Cronică
târzie - Portretul Mareşalului
Prof.
psiholog. Alexandra Stanciu
06
Martie 2024
Având în vedere starea jalnică în care se află Armata
Română (ce a mai rămas din ea|) la ora actuală, și faptul că este condusă de
incompetenți în uniformă militară republicăm un text scris în urmă cu zece
ani[1], o interesantă și documentată analiză despre cel de-Al Treilea Mareșal
al României, Ion Antonescu despre
Onoarea Militară și Onoarea de a fi ROMÂN (Redacția).
Cel
de-al treilea Mareşal al României
E greu să faci portretul unui personaj istoric când
unii îl văd erou naţional, iar alţii criminal de război. Din fericire, în
profesia mea nu există judecată. Psihologia mai mult constată decât face
aprecieri de valoare. În ansamblul său, personalitatea umană este determinată
de trei factori: zestrea genetică, mediul de provenienţă şi educaţia. Profilul
lui Antonescu este cel al unui militar. Natura, modelele pe care le-a avut în
copilărie, familia cu tradiţie ostăşească şi şcolile pe care le-a urmat au determinat
o combinaţie de trăsături, înglobate într-o personalitate puternică, de marcă.
Ştie ce vrea să devină încă de mic copil, eroi fiindu-i marii generali şi
comandanţi de oşti de care auzise. Îşi formează de timpuriu o anumită imagine
despre felul în care trebuie să se comporte un soldat.
O întâmplare care reflectă câteva din trăsăturile de
caracter ale viitorului om de arme este cea care descrie cum la terminarea
gimnaziului, ca şef de promoţie în toate clasele, părinţii săi hotărăsc să-i
ofere un rând de haine, uniforma Liceului Militar[2]. Cadoul părinţilor nu are
efectul scontat, tânărul Antonescu se supără, spunând că nu poate purta alte
haine decât acelea date de şcoală în condiţiile în care colegii săi nu-şi pot
permite „să încalţe nici măcar o pereche de ciorapi particulari”. Întâmplarea
aceasta ne vorbeşte despre maturizarea precoce a celui care avea să devină „cel
de-al treilea Mareşal al României”. La 14 ani, în general, un copil nu şi-ar fi
refuzat plăcerea de a defila şi a face paradă de faptul că-şi poate permite
uniformă particulară, dar Antonescu crede că şi-ar sfida colegii prin acest
gest. Cu alte cuvinte, este capabil să îi pună pe alţii înaintea sa. Are o
anumită imagine despre onoarea unui militar şi nu renunţă la ea nici măcar de
dragul părinţilor pe care poate refuzul său i-a întristat. Nu-l interesează
lucrurile mărunte, de suprafaţă, nu este superficial. Putem să mai desprindem
de aici spiritul fair-play, modestia, integritatea, respectul faţă de semeni,
dar şi încăpăţânarea şi autoritatea. De asemenea, se anunţa caracterul dur,
sever, inflexibil şi rigid, ca dominante negative pentru un om obişnuit, dar
uneori trăsături necesare în profilul unui lider.
Valorile
dominante par să-i fi fost acţiunea şi determinarea.
Studiindu-l pe Antonescu, deducem că avea un
temperament sangvinar, combinat cu aspectul coleric. Este destul de echilibrat,
comunică foarte uşor şi clar, este înclinat spre a desfăşura activităţi
împreună cu alţi oameni. Este metodic, hotărât, inflexibil, îşi planifica totul
cu precizie. Acţionează pe etape şi la obiect după toate regulile artei
militare. Se face cunoscut ca un om energic, autoritar şi neînduplecat în
executarea ordinelor. Cordial şi plin de vitalitate, îi lipsesc câteodată
gustul şi măsura. Activităţile pe care le desfăşoară sunt intense, ordonate şi
multiple. Îi place poporul, este alături de oameni, crede în progres. Are o
fire voluntară, impetuoasă, iar prin calităţile de orator poate antrena masele
de oameni prin forţa de convingere de care dă dovada. Extravertit, face
observaţii exacte şi deţine un remarcabil spirit practic. Poate fi disponibil
şi abil. În politică a arătat că poate să nu respecte marile sisteme de gândire
şi că s-a bazat mai mult pe intuiţie şi experienţă. Valorile dominante par să-i
fi fost acţiunea şi determinarea. În descrierile care i se fac, Mareşalul este
caracterizat ca având mare agilitate mentală şi o inteligenţă ieşită din comun.
Acest lucru este relevat de rezultatele remarcabile pe care le obţine la învăţătură,
pe tot parcursul pregătirii sale, începând cu şcoala primară şi terminînd cu
şcoala Superioară de Război, ulterior în activitatea militară. Energic,
sociabil, cu destul talent diplomatic, Antonescu dovedeşte atâta măiestrie în
alegerea cuvintelor, încât mesajul său este mereu clar, precis, convingător.
Este activ şi creativ, are o perspicacitate deosebită.
A
fost socotit ca ultima speranţă a ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a
asumat acest rol
Aceste aspecte sunt bine puse în evidenta atât pe
front, în posturile de conducere şi în calitatea de diplomat, unde trebuia să
obţină rezultate cât mai profitabile pentru ţară. Se orientează rapid în
funcţie de necesităţi, ia în calcul mai multe opţiuni, alegerea finală
dovedindu-se de cele mai multe ori şi cea potrivită. Din încercarea de a obţine
victoria cu orice preţ, poate să pară că joacă pe mai multe fronturi. Câteodată
măcinat de îndoială, ia decizii contradictorii, îşi acordă dreptul de a se răzgândi.
Cu o imagine de sine foarte bună, îşi cunoaşte posibilităţile, crede în sine şi
ştie că poate obţine ceea ce şi-a propus. A fost socotit ca ultima speranţă a
ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a asumat acest rol fiind sigur că
aşa era. A acceptat să facă singur ceea ce alţii nu au îndrăznit, bazându-se pe
susţinerea celor care îl cunoşteau şi îl preţuiau exact aşa cum era - soldaţii
români pe care îi condusese în luptă pe timp de război şi pe care îi învăţase
tot ce ştia pe timp de pace. Deşi conştient că are o reputaţie de om dur, nu
pare să fi considerat asta un impediment.
Pentru a conduce ţara în acele momente, poate tocmai
duritatea, severitatea, intransigenţa i-au fost de mare folos. Loial, subtil,
ferm, demn mai ales, fără să se plece în faţa cuiva, tenace, hotărât, Mareşalul
s-a bucurat de preţuirea multora. Se spune că Hitler îl considera ca fiind un
soldat strălucit, dar nu şi un bun politician, de talia lui Mussolini de
exemplu, „care avea un real simţ politic”[3]. Aceasta nu l-a împiedicat însă pe
Hitler să ţină cont de părerile sale şi să-i acorde încredere. Este cerebral,
mobil, deloc pasional ceea ce îi permite să ia decizii la rece şi să se
descurce în orice situaţie. Cu mare spirit de dreptate „… un om cu suflet
părintesc, sever prin interesul datoriei, dar omenos faţă de cel slab şi în
suferinţă”[4]. Ştie să-şi pună în valoare personalitatea, este conştient de
puterea pe care o are şi o foloseşte în toate împrejurările. Tot colonelul
Magherescu descrie cum personalitatea mareşalului schimba atmosfera de la
Regimentul 9 de Roşiori „Principesa Elena” de la Giurgiu, cu două luni înainte
de a prelua conducerea acolo; „Regimentul tremura la gândul că-l va avea în
curând comandant. Nu era unul care să nu fi auzit despre valoarea sa ca
militar, despre caracterul lui neşovăitor, despre severitatea lui”. Spirit cu
viziune modernă, a folosit toate cunoştinţele pe care le-a căpătat în urma
instruirii în prestigioase şcoli militare pentru a ridica standardele Armatei
Române. „În calitate de comandant al Şcolii de Război, Antonescu a adus cu el o
primenire totală în formarea ofiţerilor de Stat Major, scoţând ofiţeri în
termen, obligându-i să ridice nasul din hartă şi să scruteze zona, să calce
terenul şi să cunoască ţara”. Deducem de aici că îşi dezvoltase un mod de
gândire modern, cu principii fundamentate pe cunoaşterea particularităţilor
oamenilor. Tindea spre imprimarea unui nivel ridicat de civilizaţie în rândul
soldaţilor. I se zicea „Câinele Roşu”, unii spun că din cauză că în tinereţe
fusese roşcovan, alţii fiind de părere că răutatea de care dădea dovadă îi
atrăsese această poreclă, deşi încă nu am găsit nici o informaţie care să
vorbească despre această trăsătură. Mai degrabă, aş putea să mă gândesc la un
spirit aspru
Pare
să fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decât cu ambiţia pentru glorie
militară.
Militar cu o pregătire strălucită, se pare că a fost
unul dintre cei mai mari strategi ai vremii sale, apreciat, mână forte,
disciplinat, integru. Antonescu rămâne tipul ofiţerului înzestrat cu spirit de
luptător, curaj şi onoare, dând dovadă de acestea până în ultima clipă a vieţii
sale, „un ofiţer bine pregătit şi demn de uniforma armatei”[5]. S-a bucurat de
simpatia soldaţilor pentru că era un ofiţer drept şi, în disputele dintre
soldaţi şi ofiţeri, nu lua din capul locului apărarea ofiţerilor, ci îi asculta
şi pe soldaţi, iar dacă dreptatea era de partea acestora din urmă, nu ezita să
o arate. I-a fost prieten şi mentor Constantin Prezan. Ca trăsături negative, i
se atribuie vanitatea şi ambiţia, o încăpăţânare exagerată, naţionalismul
exagerat. A fost caracterizat şi ca fiind lipsit de viziune, iresponsabil,
„aventurier ambiţios”, având vederi mărginite, superficial. Poate că aceste
trăsături îl caracterizau, nu putea avea numai calităţi, dar, ca psiholog, mă
interesează mai mult mişcarea sa prin viaţă şi acele trăsături pe care le-a
folosit pentru a-şi atinge scopul, scop ce pare să fi avut mai mult de-a face
cu patriotismul, decât cu ambiţia pentru glorie militară de care este acuzat
Despre bărbatul Ion Antonescu se spune că era de
statură mijlocie, slab, osos la faţă, cu ochi albaştri, frunte înaltă, părul
blond-roşcat în tinereţe, pieptănat pe spate. Vorbea clar, concis, fără
înflorituri, capta imediat auditoriul. Era uşor îndoit de spate, cu umerii
aduşi înainte, ca şi cînd ar fi purtat o povară nevăzută. Pe faţă i se citea
concentrarea. Când zâmbea, chipul i se însenina şi devenea chiar frumos. În
viaţa particulară, Antonescu a fost un soţ bun şi atent, un prieten de nădejde
şi un fiu iubitor. Nu a avut o fire senzuală şi n-a fost pasional din cale
afară. Imaginea Mareşalului din viaţa privată diferă mult de cea din viaţa
publică. Militarul autoritar, cu mână de fier, devine acasă la el un bun
familist, un om cu totul obişnuit care îşi iubeşte soţia şi duce o viaţă
normală, la fel ca a tuturor oamenilor.
A
trăit şi a murit pentru ţară!
Dacă facem o sinteză a observaţiilor despre
personalitatea lui Ion Antonescu, obţinem un caracter demn caracterizat de
loialitate, patriotism şi corectitudine, trăsături care îi sunt recunoscute în
unanimitate atât de susţinătorii săi, cât şi de cei care îl contestă cu putere.
Dincolo de toate acuzaţiile care i se aduc, Ion Antonescu a trăit şi a murit
pentru ţară şi chiar dacă nu toate deciziile pe care le-a luat au fost cele mai
potrivite, să-l trecem în rândul marilor criminali nu ne face cinste, în condiţiile
în care în acea perioadă s-au săvârşit crime cumplite de către cei implicaţi în
marea conflagraţie, crime înfăptuite în numele ideii de libertate, iar nu o
dată ascunse în umbra acesteia. În acest rânduri, mi-am propus să creionez un
profil de personalitate, nu să judec faptele istoriei. Am cules date din
scrierile celor care îl consideră pe Antonescu un mare om de Stat, după cum şi
din ale celor care îl tratează ca un criminal de război. Am început lucrarea cu
gândul să fiu obiectivă şi să surprind câte ceva din adevărata faţă a lui Ion
Antonescu, aşa cum a fost el. Acum, îmi dau seama că aş putea fi acuzată cu
uşurinţă de subiectivitate, dar îmi asum acest risc. Am parcurs cu mare atenţie
argumentele celor care văd în el un criminal cu sânge rece, un om bolnav,
capabil de fapte abominabile. N-am găsit nimic care să susţină această teorie,
nimic care să pună în discuţie o personalitate nevrotică sau sociopată.
Tot parcursul vieţii sale se raportează la datoria
faţă de Ţară: „Am fost un slujbaş fanatic al acestui neam!”
Este cunoscut faptul că toate actele noastre conţin
pecetea personalităţii pe care o avem. Factorii psihologici implicaţi în
analiza structurii de personalitate a Mareşalului sunt legaţi de motivaţie,
activitate, potenţial intelectual, creativitate, iar acestea pun în evidenţă
maturizarea socială, o personalitate normală clădită pe o istorie personală
care nu are nimic de-a face cu destructurarea psihică sau socială. Bineînţeles
că nu am pretenţia să fi descifrat în amănunt întreaga natură a Mareşalului Antonescu.
De bună seamă, rămân încă multe de precizat, dar ceva pot să afirm cu
siguranţă: permanenţa ce marchează tot parcursul vieţii sale se raportează la
datoria faţă de Ţară. Nu a fost singura, dar acesta nu este decât motivul
pentru care o să studiez în continuare viaţa şi activitatea lui Ion Antonescu.
Până atunci, închei acest portret cu o frază care poartă în ea un mare adevăr
despre personalitatea Mareşalului: „Am fost un slujbaş fanatic al acestui
neam!”[6].
Ecouri:
Războiul este purtat cu mijloace violente şi în timp
de război uciderile şi distrugerile sunt inerente. În război se încleşteaza
două sau mai multe părţi, fiecare luptând pentru interese pe care le consideră
vitale. În orice război, mare sau mic, apar victime colaterale, voite sau nu.
Mareşalul Antonescu, ca mare militar şi om de stat al timpului său, nu poate fi
judecat cu mentalităţile din prezent; el a acţionat pentru interesele poporului
şi ţării sale, împotriva celor ce vroiau distrugerea României.
Mareşalul şi Armata Română au luptat pentru păstrarea
Statalităţii Românilor. Da, Mareşalul era naţionalist pentru că atunci şi acum,
aici şi peste tot, protagoniştii conflagraţiilor au fost şi vor fi
nationalişti. Îşi iubesc conaţionalii şi patria mai mult decât propria viaţă şi
se sacrifică fără ezitare pentru patria şi poporul lor. Militarii americani fac
şi acum acest sacrificiu, militarii evrei aşişderea. Atunci, care-i problema?
Care e diferenţa între Mareşal şi militarii Israelului, care se sacrifică
pentru ţara lor? Victimile colaterale ale războaielor statului Israel în rândul
popoarelor arabe sunt de ignorat? Crimele de la Sabra şi Shatila trebuiesc
băgate sub preş? Crimele aviatorilor britanici asupra civililor germani din
Dresda, în 1942, crimele militarilor americani asupra bucureştenilor (1944),
când au bombardat obiective civile şi au ucis civili (cca 4.000 de victime:
copii, femei, bătrâni) în parcul de la palatul C.F.R., au ucis locuitorii
paşnici din Bucureşti şi Ploieşti pot fi ignorate? Dar crimele din Vietnam,
Iraq, Afganistan, Iugoslavia, Libia şi cele ce vor mai urma? Dar crimele
„bravei” Armate Roşii pe teritoriul Basarabiei (masacrul celor 50.000 de
prizonieri în mlaştinile de la Bălţi din toamna lui 1944) şi în Bucovina răpită
(măcelul de la Fântâna Albă, unde au fost împuşcaţi şi tăiaţi cu săbiile sute
de ţărani români care „păcătuiau” fugind din calea bolşevicilor, vrând să
treacă Prutul, în România). Bineînţeles, sunt „victime colaterale”, dar mă
întreb şi eu, ca tot omul: oare noi, românii, palestinienii, egiptenii,
libienii, sârbii... putem fi victime colaterale şi trebuie să ne împăcăm cu
asta? Tot astfel se socotesc şi victimile hortyştilor în nord-vestul Ardealului
răpit în urma Diktatului de la Viena? Văd că ungurii îşi glorifică eroii, care
i-au ucis pe români, chiar acasă la victime, în faţa urmaşilor celor ucişi.
Protestează cineva, pe undeva, în lumea ce se consideră civilizată? Nu!
Inclusiv guvernanţii românilor, tac, au alte treburi. Sunt ocupaţi cu jaful de
neimaginat al economiei naţionale. Detest orice crimă împotriva umanităţii,
holocaustul evreiesc este dureros, dar cu al nostru, al românilor, cum rămâne?
Cazul Mareşalului Antonescu trebuie rejudecat de cei
competenţi, de istoricii autentici cum au fost profesorii Buzatu şi Florin
Constantiniu (am numit doar doi mari dispăruţi, pentru a nu-i nedreptăţi pe cei
în viaţă) nu de cei conduşi după criterii şi interese politicianiste. Mareşalul
şi poporul Român cer dreptate şi justiţie. Nu poporul Român şi Mareşalul au
fost vinovaţi de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, ci marile puteri
politico-militare şi marea finanţă mondială (ca şi astăzi), care au declanşat
şi impus acel război.
Nota redacției - Genocidul comis asăzi de armata
israeliană în Gaza nu este cel puțin la fel de grav ca și holocaustul? Nu
trebuie judecat și condamnat după aceleași reguli? Regula Uniunii Europene
aduce mai degrabă cu fabula „Câinele și cățelul” a lui Grigore Alexandrescu: „…nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/ Că
voi egalitate, dar nu pentru căței”.
--------------------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/analize/cronica-tarzie-portretul-unui-maresal - 23
martie 2014 publicat sub semnătura Alexandra Ceoceanu)
[2] Gh. Buzatu,
[3] colonel G. Magherescu, în „Antonescu,
Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Iosif Constantin Drăgan,
Veneţia, Editura Nagard, 1986.
[4] Idem, op.cit.
[5] Mircea Agapie şi Jipa Rotaru, Ion
Antonescu - „Cariera militară, scrisori inedite”, Bucureşti, Editura Academiei
de Inalte Studii Militare, 1993
[6] Idem, op. cit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu