Melania Rusu Caragioiu - 120 DE ANI AU TRECUT CA O ZI

 

120 DE ANI AU TRECUT CA O ZI

Baladă de emigtrant

Românca din Boian, Prima emigrantă în Canada, destăinuie Durerea emigranrului dezrădăcinat care nu mai are numic din vatra străbună în țară decât dragostea de neam, limbă, datină, glie,

 

~*~
:
Venit-am  peste mări și țări,
Ne mai aducem vag aminte,
 Cum, am cuprins aceste zări,
 Cu frică, cu drag și aminte.

Se tot spunea la noi prin sat
Că ar fi undeva pe lume
 Un loc bogat și minunat,
 Dar nu știam unde anume.

 Am auzit despre Columb
Și despre lumi îndepărtate,
Dar noi aveam aripi de plumb
Deși visam la libertate.

Copiii ne plângeau ades
De foame, frig, multe nevoi,
Lipsiți eran, n-aveam de-ales
Și nimeni nu ținea cu noi.

Tot auzeam despre bătăi,
Despre răscoale-n foc mocnit,
Mai veneau vești din cele văi...
Ziceam că-așa ne-a fost menit...

Până-htr-o zi un călător
A poposit aducând vești
De pe pământu rotitor,
Despre o țară de povești.

Seara, la un opaiț ședeam
Și plănuim, cănd alegeam
Din grîu neghina, de rău neam,
Aveam speranțe, dar...oftam...

Aveam din iarnă doi juncani
Și-ii  îngrijeam - ochii din cap,
Să-mi înfirip cu ei un plug...
 Fire-ar să fie de câsap,

Că tot mereu mă întreba
De-or mai crescut, că i-ar lua
Pe câțiva zloți, că știe el
Că traiul nostru e mișel...

Dar nu i-am dat și uite-așa,
lucrând, spetit am adunat
Brumă de bănuți în chimir,
Și boii-n iarmaroc i-am dat...

Cu bruma ce-am luat pe casă
Și ce aveam agonisit
Tot n-aveam, mai nimic pe masâ-
Spre alte zări noi am pornit.

Vaporu’ acela, căt un sat
Ne-a dus încet și legănat
Unde-avea drum domn căpitan,
Peste al largului ocean

 Așa ajuns-am în Canada
Și ne uitam în liung si-n lat,
Dar debarcarăm jos, cu graba,
Deși ne luase cu bănat...

Și dacă el, bătrânul Noe
A poposit  și-a ,,înviat”
Scoate-ne Doamne din nevoie,
 Am făcut cruce și-am plecat.

 Am luat surcică și surcică
Și-am încropit o așezare,
Ziceam că-i mare, era mică,
Dar aveam loc de fiecare...

Trăiam aicea între oameni
Mai buni, mai drepți și fără pată
Și ne considerau buni semeni
Zicănd  că va fi bine-odată.

Și astfel mănă de la mănă,
Cu sfat și claca de acasă,
 Ne-am încropit gospodăria
 Și-aveam pâine albă pe masă.

Lucram din zori și până seara
Pentru o leafă la patron
Apoi  petreceam iarna, vara,
Copiii pretindeau ,,bon ton”

Am clădit și-o bisericuța
Din lemn precum aveam acasă,
Odăjdii a cusut măicuța
 Din cusătura ei aleasă.

Eram acuma-n depărtare
De draga noastră țărișoară,
Dar închinăndu -ne-n altare
O vedeam ca odinioară
 
Am prosperat pe-aceste plaiuri,
Dar dorul ne-a chemat în țară,
Ne-am dus cu dragoste în suflet,
Era război, cu foc și pară.

Am ajutat  căt ne-a dat măna
Cu bani de aur, cu dolari,
Dar boierimea, tot hapsâna,
 Tot oprima cu biruri mari.

  Am plâns de dor și de alean
 Și ne-am înlănțuit în horă
 Zvăcnea în noi sânge din e neam
  Aveam acum și-o țară-soră

  I-am luat cu noi pe cei ce-au vrut
   Să vadă zările-nghețate,
    Să uite  căt mai este timp ,
    Că li s-a făcut nedreptate.

    Și am revenit iar pe tărâm,

Mai veseli  și încrezători.
      Sperând s-ajutăm drag român
                  Din spor făcut sub alte zări

 

~*~

 Melania Rusu Caragioiu