedeti cum e un baraj.
Daca barajul e tare, rezista la presiunea apei, daca e slab se rupe si nu mai
produce lumina si strica pe unde se duce apa, iar daca nu se rupe barajul, apa
se urca pâna la turbine si pe urma produce curent; daca nu, nu produce. Asa e
si cu omul. Adica omul sa aiba un baraj, care, când vin ispitele, sa reziste la
presiunea ispitelor, sa nu cedeze. Ca daca cedeaza la ispite, atunci nu mai
produce lumina. Daca nu cedeaza atunci da si Dumnezeu ajutor si începe sa
produca omul lumina.
Parintele Arsenie Boca, Marturii din Tara
Fagarasului despre Parintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Fagaras, 2004, p. 65
In
memoriam: C. Rădulescu-Motru
Constantin Rădulescu-Motru(1868-1957),
filozof, pedagog, psiholog, scriitor, om politic, academician, președintele
Academiei Române (1938-1941), era originar din satul Butoiești jud. Mehedinți.
Este una dintre personalitățile marcante ale culturii române din perioada
interbelică. Din păcate, chiar și azi, după câteva decenii de la Revoluție, el
rămâne, pe nedrept, într-un puternic con de umbră.
În anii tinereții m-a privilegiat Dumnezeu
și am citit sute de cărți de tot felul. Foarte multe le-am citit ca documentație
pentru cărțile pe care eu însumi le-am dat la lumină mai târziu. Aș menționa în
acest sens cele două volume din Coloana Infinitului, Nicolae Iorga, George
Călinescu, bibliografiile revistelor teologice și altele. Așa am ajuns să
lecturez pagini semnate de marele cărturar mehedințean. Mă fascina, deși nu-i
înțelegeam eu bine toate gândurile și ideile. Observam însă că majoritatea
cărților lui erau tipărite înainte de război și se găseau la fondurile de carte
interzisă ale bibliotecilor. De câte ori ceream câte o carte a acestui autor,
bibliotecarele se uitau suspect la mine. Îmi dădeam seama că ceva nu e în
ordine, că undeva este o taină.
Într-o discuție purtată cu unchiul meu,
fratele mamei, Prof. Ion Pârvănescu, la 4 februarie 1981, i-am sugerat să
meargă prin Butoiești și Gura Motrului și să se intereseze de rude, acte,
fotografii sau amintiri despre Rădulescu-Motru. A fost entuziasmat de idee și
mi-a promis că se va ține de treabă. Avea soția din acea comună și ajungea
acolo foarte des.
La 25 martie 1981, unchiu-meu mi-a spus că
a fost la Butoiești să caute date despre Constantin Rădulescu-Motru. Copilul unei foste slugi, contabil la
Craiova, deținătorul unor bunuri ale savantului, l-a primit foarte ostil. I-a
refuzat orice relație, fotografie sau document, afirmând: ,,- Să-ți dea cei
care l-au luat cu mâinile legate la spate!” Când a fost arestat,
Rădulescu-Motru ar fi spus: ,,- V-am dat lumină și voi mă băgați la întuneric!”
În același an, la 8 nov., cu prilejul unui
simpozion de istorie de la Tr. Severin, având ocazia să stau la masă alături de
fostul meu profesor de Filozofie, Domnul Marius Popescu, fratele Domnului
Eleodor Popescu, la vremea aceea președintele Comitetului de Cultură Mehedinți,
am discutat, printre altele, despre Constantin Rădulescu-Motru. Domnul Popescu
vrea să se ocupe în mod serios de această personalitate, să-i cunoască și să-i
interpreteze opera, să-i publice unele documente și manuscrise. I-am sugerat ca
prin fratele său să obțină xerografierea
arhivelor lui Rădulescu-Motru și să formeze un fond la Severin. De asemenea, să
încerce organizarea unei case memoriale la Butoiești, satul de origine al lui
Rădulescu-Motru. Din toate acestea nu s-a făcut nimic nici azi!
La 20 octombrie 1983, la Biblioteca
Academiei din București, am avut prilejul să-l cunosc personal pe Domnul Prof.
Simion Ghiță. Documentându-mă pentru cartea privind concepția istorică a lui
Nicolae Iorga, îi citisem mai multe studii și îl admiram pentru puterea lui de
analiză și sinteză. Discuția noastră a început despre Constantin
Rădulescu-Motru, tocmai că era mehedințean de-al meu. Domnul Simion Ghiță îl
cunoscuse personal. Îi audiase câteva
cursuri în perioada anilor 1944 și apoi îl vedea adesea după 1950. C. I. Parhon,
directorul Institutului de Filozofie, a încercat să-l ajute pe Constantin
Rădulescu-Motru. Pentru aceasta îi acorda o subvenție lunară, socotindu-l
,,colaborator extern”. Chipurile, fiindcă Rădulescu – Motru nu mai avea drept
de semnătură, nu mai avea voie să publice sau să apară în viața publică. Unii
cercetători de la Institutul de
Filozofie se duceau la el, se legau de câte o carte din biblioteca sa, se
făceau entuziasmați de descoperire și-i ofereau prețuri mari, cu mult peste valoarea cărții. Acestea
toate erau făcute într-o formă discretă, voalată, pentru a-i da un sprijin
material, pentru a nu-l lăsa să moară de foame. A murit însă în condiții mizere
de nedescris.
Domnul Simion Ghiță îl considera pe Prof.
Constantin Rădulescu-Motru net superior lui Lucian Blaga. Blaga valorifică tradiția
populară românească, Rădulescu - Motru pe cea cultă. Filozofia lui Blaga te
cheamă la iarbă verde și la umbra pădurii; a lui Rădulescu-Motru te îndeamnă la
fortificare spirituală, la acțiune. Diferențele sunt de ordin structural.
Discuția a alunecat spre secolul al
XIX-lea. Domnul Simion Ghiță era conștient de faptul că filozofia noastră de
după 1944 s-a rupt de trunchiul autohton solid. Am încercat plantarea unei
ideologii străine de spiritul românesc, aruncând cu pietre în tot ceea ce
realizaseră generațiile de până la 1944. Cu prilejul Convenției de la Paris,
noi, românii, ne-am deschis larg porțile spre Occident și Occidentul ni le-a
deschis nouă. Echilibrul politic și strategic de forțe îngăduia această
liberalizare. Revoluționarii de la 1848 au făcut ceea ce au făcut, tocmai
fiindcă aveau formație occidentală și fuseseră pregătiți de școala revoluției
pașoptiste europene. Europenizarea aceasta a românilor a fost rapidă.
Constituția lui Cuza a fost cea mai înaintată din Europa și ea a constituit pragul
dintre evul mediu și cel modern românesc. Atitudinea lui Cuza față de Poarta
Otomană se datora tocmai acestei cunoașteri perfecte a situației
internaționale. Înființarea Partidului Liberal a constituit o nouă etapă a
occidentalizării. Liberalii urmăreau
realizarea în România a unei còpii a Europei Occidentale. De aici și aducerea
unui prinț străin, german. Conservatorii erau mai neîncrezători și încercau să
tragă de timp. Cei mai lucizi și echilibrați s-au dovedit însă a fi junimiștii.
Documentele descoperite în ultima vreme demonstrează faptul că, dincolo de
preocupările lor literare, dincolo de declarația lor de neutralitate politică,
junimiștii reprezentau o puternică forță politică, ce urmărea o europenizare
echilibrată, moderată, fără distrugerea sau minimalizarea elementului autohton.
Junimiștii redau în mod realist situația concretă a României și de aceea
profesau o dezvoltare echilibrată. De aici și teza lui Titu Maiorescu, formă
fără fond. Se pot stabili chiar două capete de pod în acest mare proces de
civilizație, de occidentalizare. Un capăt ar fi în epoca lui I.
Heliade-Rădulescu, care spunea: ,,Scrieți, fraților, scrieți….!” și altul la
Tudor Vianu, care introducea o selectă metodă de analiză și valorificare, de
depistare a valorilor și nonvalorilor.
C. Rădulescu-Motru, înțelegând fenomenul
epocii sale, promovează teza personalismului energetic, ca o regăsire a
forțelor vitale ale individului și ale națiunii. El vrea să zică: ,,Ne
occidentalizăm, ne civilizăm, dar trebuie să rămânem noi înșine, nu trebuie să
ne denigrăm propria noastră individualitate națională. Evoluția culturală și
civilizația românească trebuie să se constituie de acum încolo prin noi înșine!”
Desigur, că această poziție nu plăcea
stăpânirii de după 1944. În procesul galopant de rusificare forțată a țării, C.
Rădulescu-Motru și alții ca el împiedecau și de aceea trebuiau terminați sau
reduși la tăcere. Rusificându-ne, ne-am dat acele ceasornicului civilizației
noastre cu o jumătate de veac în urmă. Noi nu ne-am făcut un sistem filozofic
propriu, pe baza căruia să se întocmească celelalte planuri de dezvoltare
economică, politică și socială. Noi am
primit tot ceea ce au binevoit să ne dea cei din Răsărit. Nu am îndrăznit să
discernem ce e bun și ce e rău cu propriul nostru cap, ci am primit totul de-a
gata, jucând cum ni s-a cântat din Răsărit. Gradul nostru de civilizație era
superior celui sovietic. A trebuit să ne întoarcem, ca să ne urmăm ,,fratele”
mai mare. Alții din sistemul socialist au profitat de împrejurări și și-au
făcut o politică mai liberală, având mult de câștigat astfel. Bulgarii, spre
exemplu, se uitau la noi ca la vârful Ceahlăului. Acum sunt cu mult deasupra
noastră. Noi urmărim momentul, nu avem o orientare de ansamblu asupra evoluției
sociale. Suntem ca un plugar prost, care vine cu plugul în ogor și-și mână boii
cum bate vântul. Desigur, boii trag, fiindcă li se dă cu biciul pe spinare,
ogorul însă niciodată nu va putea fi arat cum trebuie, ci în bătaie de joc. Tot
așa și poporul român. Eforturi, eforturi la infinit! Economii, economii la
nesfârșit! Ți se năzare ceva spre Răsărit, lovește și, târâș-grăpiș, hai spre
răsărit! Apare o rază la nord, hai într-acolo! Momentul înseamnă totul. Ei,
bine, în tradiția politică românească noi am avut, totuși, o linie stabilă,
clară, bine definită. Nu ne-am jucat cu istoria și nici cu destinele poporului.
Dai cu biciul și zeci de milioane fac așa cum zici tu, dar nu momentul e totul.
Se distruge acea coloană vertebrală infinită a națiunii, se distruge
potențialul energetic al națiunii. Nu evaluăm acum cât de grav este acest
lucru, dar vom vedea consecințele peste ani. Epuizarea resurselor unui popor și
ale unei țări atrage după sine, în mod implicit, dependența națională. Cu
bubuituri nu se face istorie.
Erau gânduri și cuvinte înflăcărate, care
mi s-au imprimat adânc în memorie.
La 21 noiembrie 1983, cu prilejul unui
simpozion de istorie de la Botoșani, partenerul meu de cameră și apoi prietenul
meu, Domnul Prof. Vasile Vetișanu, ajuns
mai târziu deputat în parlament, mi-a spus multe. Mi-a vorbit, spre exemplu, de
Mircea Vulcănescu, filozof, pe care-l consideră la fel de mare ca Lucian Blaga.
Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Gherla și trupul i-a fost
aruncat la groapa comună. Mi-a vorbit de Constantin Rădulescu - Motru și de
calvarul ultimilor săi ani de viață. O dramă înfiorătoare, drama
intelectualului român jertfit pentru idealurile iluzorii ale zilei!
La 26 aprilie 1984, într-o discuție cu
Domnul Virgiliu Tătaru, reprezentantul cenzurii în Mehedinți, acesta a făcut
câteva referiri și la C. Rădulescu-Motru. Îl socotea pe bună dreptate cel mai
mare filozof al nostru. Spirit kantian, a revoluționat gândirea românească. ,,-
Rădulescu-Motru e aproape necunoscut societății românești de azi. Tot ponosul lui
i se trage că i-a atacat mult pe ruși în articolele sale. Dacă i s-ar publica
opera, numărul volumelor sale ar fi de cel puțin 80. El se înscria pe linia
gânditorilor geopolitici, influențat oarecum de Ratzel și Nietzsche!”
Constantin Rădulescu-Motru a scris lucrări
magistrale înainte de 1944, din care doar câteva au fost reeditate după 1944
sau după 1989!
Astfel de titani a avut neamul românesc;
astfel de valori au fost aruncate pe nedrept în uitare![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Constantin
Rădulescu-Motru, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 456, pp. 2-3; în
,,Observatorul”, Toronto (Canada), 7 Noiembrie 2021, ediție și on-line(http://
www.observatorul. com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 11 nov.
2021, ediție și on-line(https:// ebibliotheca septentrionalis.wordpress. com);
Valori aruncate pe nedrept în uitare(C. Rădulescu-Motru), în ,,Națiunea”,
București, 25 nov. 2021, ediție on-line(https:// ziarulnatiunea.ro/category/
firea-romanilor).
FIERUL
INCINS
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca fierul în foc se înmoaie si cu cât
se încinge mai mult, cu atât mai moale se face. Întocmai se face si cu omul:
din fire, orice om este aspru ca fierul – rautatea pacatului i-a învârtosat
inima si i-a facut-o tare ca otelul. Iata de ce o inima neînnoita prin harul
Sfântului Duh este numita „de piatra” în Sfânta Scriptura. „Inima lor de piatra
le-o voi smulge din trup si le voi da o inima de carne”, zice Domnul (Iezechiil
11, 19). De aceea tot omul este din fire foarte neascultator si nesupus lui Dumnezeu;
nimic nu vor putea cuvintele, îngrozirile si povatuirile, daca nu-l va misca
[spre nevointa] harul Domnului, caci este ca fierul cel rece, care neclintit si
neschimbat ramâne chiar de este lovit cu ciocanul. Însa când focul harului lui
Dumnezeu se va atinge de inima si o va încalzi, ea va începe sa se înmoaie si,
pe masura ce va fi arsa tot mai mult de aceasta flacara cereasca, se va face
mai moale, mai rosie, mai curata. Atunci acel om se departeaza de lume si de
toate cele frumoase, placute, vesele si îndulcitoare care sunt în ea si le
socoteste ca pe un nimic pe cele pe care le avea cândva drept mari si
nepretuite si nazuieste cu toata inima sa doar spre cele ceresti si vesnice,
aratându-se bucuros de a face ascultare întru toate câte va binevoi Dumnezeu.
O, de cât de multe ispite avem nevoie pentru a ajunge la aceasta fericita stare
a inimii! Caci ispita:
1) Vadeste starea cea saracacioasa si
jalnica a inimii noastre; ne arata ce se gaseste înlauntrul ei, spre ce este
aplecata si cât de mari sunt rautatea si asprimea care s-au tainuit într-însa,
astfel facându-ne sa cunoastem toata saracia, pacatosenia si nimicnicia noastra
duhovniceasca.
2) Ne îndupleca sa cautam o cale de a ne
izbavi de starea aceasta. Însa nu ni se arata nici un alt mijloc decât numai
harul Domnului, care se dobândeste prin credinta si prin rugaciune
sârguincioasa. Oare cum altfel am putea sa ne izbavim de firea noastra cea rea
decât prin puterea lui Dumnezeu, care poate sa ne preschimbe firea înraita si
sa ne-o îmblânzeasca, întocmai precum focul înmoaie fierul, caci pentru ea
toate sunt cu putinta?
3) Ne încredinteaza ca trebuie sa lepadam
lumea si sa-L cautam numai pe Dumnezeu, caci El este singurul Care are
fericirea cea adevarata si nestramutata. Si tocmai din aceasta pricina se abat
asupra crestinilor atâtea necazuri si nenorociri în lumea asta! Caci prin
acestea ei se înmoaie ca fierul în foc si se cearca precum aurul si argintul în
topitoare, facându-se bineplacuti lui Dumnezeu.
Sa nu fugi, iubite crestine, de ispita si de
crucea pe care ti le trimite Domnul. Daca le vei îndura si le vei purta
neîmpotrivitor si cu marinimie, atunci ele îti vor aduce marea mila a lui
Dumnezeu. Dureros este pentru noi a rabda trupul nostru, însa asa se vindeca si
primeste însanatosirea omul cel launtric. Trebuie negresit „sa ne dezbracam de
omul cel vechi”, adica de deprinderea cea rea a firii, daca voim „sa ne
îmbracam în omul cel nou”, ceea ce ne este neîndoielnic de trebuinta pentru a
ne mântui.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 199
STROPUL
DE APA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Fiecare gând, bun sau rau, fiecare
dorinta, intentie si cuvânt sau fapta fac sa se produca anumite schimbari în
inima: spre liniste sau spre neliniste, spre bucurie sau spre întristare,
acestea toate fiind determinate de actiunea pe care o exercita asupra inimii
Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, cel care se reflecta într-un suflet
binecredincios, întocmai ca soarele într-un strop de apa. Cu cât este mai
curata picatura, cu atât mai buna si mai deslusita este imaginea reflectata; cu
cât este mai tulbure, cu atât este mai neclara, iar atunci când sufletul se
afla într-o stare de necuratie si întunecare extrema, nu se mai reflecta nimic,
sufletul ramânând cufundat în bezna duhovniceasca si în totala insensibilitate.
Un asemenea om are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 13
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu