Ce
mai reprezintă astăzi Tezaurul României de la Moscova?
Prof.
univ. dr. Corvin Lupu
12
Mai 2024
În martie 2024, șase grupuri distincte ale
Parlamentului European au depus rezoluții referitoare la necesitatea returnării
de către Federația Rusă a Tezaurului României depus la Moscova în decembrie
1916 și iunie 1917. Ca urmare, în 14 martie 2024 s-a emis o rezoluție finală în
care se afirmă dreptul României asupra acestui tezaur important de valori și
necesitatea introducerii pe agenda unor discuții bilaterale româno-ruse a
chestiunii, de îndată ce contextul internațional va putea fi favorabil unor asemenea
dialoguri diplomatice. Rezoluția nu face referiri la părțile din Tezaur
restituite de Uniunea Sovietică României, în anii 1936 și 1956.
Pe de altă parte, rezoluția Parlamentului European
este apreciată a fi și o înscriere a României la masa credală, pentru cazul în
care sumele de bani ai Federației Ruse blocate în diverse bănci ale Lumii
Occidentale vor fi folosite pentru acordarea de despăgubiri diverselor părți
care emit pretenții ca urmare a faptului că le-au fost lezate interese de către
Federația Rusă. Este greu de prevăzut că țările occidentale își vor asuma o
asemenea decizie, care ar reprezenta o ruptură totală cu Rusia, pe termen lung,
care implică și riscuri de securitate majore și blocaje diplomatice care în
timp le vor afecta într-o măsură mult mai mare decât valoarea sumelor pe care
și le-ar putea însușii de la Rusia. Și pentru ce să le ia banii rușilor? Ca să
ni dea nouă, sau ucrainenilor, sau polonezilor, sau altor slugi ale
occidentalilor?
În anul 2022, după declanșarea conflictului dintre
Rusia și Occident, România a cerut Federația Ruse să-i achite patru miliarde de
euro, în contul contravalorii Tezaurului. În
martie 2024, în România valoarea Tezaurului a fost evaluată la trei
miliarde de euro. Să fi mai lăsat conducătorii de la București din preț?
În ianuarie 1918, după ce Rusia Sovietică a rupt
relațiile diplomatice cu România și când Vladimir Ilici Lenin anunța că
sechestrează Tezaurul României pentru a-l restitui în viitor și doar în mâinile
poporului român, valoarea lui reprezenta enorm pentru România de atunci.
România era o țară înapoiată în care peste 85% din populație lucra în
agricultură cu unelte și metode datând din Evul Mediu, aceleași de 400-500 de
ani. Țara se chinuia să iasă din medieval și să se ridice. Atunci, într-adevăr
clasa politică românească ar fi avut motiv să-și reproșeze că a refuzat oferta
făcută în că din noiembrie 1917 de Lenin ca, în schimbul recunoașterii de către
România a noului regim sovietic din Rusia și a încheierii unui tratat de
neagresiune să primească recunoașterea apartenenței Basarabiei la România și
Tezaurul. Despre aceste lucruri clasa politică din România și istoricii români
s-au ferit să scrie. După ce relațiile României cu URSS s-au deteriorat grav,
nici sovieticii n-au mai vrut să menționeze oferta lui Lenin, schimbând
strategia și afirmând că Basarabia este de drept a lor. Atunci da, Tezaurul
României reprezenta mult.
Dar să ne gândim ce mai reprezintă astăzi valoarea
Tezaurului României depus în anii Primului Război Mondial la Moscova? În primul
rând, valoarea lui sentimentală este una foarte mare, fapt care nu se poate
nega, ceea ce afectează sensibilitățile naționale ale românilor care încă nu
s-au deznaționalizat.
Dar financiar ce mai reprezintă Tezaurul de la
Moscova? În martie 2024, datoria României față de sistemul bancar internațional
evreiesc era de peste 170 de miliarde de euro, la care se adaugă garanțiile
statului român pentru mari sume de bani cu care s-au împrumutat unele dintre
marile companii străine de pe teritoriul României, pentru care împrumuturi este
răspunzător statul român, care le-a garantat. În luna ianuarie 2024, România a
achitat dobânzi în valoare de 10 miliarde de euro! Institutul Național de
Statistică a anunțat că în luna ianuarie 2024 datoria externă a României a
crescut cu încă 4,1 miliarde de euro.
La sfârșitul anului trecut, România a fost vizitată și
controlată de șefii ei financiari, adică de FMI. Delegația Fondului Monetar
Internațional a recomandat Guvernului României să fiscalizeze mai atent la baza
sistemului, adică întreprinderile mici și mijlocii și să relaxeze fiscalizarea
marilor companii, desigur majoritatea (aproape toate), străine. Argumentul
delegaților FMI a fost acela că marile companii străine au mulți angajați și
dacă vor fi fiscalizați există pericolul de desființare a multor locuri de
muncă. Evreii de la FMI nu mai puteau de mila românilor și se temeau ca nu
cumva românii să rămână fără serviciu. Deci, ANAF să pună biciul pe micile
afaceri românești, să le stoarcă și să-i lase pe marii proprietari de companii
străine în pace! Doar sunt companiile stăpânilor noștri! Adică ale lor! Aceste
companii, împreună cu băncile străine și cu companiile străine de asigurări
(98% din totalul companiilor de asigurări sunt străine) exportă ilegal un
profit estimat la aprox. 150 de miliarde de euro anual. Păi cum să nu ne dea și
nouă 10-15 miliarde de euro sub formă de fonduri europene, bani care-i fac pe
românii neatenți să creadă că pe noi ne ține Uniunea Europeană! Că fără Uniunea
Europeană, România ar muri pe loc. Dar Uniunea Europeană a venit în România să
ia, nu să dea !
În acest mod de fiscalizare, ANAF colectează sub 30%
din totalul veniturilor cuvenite statului român. Păi de unde să fie bani în
țară? De aceea se împrumută statul român într-una, spre bucuria bancherilor
evrei care-și adună cu grijă dobânzi aia s-au făcut cămătari! Nu uităm că România s-a împrumutat cu cele
mai mari dobânzi care se practică în sistemul bancar occidental.
La începutul anilor 2000, banca centrală din România,
condusă de 34 de ani de ofițerul de securitate Mugur Isărescu, impropriu numită
Banca Națională a României, pentru că nu este a României, ci a bancherilor
evrei din sistemul FMI, Banca Mondială, Federal Reserve, a anunțat că nu mai
achiziționează aur. României nu-i mai trebuie aur! Toate minele de aur
trimiteau minereul la un combinat din Copșa Mică, unde aurul era adus la o
puritate de aprox. 65%, iar de acolo era trimis la combinatul din Baia Mare,
care-l ridica la puritate foarte mare, iar de acolo pleca la Banca Națională,
mărind bogăția țării. Dar stăpânii noștri evrei nu mai vor o Românie bogată, ci
una jefuită de ei, iar Mugur Isărescu, un adevărat Iser (!), face jocul
jefuitorilor.
Ca urmare, pe rând, s-au închis toate minele și cele
două combinate. Beneficiarul a dispărut, finanțarea a dispărut și a venit
dezastrul mineritului aurifer, după 2.000 de ani de glorie. Oare, cât aur s-ar
fi strâns în ultimii 23 de ani, dacă s-ar fi exploatat în continuare. Dar
trădătorii din fruntea României au vrut să dea exploatarea aurului evreilor
străini și lacomi, contra unor redevențe simbolice și acelea achitate statului
român în conformitate cu propriile declarații ale firmelor evreiești străine privind
cantitățile de minereu extrase.
Apoi, pe ușa din dos, Isărescu a trimis în
străinătate, preponderent la Londra, aprox. 65 de tone de aur al României
(există și afirmații care spun că ar fi vorba despre o cantitate de 80 de
tone!), moștenit de la fostul regim socialist de stat, cel care a chivernisit
munca românilor. În anul 2019, șeful partidului de guvernământ de atunci, Liviu
Dragnea, dezertor din rândul sistemului ticăloșit și trecut în tabăra
suveranistă, a cerut repatrierea aurului României, dar BNR s-a opus! Tot
Dragnea a cerut ca redevențele plătite de străini pentru exploatarea aurului și
a tuturor celorlalte resurse naturale să fie legiferate la 50%. Nu s-a mai
făcut nimic, căci Liviu Dragnea a fost întemnițat și ținut trei ani la
pușcărie. Despre acest tezaur românesc din Occident nu ne vorbește nimeni. Mai
crede cineva că el se va mai întoarce vreodată în România?
Deci nu ne mai trebuie aur! Atunci de ce mai cerem
aurul de la Mocova?
În anul 2004, prim-ministrul României, Călin Popescu
Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, au cedat Ungariei
întregul patrimoniu al Fundației „Emanoil Gojdu”, constând în sume de bani,
depuneri de aur, clădiri impozante, tablouri de mare valoare depuse la bănci
etc. În anul 2008, când s-a constituit o comisie de anchetă privitoare la
legalitatea acestei înstrăinări, anchetă care nu a fost niciodată finalizată,
s-a stabilit că valoarea patrimoniului Fundației „Emanoil Gojdu” este de 3 miliarde
de euro. Acest mare patrimoniu nu-l mai revendică nimeni, cei care l-au
înstrăinat sunt liberi și bine-merci, dar noi avem treabă doar cu partea
nerestituită din tezaurul de la Moscova.
În aceste condiții, revin la subiectul rândurilor de
față și pun din nou întrebarea: ce mai reprezintă astăzi valoric Tezaurul
României de la Moscova?
În 23 decembrie 1991 fosta Uniune Sovietică s-a
dezmembrat, iar televiziunile din întreaga lume au transmis în direct clipa în
care Mihail Gorbaciov a semnat actul desființării URSS. S-au născut 15 state
noi, dintre care Federația Rusă eliberată de sub dominația sovietică a fost și
este cea mai importantă, mai mare și mai puternică. În ianuarie 1992, conform
cutumei, președintele României, Ion Ilici Iliescu, s-a dus la Kremlin să-l
salute pe noul țar Boris Elțîn, Federația Rusă devenind moștenitoarea în dreptul
internațional a fostei URSS. Ion Iliescu a sperat în continuare într-o relație
bună cu Rusia. Dar întâlnirea a debutat rece și s-a încordat și mai mult pe
parcursul discuțiilor. Boris Elțân avea nemulțumiri față de Ion Iliescu, care,
în timpul puciului de la Moscova, din august 1991, fusese de partea
conservatorilor bolșevici stalinisto-brejneviști, adversari ai lui Boris Elțîn.
Boris Elțîn i-a spus în față lui Ion Iliescu că pentru el ușa Kremlinului va fi
închisă în viitor. Ion Iliescu a încercat să contracareze și a adus în discuție
problematicile teritoriilor românești ocupate de fosta URSS și problema
Tezaurului României de la Moscova. Boris Elțîn s-a enervat. Astăzi noi știm că
Boris Elțîn a fost un alcoolic, care își începea ziua de lucru cu băutura. Este
posibil să fi fost și băut. Ion Iliescu nu a relatat colaboratorilor lui
apropiați, la întoarcere, acest aspect. Dar, in vino veritas, aber in Votka ist
auch etwas: la întoarcerea la București, Ion Iliescu a relatat că Boris Elțîn
l-a întrebat ce tezaur dorește, pentru că el nu-i va da nici un tezaur. Elțîn
i-a spus că Tezaurul este plata României pentru protecția pe care Rusia a
acordat-o României deceniile în care a putut să se dezvolte în voie, protejată
de lăcomia Occidentului, fără să-i ia nimeni nimic. Acum, spunea Elțîn, „va
veni Occidentul și o să vă ia tot!” Ce bine a știut Boris Elțîn! Ce mare adevăr
i-a spus lui Iliescu! Iar Ion Ilici Iliescu, avertizat de Boris Elțîn, n-a luat
nici un fel de măsuri de protecție, iar serviciile de securitate care ar fi
trebuit să fie de securitate națională a României, adică serviciile secrete,
inclusiv cele militare, n-au făcut nimic pentru a proteja România de jaful
occidental! Din contră, au fost și ele parte a jefuitorilor, alături de
străini!
În anii care au trecut de la lovitura de stat din
decembrie 1989, România a pierdut mult mai mult decât a pierdut în cele două
războaie mondiale, în inundațiile catastrofale din anii 1970 și 1975 și în
cutremurul din 1977, toate luate la un loc. Atunci nu se construise și nu se
realizaseră încă atât de multe câte s-au făcut în anii dictaturii de
dezvoltare, cele care aveau să fie prăduite după 1989. Și atunci, întreb din
nou retoric: ce mai reprezintă valoric Tezaurul României de la Moscova? Aproape
nimic.
În schimb, Tezaurul României de la Moscova, poate să
reprezinte un factor de agravare a relațiilor și așa foarte încordate între
România și Rusia. Mă refer la faptul că înainte de aderarea României la NATO,
Federația Rusă a făcut României o serie de oferte. Rusia a solicitat României
să nu adere la NATO, pentru că Moscova nu agreează apropierea armatelor inamice
de fruntariile Rusiei. Rusia a oferit României garanții de securitate și
armament foarte modern (sisteme SS 400 și altele), care ar fi pus în inferioritate
militară totală vecinii României, adversari istorici ai noștri. Pe lângă
garanțiile de securitate, Rusia a promis restituirea integrală a Tezaurului
României de la Moscova! Ulterior, în ciuda faptului că România a aderat la
NATO, ambasadorul României la Moscova, domnul general cosmonaut Dumitru
Prunariu, în misiune în anii 2004-2005, a fost chemat la Ministerul de Externe
al Rusiei și i s-a spus să transmită la București să fie trimisă o comisie care
să coopereze la identificarea bunurilor din tezaur care nu au fost încă
restituite. Când domnul ambasador Dumitru Prunariu i-a transmis aceasta
președintelui Traian Băsescu, acesta l-a rechemat de la post! Nu a fost trimisă
nici o comisie după Tezaur. Motivul a fost unul singur: nu cumva să crească popularitatea
Federației Ruse și a președintelui Vladimir Putin în rândul poporului român.
Domnul ambasador știe mai multe despre ofertele Federației Ruse, dar
regulamentul nu-i permite să vorbească, iar, pe de altă parte, fiul domniei
sale este directorul Institutului de Aviație.
Un alt moment important s-a consumat în anul 2008,
când, cu prilejul summit-ului NATO la nivel de șefi de state de la București, a
sosit și președintele Vladimir Putin, pe atunci funcționând încă un acord
NATO-Rusia. La masa de protocol organizată cu acest prilej, președintele
Vladimir Putin i-a făcut lui Traian Băsescu oferta ca Rusia să vândă României
la cel mai bun preț tot gazul pe care îl exportă în Ucraina, iar România să-l
revândă Ucrainei cu adaosul comercial pe care îl dorește. Ucraina era o țară mare,
încă nedepopulată, având pe atunci 40 de milioane de locuitori și o economie
mare și energofagă, construită în timpul Uniunii Sovietice, când nu se făcea
economie de energie, în special de gaz, țara având resurse uriașe. Rusia,
devenită țară naționalist-ortodoxă, a întins mâna României, încercând să
stabilească un alt mod de promovare a relațiilor cu România decât cel din
perioada sovietică a internaționalismului proletar. Numai din această afacere,
România putea recupera valoarea multor tezaure. La presiune americană, România
a refuzat oferta.
Deci, după ce ni s-a oferit Tezaurul și alte
oportunități cu valoare istorică și le-am refuzat pe toate, conducătorii
României iudeo-euro-atlantice au venit acum și cer Tezaurul cu mare tam-tam,
prin intermediul Parlamentului European. Oare ce-o fi asta în ochii mai marilor
de la Kremlin? Nu o fi un fel de obrăznicie, a unei țări devenită foarte mică,
sărăcită, ocupată militar de străini și datoare vândută, față de o supraputere
a Lumii? Oare obrăzniciile nu se plătesc în istorie? Și când această obrăznicie
este însoțită de alte numeroase acțiuni provocatoare ale conducătorilor
iresponsabili de la București la adresa Federației Ruse, nu reprezintă acestea
toate factori de risc pentru securitatea națională a României?
Ca istoric știu un lucru: Rusia este puterea mondială
care a influențat cel mai mult în ultimele două secole destinele României. Mai
știu că la Kremlin funcționează niște contoare care înregistrează cu mare
precizie toate raporturile Rusiei cu vecinii ei. Cu vecinii trebuie să te ai
mai bine decât cu frații, spune un vechi și înțelept proverb românesc.
Guvernanții României de după 1989, produse ale trădării care a condus la
lovitura de stat și la pierderea suveranității naționale, n-au respectat butada
cu putere de axiomă menționată anterior. Mai știu că Rusia și-a plătit
totdeauna în istorie notele de plată pe care le-au înregistrat acele contoare.
Rusia nu rămâne cu ofense nesancționate, desigur, la momentul potrivit. Mai
știu precis, că în cadrul viitoarelor înțelegeri internaționale care vor privi
și România, Rusia va fi la masa decidenților, iar România va fi afară, pe hol,
în picioare, tremurând în așteptarea deciziilor.
Concluzia mea este că, în acest moment istoric și în
acest context politic în care România a împins ruptura din relația sa cu
Federația Rusă, Tezaurul României de la Moscova nu va fi recuperat. Pe de altă
parte, față de pierderile uriașe provocate României de regimul politic
„ticăloșit” (Traian Băsescu) iudeo-euro-atlantic, promovat de statul „eșuat”
(Klaus Johannis), valoarea Tezaurului României de la Moscova nu mai reprezintă
aproape nimic.
Tezaurul României de la Moscova rămâne doar un moment,
o secvență, din istoria zbuciumată a României contemporane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu