Înființarea
și extinderea NATO (10)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
09
Iulie 2023
După eșuarea loviturii de Stat din 18-21
august 1991 de la Moscova, toate organismele unionale ale U.R.S.S., care
trecuseră timp de trei zile sub autoritatea Comitetului de Stat pentru Starea
Excepțională, erau paralizate. Dimpotrivă, la Casa Albă, Elțîn asigurase, sub
asediu, funcționarea organismelor de
conducere ale R.S.F.S.R. și, la 23 august, Sovietul Suprem al R.S.F.S.R. se
afla în sesiune de lucru.
Cea mai importantă problemă discutată (și
disputată) a fost cea a decretelor semnate de către Boris Elțîn, ca președinte
al R.S.F.S.R., în perioada puciului. Gorbaciov a spus că este de acord cu
legalitatea acestora pentru conjunctura în care au fost emise. Elțîn a cerut
confirmarea lor printr-un decret al lui Gorbaciov, ca președinte al Uniunii.
Gorbaciov s-a eschivat. Elțîn a insistat, cu fermitate: “Am pus într-o mapă
toate decretele și rezoluțiile pe care le-am adoptat la Casa Albă în timpul
asediului. Vă predau această mapă, acum.” Acest episod nu are în stenograma
sesiunii Sovietului R.S.F.S.R. expresivitatea celor câteva stop-cadre care l-au
imortalizat: Elțîn arătând vehement, vindicativ, spre documente, în fața unui
Gorbaciov derutat, aproape timorat.
Peste căteva zile, Elțîn nu se mai
formalizează. Urmează o cascadă de decrete prezidențiale prin care R.S.F.S.R.
își adjudecă proprietatea asupra tuturor întreprinderilor și instituțiilor
unionale aflate pe teritoriul R.S.F.S.R., inclusiv asupra instituțiilor
guvernamentale unionale. La 25 august, toate proprietățile Partidului Comunist
de pe teritoriul R.S.F.S.R. devin proprietăți de stat ale R.S.F.S.R.În
octombrie, R.S.F.S.R. încetează finanțarea ministerelor unionale, cu excepția
Ministerului Apărării, Ministerului Comunicațiilor și a Ministerului Energiei
Atomice. La 6 noiembrie Elțîn dă un decret de desființare a Partidului Comunist
al R.S.F.S.R.Toată puterea centrală este golită de conținut.
La începutul lui septembrie s-a desfășurat
ultima sesiune, extraordinară, a Congresului Deputaților Poporului din U.R.S.S.
La 5 septembrie Congresul s-a autodizolvat, după ce a aprobat legea privitoare
la organele provizorii ale puterii de Stat care vor funcționa până la semnarea
noului Tratat Unional. În toamna lui 1991 puterea de facto a fost exercitată de
către nou înființatul Consiliu de Stat al URSS, format din președintele
Uniunii, Mihail Gorbaciov, și liderii republicilor care doreau să intre în noua
Uniune (președinți de republici sau președinți ai Sovietelor Supreme
republicane).
În ceea ce privește republicile, lucrurile
erau clare. În noua formă a Uniunii, care urma să fie definită printr-un tratat
politic, Tratatul Unional, vor fi incluse numai acele republici care o doresc.
Țările Baltice, Georgia, Moldova și Armenia își precizaseră poziția încă
înainte de puci - nu participaseră la
lucrările de elaborare a Tratatului Unional și boicotaseră referendumul pentru
păstrarea Uniunii. Gorbaciov și noua conducere a U.R.S.S. acceptaseră aceste
pierderi, teritorial minore, ale fostului Imperiu Sovietic. Rămăneau în calcul
cele trei republici slave, cele cinci islamice, din Asia Centrală, și, dintre
Transcaucaziene numai Azerbaidjanul - în
total nouă. Numărul acestora s-a redus treptat, în primul rând datorită
faptului că elitele locale, republicane -
fosta nomenclatură sovietică -
prinseseră gustul independenței.
Parada independențelor
A urmat „parada independențelor”. Două
republici își declaraseră independența înainte de puci (Lituania la 11 martie
1990 și Georgia la 9 aprilie 1991). Estonia și Letonia și-au declarat-o în
timpul puciului, la 20 și 21 august. La 24 august Rada ucraineană (Parlamentul,
încă Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene) a votat și a anunțat un referendum pentru confirmarea
lui. Consensul a fost unanim; primul secretar al Partidului Comunist al R.S.S.
Ucrainene a declarat că „ar fi un dezastru pentru P.C. R.S.S. Ucraina să nu
sprijine independența”. La 25 august Sovietul Suprem al R.S.S. Belarus a
anunțat „Declarația de Suveranitate”. La 27 august Sovietul Suprem al
Republicii Moldova a declarat independența republicii față de Uniunea
Sovietică. In noiembrie 1991 singurele republici care nu-și declaraseră
independența rămăseseră Federația Rusă și Kazahstanul, independența Ucrainei
urmând să fie confirmată prin referendum, la 1 decembrie.
În aceeași perioadă s-au intensificat
mișcările secesioniste din diversele republici. Înainte de puci își
declaraseră independența: Abhazia (față
de Georgia, la 25 august 1990), Transnistria (față de Moldova, la 2 septembrie
1990); în zilele puciului Găgăuzia (față de Moldova, la 19 august 1991); după
puci Nagorno-Karabah (față de Azerbaidjan, la 2 septembrie 1991), Cecenia (față de Federația Rusă, la 1
noiembrie 1991), Osetia de Sud (față de Georgia, la 28 noiembrie 1991),
ș.a.m.d.
Congresul Extraordinar al Deputaților
Poporului din U.R.S.S., convocat la două săptămâni după eșecul puciului, pe 2
septembrie 1991, a recunoscut independența celor trei republici Baltice,
Estonia, Letonia și Lituania. Solicitarea recunoașterii independenței
Republicii Moldova nu a fost trecută pe ordinea de zi a Congresului. Aceasta și
datorită opoziției deputaților la Congres aleși în raioanele din stânga
Nistrului.
Pe fondul destrămării de facto a U.R.S.S.,
Gorbaciov încerca păstrarea puterii centrale, propunând forme din ce în ce mai
relaxate ale Tratatului Unional, pe care Elțîn le respingea, una după alta - de
la o Uniune de State Suverane (înainte de puci), la o Uniune Federativă, la una
Confederativă a “Statelor doritoare”[1], p. 499). Toate aceste formule
prevedeau o singură armată, un sistem financiar comun și, ca instituții
reprezentative, un Președinte și un Parlament.
Defecțiunea Ucrainei. Problema Crimeei.
În acest context s-a produs „defecțiunea
Ucrainei”. La ședința din 11 octombrie 1991 a Consiliului de Stat al URSS,
președintele Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene, Leonid Kravciuk a declarat
că Sovietul Suprem al Ucrainei a hotărât ca Ucraina să nu mai participe la
lucrările asupra Tratatului Unional înainte de referendumul asupra
independenței Ucrainei, după care Kravciuk nu a mai participat la lucrările
Consiliului. Din acest moment, Ucraina a intrat în prim-planul jocului politic.
Leonid Kravciuk manevra abil din punctul de vedere al intereselor lui și ale
Ucrainei. Referendumul pentru independență urma să se desfășoare, pe 1
decembrie, simultan cu alegerea președintelui Ucrainei. Conștient de linia de
falie care separa Ucraina de Vest, naționalistă, de Ucraina de Est, majoritar
etnic rusă, Kravciuc a adoptat o politică independentistă moderată, care asigura echilibrul de moment al celor
două regiuni antagonice și care îi va asigura succesul în alegeri.
Odată cu blocajul ucrainean a ieșit la
lumină problema Crimeei. În noiembrie 1991 Gorbaciov a adresat un avertisment
ucrainenilor: “Dacă Ucraina părăseşte Uniunea, Crimeea va insista asupra
anulării alipirii sale din 1954 la Ucraina şi va cere întoarcerea la Rusia. Dar
dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a Statelor Suverane, atunci Crimeea nu va
avea obiecţii în privinţa apartenenţei sale la Ucraina." Într-o primă instanță Elțîn a pus problema în
termeni similari, chiar mai duri: dacă vor dori să se separe, Ucraina și
Kazahstanul vor trebui să restituie Rusiei teritoriile pe care bolșevicii li
le-au atribuit, din teritoriile istorice rusești, la constituirea U.R.S.S.; în
ceea ce privește Ucraina, acest lucru însemna și Donbasul. Peste puțină vreme,
însă, emisarul lui Elțîn la Kiev, Ghennadi Burbulis, a dat asigurări că
R.S.F.S.R. va recunoaște independența Ucrainei în limitele teritoriale ale
R.S.S. Ucrainene, adică “în cadrul frontierelor pe care până și elementele cele
mai extremiste ale R.U.H.-ului nu le puteau visa”[2].
Urmărind șirul ședințelor Consiliului de Stat se vede cum poziția
independentistă a Ucrainei, contrară propriului rezultat al referendumului din
martie, singulară și dezavuată la început, a contaminat treptat conducerile
celorlalte opt republici care în martie
1991 - ca și RSS Ucraina -
se pronunțaseră pentru păstrarea Uniunii.
Cronologia ședințelor Consiliului de Stat
La ședința Consiliului de Stat din 11
octombrie ([3], doc. 5), când Gorbaciov a ridicat problema Tratatului Unional,
toate privirile s-au întors spre Elțîn, dar lovitura a venit din partea lui
Kravciuk: „Sovietul Suprem al Ucrainei a hotărât să nu participe la lucrările
asupra Tratatului Unional înainte de 1 decembrie, data referendumului asupra
independenței”[2] p. 57). La acest stadiu, Elțîn a reacționat în tandem cu
Gorbaciov, propunând o adresare a Consiliului de Stat al U.R.S.S. către
Sovietul Suprem al RSS Ucraina, pentru a reveni asupra acestei hotărâri,
propunere aprobată de toți liderii celorlalte republici, peste obiecțiile lui
Kravciuk.
Ședința Consiliului de Stat din 14
noiembrie a început sub auspicii sumbre. Cecenia, Republică Autonomă în cadrul
RSFSR, își declarase independența (față de R.S.F.S.R.). Președintele Elțîn a
declarat alegerile ilegale, a decretat Starea de Urgență în Cecenia și a
ordonat manevre de intimidare ale trupelor Ministerului de Interne în regiune.
Președintele Gorbaciov a dispus
încetarea manevrelor și a criticat
abordarea lui Elțîn a evenimentelor din Cecenia. Elțîn a apărut la
ședința Consiliului ultimul, ca de obicei, și cu o figură întunecată: “Dacă
dumneavoastră criticați Rusia, noi vă vom răspunde la fel. Noile noastre
relații s-au încheiat. Ele nu au durat
decât trei luni după august” au fost cuvintele lui, în loc de salut ([2], p.
132). Pe fondul acestei tensiuni nervoase, spre consternarea generală, Elțîn,
susținut de către Șușkievici, a revenit asupra celor convenite anterior,
declarând că nu este de acord nici cu o structură federativă. Gorbaciov a
pledat pentru păstrarea termenului de Uniune, “care permite integrarea tuturor
formelor de relații, federative, confederative și chiar asociative. Voi trebuie
să decideți.” Elțîn, apreciind raportul de forțe (nu conta decât pe
neexperimentatul profesor Stanislav Șușkievici, ajuns președinte al Sovietului
Suprem Belarus; Kravciuk nu venise, iar asiaticii, sub conducerea lui
Nazarbaev, rămâneau pro-Uniune, cum se exprimaseră, zdrobitor, la referendumul
din martie), a făcut un pas înapoi: „Eu nu-i susțin pe extremiști. Să scriem
cinstit: Un Stat Confederal”. Șușkievici
a propus ca în următoarea ședință a Consiliului de Stat textul reamendat al
Tratatului Politic să fie parafat de către șefii republicilor, pentru a da
greutate supunerii lui spre aprobarea Parlamentelor republicilor (Sovietelor
Supreme). Toată lumea părea mulțumită cu acest nou compromis.
Următoarea ședință a Consiliului de Stat,
din 25 noiembrie, a început cu o lovitură neașteptată, uluitoare, din partea
lui Elțîn: „Parlamentul rus nu este gata să ratifice concepția unui stat
unificat, chiar unul confederal. O definire a Uniunii drept Confederație de
State Democratice ar fi mai convenabilă.” Șușkievici, care propusese parafarea
formei Stat Confederal pentru această întrunire a Consiliului de Stat, a cerut
acum amânarea parafării. Părea a fi vorba deja de o coordonare a pozițiilor
separatiștilor. Gorbaciov nu s-a mai putut stăpâni: „Ceea ce uneltiți nu este o
amânare. Distrugeți însuși fundamentul documentului...Țara e cufundată în haos,
iar voi trageți sfori”[2] p. 149). Islam Karimov, deja președinte al RSS
Uzbekistan, care lipsise la 14 noiembrie, venise acum cu mandat clar, pentru
a-l sprijini pe Elțîn: „Tratatul nu poate fi parafat de către membrii
Consiliului de Stat, câtă vreme nu a fost trecut prin comisiile de specialitate
ale parlamentelor republicilor.” Gorbaciov era torpilat cu propriile argumente,
cele de constituționalitate. În fața acestei noi alianțe independentiste,
Elțîn-Șușkievici-Karimov, președintele Gorbaciov a jucat (nu pentru prima dată)
scena părăsirii ședinței: „Rămâneți singuri și decideți!”[1], p. 504).
Înfruntarea a fost spectaculoasă și dură[2], p. 151-153), dar, până la urmă,
s-a ajuns la un nou compromis. Ultimul. Peste cinci zile rezultatele
referendumului din Ucraina vor schimba complet datele problemei, iar peste încă
o săptămână puciul de la Beloveja va dizolva Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice.
Reacția SUA
Președintele G.H.W. Bush și secretarul de
Stat James Baker, preferau ca partener de discuție o Uniune, cel puțin a celor
patru republici pe teritoriile cărora era dispersat armamentul nuclear
sovietic: R.S.F.S.R., Ucraina, Kazahstan și Belerus. Dimpotrivă, Departamentul
Apărării, condus de către Dick Cheney, pleda pentru o cât mai rapidă
dezintegrare totală a U.R.S.S., pentru distrugerea completă a inamicului
înfrânt. Până la puciul din august, Bush
a urmat o politică de sprijinire a lui Gorbaciov în păstrarea Uniunii rămase
dincolo de cele șase republici care refuzaseră participarea la noul Tratat
Unional. În memoriile sale Bush scrie: „Voiam să văd o schimbare stabilă și,
mai ales, pașnică. Cheia acestei schimbări, credeam, era un Gorbaciov puternic
și o structură centrală eficientă”[4], p. 502.
În ajunul referendumului din Ucraina -
când pe plan intern orice propagandă electorală încetează - a apărut în presă o scurgere de informații
care sugera că Statele Unite vor recunoaște Ucraina în cazul unui vot favorabil
la referendum. Gorbaciov, profund afectat de această lovitură sub centură, a
dispus să se dea un comunicat al
serviciului de presă prezidențial, în care se exprima “uimirea” în legătură cu
acest fapt. Bush l-a sunat imediat pe Gorbaciov, dar fără scuze, „asigurându-l
că nu vrea să-i creeze dificultăți nici lui, nici lui Elțîn”. De data aceasta
Gorbaciov a fost tranșant: “Scurgerea de informații de la Casa Albă denotă nu
numai că Statele Unite vor să influențeze evenimentele din Uniunea
Sovietică ̶ aveți această influență - ci și să se amestece în treburile noastre
interne.”
După două zile de la acest incident,
rezultatele scrutinului din Ucraina au confirmat victoria abilei politici a lui Kravciuk: de data
aceasta votul a fost masiv pentru independență, iar Leonid Kravciuk a câștigat detașat, din primul tur de
scrutin, președinția Ucrainei.
Reacția României.
Declarația din 28 noiembrie 1991 a
Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina a căzut ca o lovitură
de sabie venită din adâncul Istoriei noastre:
„Este dreptul Ucrainei să organizeze un
referendum pentru independența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate
în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii
care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României.
Parlamentul României declară solemn că
referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti
încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. - respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța,
Ținutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei - este nul şi neavenit, precum şi consecinţele
acestuia.
Parlamentul României solicită guvernului
țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema
teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
Această declaraţie a fost adoptată de
Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de
voturi”[5].
Pentru unii dintre noi - pentru foarte mulți dintre noi! - acesta este
un postulat, o premisă de la care începe și la care se termină orice discuție.
Ceea ce auzim astăzi pe toate canalele media aservite Kievului este Trădare de
Țară, indiferent de meandrele argumentației.
----------------------------------------------
[1] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte
și după perestroika, Litera (2013), p.499.
[2]
Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov
̶ Adevărata Istorie a Destrămării URSS, Nemira, 1995, p.163.
[3]
Svetlana Savranskaia and Tom Blanton, The End of the Soviet Union -
Declassified Documents, National Security Archive, Briefing Book 783, Dec.
2021.
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2021-12-21/end-soviet-union-1991
[4]
George Bush, Brent Scowcroft, A World Transformed, Knopf (1998); epub:592.
https://archive.org/details/worldtransformed00bush/page/502/mode/2up
[5]
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/35747
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu