CUM
A DĂRÂMAT SF. GAVRIIL GEORGIANUL IDOLUL LENIN
Aflați cum Sf. Gavriil Georgianul, cel
nebun pentru Hristos, prăznuit astăzi, a incendiat tabloul dictatorului Lenin,
luptătorul împotriva lui Hristos. Cum și-a mărturisit credința și ce a pătimit
pentru aceasta, aflați în articolul de mai jos.
Lenin, idolul comuniștilor
„Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca
oamenii să i se închine. N-am putut permite ca acel lucru să continue”.
Durerea adunată în adâncul sufletului său
va irumpe ca un vulcan cu lavă de foc în Ziua Internațională a Muncii din
întreaga Uniune sovietică, 1 mai 1965. Sărbătoarea comunistă coincidea cu
Sâmbăta Luminată de după praznicul Învierii. Părintele Gavriil tocmai slujise
Sf. Liturghie și se îndrepta către o altă biserică când privirea i s-a oprit
peste un portret de-al lui Lenin, de 8m/5m înălțat pe clădirea Sovietului de
Miniștri și iluminat de jur împrejur cu becuri electrice. Deasupra portretului
trona o pancartă pe care era scris: „Glorie marelui Lenin!”. Iar muzica și
strigătele necuviincioase aminteau de destrăbălările de la curtea regelui
Nabacudonosor.
Pentru Sf. Gavriil și dragostea lui de
Dumnezeu, spectacolul era greu de îndurat. Peste ani, avea să-i destăinuie
părintelui Gherasim Eliel, care în anul 1992 îi va publica biografia în revista
Orthodox Word. „Eu sunt păstor și Dumnezeu m-a însărcinat să am grijă de oile
lui. Comuniștii ridicaseră un idol și voiau ca oamenii să i se închine. Idolul
era un chip al antihristului, o imagine a unui om sau mai degrabă a unei fiare.
Iar comuniștii voiau să-i dea o cinstire cum I se cuvine numai lui Dumnezeu. N-am
putut permite ca acel lucru să continue”.
Să nu-ți faci chip cioplit
Astfel, cu pași hotărâți, Sf. Gavriil s-a
îndreptat către biserică de unde a luat o sticlă de kerosen și niște
chibrituri, apoi trecând neobservat, a mers la portretul care se afla în
spatele tribunei, turnând combustibilul peste el. Combinat cu uleiul vopselei,
kerosenul a făcut pe loc combustie, iar becurile toate au explodat.
În vacarmul creat, Sf. Gavriil și-a întins
mâinile și a strigat: „Să nu-ți faci chip cioplit sau vreo asemănare a vreunui
lucru din câte sunt în cer, sau din câte sunt pe pământ, jos, sau din câte sunt
în apă, sub pământ”. Furioasă, mulțimea s-a năpustit asupra lui, bătându-l până
aproape de moarte, în vreme ce el continua: „Slava nu se cuvine acestui
cadavru, ci lui Iisus Hristos, Care a călcat moartea și ne-a dat viața
veșnică”.
Arestat și torturat pentru adevăr
Scos din mâinile mulțimii furibunde de
către miliție, va fi arestat și torturat în anchete ca să mărturisească public
pretinsa conspirație a Bisericii împotriva conducătorului sovietic. În timpul
bătăilor despre care Sf. Gavriil avea să recunoască că „firea omenească n-ar fi
răbdat acele orori dacă n-ar fi întărit-o ajutorul lui Dumnezeu”, el are o
vedenie în care i se arată luminoasă și strălucitoare, cifra 7.
Va înțelege tâlcul descoperirii și anume
că după șapte luni, va fi eliberat din chinurile arestului, ceea ce s-a
întâmplat întocmai. Mai mult decât atât, cei care l-au torturat au fost
cuprinși de remușcare și au venit să-i ceară iertare, iar criminalii cu care
împărțea celula de închisoare, impresionați de ieromonahul care le făcea curat
în fiecare dimineață, mărturiseau: „Avem un om atât de uimitor aici în
închisoare, încât nici nu mai vrem să ieșim din ea”.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 77)
HARUL
RUGĂCIUNII NEÎNCETATE
-
O SFÂNTĂ NECUNOSCUTĂ -
Iubirea divină care arde și nu mistuie
Fiul meu, atunci când omul ajunge prin harul lui
Dumnezeu la rugăciunea neîncetată, mintea i se curățește și toate îl cuprind în
sine pe Dumnezeu. Adică: cunoștința, simțirea, gândirea și toate celelalte.
Însă când iubim pe Cel ce ne iubește, acea iubire depășește simțirea, lucrând
înlăuntrul nostru Însăși Iubirea divină. Și, atunci, inima strigă: Iisuse al
meu, Dulcea mea iubire, Lumina sufletului meu, Cel ce ești suflarea și viața
mea, aflatu-m-am în întuneric și m-ai adus la lumină, trezitu-m-a dulcele Tău
glas. Bucuria și mângâierea mea sufletească!
Iubirea care arde și nu mistuie!
Așadar, fiul meu, când această iubire începe să ardă,
atunci vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Dacă te vei îngriji de păcatele tale și vei spune
neîntrerupt rugăciunea lui Iisus, atunci va veni Harul lui Dumnezeu. Iar când
va veni iubirea desăvârșită și puterea Harului, îți vei aminti de cuvintele
Apostolului Pavel. Ce anume ne desparte de iubirea lui Dumnezeu? De vreme ce,
iubitul meu, Apostolul spune: „Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în
dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el”. Când iubirea vine,
atunci ea arde și nu mistuie. Inima arde din pricina acestei iubiri.
Învrednicește-ne, Doamne, să Te iubim așa cum ne
iubești Tu!
Nu te întrista că nu dobândești întotdeauna har la
rugăciune. Harul pleacă și vine ca să-l cauți cu mai multă ardoare. Pentru că
Bunul Dumnezeu știe, iubitul meu, că omul este trândav din fire. Iar când îl
stăpânește obișnuința, încetează lupta duhovnicească, adică tăind în fiecare zi
câte puțin din rugăciune, ne biruiește obișnuința și cădem în lenevire și în
îndepărtarea de Dumnezeu. Însă prin harul divin, inima se îndulcește din nou
și, astfel, continuăm lupta duhovnicească.
Iubitul meu, să nu renunți la luptă niciodată, să nu
primești de la diavol gândul că nu rodești duhovnicește. Chiar și niciun pas să
nu facem, dorința de mântuire și strădania noastră se vor măsura în fața lui
Dumnezeu. Pe când lipsa de strădanie este socotită aducătoare de moarte.
Așadar, fiul meu, să ne înarmăm zilnic cu semnul crucii și să mergem tot
înainte.
Cea mai înaltă stare duhovnicească
Zi și noapte să rostești rugăciunea „Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă”, cu străpungere de inimă, gândindu-te că acum vei muri
și trebuie să-L rogi pe Dreptul Judecător să te mântuiască. Acest gând îți va
aduce durere, suferință, pocăință. Iar rugăciunea va ieși dintr-o inimă
îndurerată, înflăcărată. Și va veni cucernicia, fericita tristețe, ceea ce
duhovnicește înseamnă „plânsul cel aducător de bucurie”.
Să nu ai niciodată cuvinte de laudă pentru tine
însuți, pentru că diavolul se bucură când ne mândrim.
Prin rugăciunea „Doamne, miluiește-mă”, harul divin va
veni îndată. Și atunci o stare duhovnicească mai înaltă nu va exista pentru om,
nici nu-și va mai dori nimic niciodată.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 42)
TRUPUL
NOU
-
Sfantul Luca al Crimeei -
Semanata în pamânt, îngropata fiind, samânta
putrezeste, înceteaza sa mai existe ca samânta, însa din ea va creste ceva mult
mai mare, mult mai desavârsit atât ca si complexitate, cât si ca forma.
Dumnezeu îi da o noua forma si frumusete si o viata plina de folos si
desfatare.
Trupul omenesc este îngropat în pamânt si înceteaza sa
mai existe ca trup. Însa din elementele în care s-a descompus, asemenea
celulelor semintei de grâu, prin puterea lui Dumnezeu va învia un nou trup, nu
unul stricacios, neputincios si fara de vlaga, ci un nou trup duhovnicesc, plin
de putere, de nestricaciune si de slava.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 153
PRIMAVARA
POCAINTEI
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
În însasi pricina care da nastere primaverii firesti,
este cuprinsa o mare învatatura ce ne sta tuturor înainte. Vazând ca primavara
îsi are obârsia din înmultirea si adaugirea pe pamânt a luminii si a caldurii
soarelui, usor ne putem închipui ca în acest timp al primaverii soarele se
apropie de pamânt. De fapt însa el este mai departe de pamânt decât în timpul
iernii. Cum se face dar, ca acum lumina si caldura sporesc pe pamânt? Iata cum:
primavara pamântul ia fata de soare o pozitie noua si cu totul deosebita de
aceea pe care o avea la vreme de iarna. În timpul iernii el se afla într-o
pozitie oblica, piezisa fata de soare, din care pricina razele soarelui, cu
toata apropierea acestuia fata de pamânt, aluneca oarecum si nu pot produce
caldura. Primavara, pamântul se întoarce cu fata locului în care noi ne aflam
drept spre soare, iar din aceasta pricina razele lui, cu toata departarea sa
cea mare, cazând drept pe pamânt se frâng si produc caldura. Iata de unde îsi
are obârsia primavara. Asadar, ea ia nastere dintru pozitia dreapta pe care o
are pamântul fata de soare.
Oare nu tot asa ia nastere si primavara duhovniceasca?
Oare nu tot aceleasi pricini lucreaza si aicea? Sufletul pacatos este
învârtosat, nesimtitor si lipsit de viata, cum e si pamântul în timpul iernii.
De ce? Oare pentru ca Soarele cel vesnic este departe? Nu, caci Domnul cu
îndurarea Sa este mai aproape de pacatos, decât de cel drept. Aceasta ne-o
spune Însusi Mântuitorul, când zice: „n-am venit sa chem pe cei drepti la
pocainta, ci pe cei pacatosi” (Marcu 2, 17). Tot despre aceasta ne
încredinteaza si marele Apostol Pavel: „unde s-a înmultit pacatul” – zice el –
„acolo a prisosit harul” (Romani 5, 20). Atunci oare ce împiedica razele
Soarelui celui vesnic si nu le lasa sa învioreze nenorocitul suflet al
pacatosului si sa rasara în el primavara cea duhovniceasca? Acelasi lucru care
împiedica si razele soarelui firesc de a produce pe pamânt primavara în timpul
iernii: adica pozitia oblica, piezisa, în care pacatosul se afla fata de
Dumnezeu – Soarele cel vesnic. Pamântul niciodata nu se întoarce cu totul de la
soare, ci întotdeauna, si prin urmare chiar si iarna, are una din fetele sale
întoarse spre soare. Din aceasta pricina pe pamânt chiar si iarna este ziua,
desi nu tocmai lunga. În sufletul pacatosului însa, din nenorocire, se pot
petrece lucruri mult mai rele si mai urâte. Supunându-se cu totul pacatului,
iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la
Rasaritul cel luminos catre întunecosul apus, se întoarce cu desavârsire de la
fata lui Dumnezeu. Din aceasta pricina bietul suflet al pacatosului este
cuprins cu totul de noaptea întunecoasa si de negura cea deasa a pacatului, asa
ca chiar de-ar si mai ramânea într-însul oarecare lumina, apoi aceasta este
asemenea acelor straluciri ale aurorei boreale, care desi izbesc privirile prin
stralucirea lor, totusi nu dau nici macar o farâma de caldura de viata. Dintru
o astfel de lipsa si saracie de lumina si caldura dumnezeiasca, ce viata
duhovniceasca putem astepta? De aceea în sufletul pacatosului – precum si în
natura, iarna – totul este gol si acoperit cu zapada si gheata; iar acest fapt
câteodata e atât de batator la ochi, încât chiar cei lumesti, privind unul la
celalalt zic: „Acesta e un om rece! Acesta e piatra, nu om!”
Dar sufletul pacatosului, orisicât ar fi el de
acoperit cu omat si gheata, totusi într-însul întotdeauna se afla putinta de a
se întoarce catre Soarele cel vesnic, si când se întoarce cu toata inima si sta
în pozitie dreapta, fata în fata cu El, atunci totul în el capata o noua
înfatisare si începe primavara cea duhovniceasca. În ce chip? Sosirea
primaverii în natura ce ne înconjoara se cunoaste mai cu seama prin înmultirea
luminii si a caldurii. Tot astfel se petrece si cu primavara cea duhovniceasca.
Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului pacatos catre Domnul este ca el
începe a fi luminat de lumina fetei lui Dumnezeu. Desi luminarea aceasta la
început nu poate fi deplina, atâta cât trebuie, din pricina ca sufletul
pacatosului – cu toate ca el si-ar dori – nu se poate întoarce cu toata fiinta
sa catre Dumnezeu, totusi, prin staruinta si nazuinta celui ce se întoarce,
lumina harului încet-încet se mareste, ca si lumina soarelui în timpul
primaverii, si asemenea acesteia nu numai ca încalzeste vazduhul sufletului, ci
strabatând si coaja cea de gheata, care acopera inima, patrunde pâna în adâncul
sufletului, desteptând într-însul ramasitele puterii si semintele virtutilor!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 38-42
GROAPA
SI FANTANA
-
Sfantul Vasile cel Mare -
„Groapa a sapat si a adâncit-o” (Psalm 7, 5). În
dumnezeiestile Scripturi nu gasim spus în sens bun cuvântul „groapa”, dupa cum
nici cuvântul „fântâna” nu-l gasim spus în sens rau. Groapa este locul unde a
fost aruncat Iosif de fratii sai (Facere 37, 20-24). Si tot cuvântul „groapa”
îl întrebuinteaza Scriptura când spune ca au fost loviti egiptenii „de la cel
dintâi nascut al lui Faraon pâna la cel întâi nascut al roabei celei din
groapa” (Psalm 87, 4); si în Ieremia zice: „Parasitu-M-au pe Mine, izvor de apa
vie, si si-au sapat lorusi gropi surpate, care nu vor putea tine apa” (Ieremia
2, 13). Dar si în Daniil este scris de groapa cu lei în care a fost aruncat
Daniil (6, 16). Avraam însa sapa fântâna (Facere 21 , 30); la fel, si slugile
lui Isaac (Facere 26, 18); iar Moise, venind la fântâna, s-a odihnit (Iesire 2,
15); si porunca primim de la Solomon sa bem apa din vasele noastre si din
izvorul fântânilor noastre (Pilde 5, 15); iar Mântuitorul vorbeste lânga
fântâna despre taine dumnezeiesti. Pricina pentru care cuvântul „groapa” este
folosit cu privire la cele rele, iar cuvântul „fântâna”, cu privire la cele
bune, socotim ca este aceasta: apa din gropi vine din afara, cade de sus; în
fântâni însa, sunt vine de apa, care zac sub pamânt înainte de a se sapa
locurile acelea; ies la iveala însa dupa ce se da la o parte pamântul care le
acopera si orice alta materie de deasupra lor, care este tot pamânt. Si în
suflete este, asadar, un fel de groapa, atunci când gândurile cele bune, care
cad în suflete, se schimba si se falsifica. Daca cineva îsi schimba ideile
despre cele bune care cad în el, atunci preface acele idei bune în idei rele si
potrivnice adevarului si nu mai vrea sa aiba în suflet ceva bun. Si iarasi, în
suflete sunt fântâni; când sunt date la o parte gândurile cele rele care le
acopera, atunci straluceste lumina si iese la iveala izvor de apa buna de baut,
în cuvânt si în dogme. De aceea este de neaparata trebuinta ca fiecare sa-si
faca siesi o fântâna, ca sa pazeasca porunca amintita mai înainte, care spune:
„Bea apa din vasele tale si din izvorul fântânilor tale!” (Pilde 5, 15)
Asa devenim fii ai celor care au sapat fântâni, ai lui
Avraam, ai lui Isaac si ai lui Iacov. Nu trebuie sa facem groapa, ca sa nu
cadem în adâncitura, asa cum a spus David în acest psalm, nici sa auzim cele
scrise în Ieremia spre mustrarea pacatosilor, despre care Dumnezeu a spus
cuvintele pe care le-am adaugat putin mai înainte: „Parasitu-M-au pe Mine,
izvor de apa vie, si si-au sapat lorusi gropi surpate, care nu vor putea tine
apa” (Ieremia 2, 13).
Sfantul Vasile cel Mare, Talcuire
duhovniceasca la psalmi, traducere de Parintele Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucuresti, 2000, p. 40-41
MECANISMUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Un om suparacios si fara minte, dorind sa faca sa
functioneze un obiect sau un aparat oarecare si nefiind în stare sa-l
foloseasca din nepricepere, vazându-se deci în imposibilitatea de a-l utiliza,
asa cum ar fi dorit, de cele mai multe ori se înfurie, îsi iese din fire,
arunca acel obiect sau îl distruge, ca si când ar fi o fiinta vie si s-ar opune
intentiilor sale. Se întâmpla ca ceva sa nu mearga, sau sa se întepeneasca, sau
sa se rupa, sau sa functioneze altfel decât se astepta, sau sa nu i se potriveasca
locul, si omului i se pare ca totul se ridica împotriva lui si este gata
mai-mai sa înceapa sa plânga de ciuda. Dar daca în locul nepriceputului vine un
mester, totul intra în normal. De ce? Fiindca mesterul se apuca de treaba cu
cap, rational, cu pricepere si cu suflet. Catre ce ma îndreapta aceste
reflectii, care privesc lucruri atât de obisnuite, modul nostru de a ne purta
cu obiectele? Catre constatarea ca pretutindeni mintea, sau mai exact spus,
spiritul rational al omului, domneste asupra materiei. Nimic nu se poate face
de la sine, fara contributia mintii, nici macar o singura miscare mecanica
corecta. Nici un obiect nu se poate adapta de la sine scopului pentru care a
fost creat, deoarece scopul respectiv nu poate fi atins decât urmând anumite reguli,
sau prin modalitati determinate, cunoscute, iar acestea sunt produsul mintii,
al inteligentei. Iata câteva exemple din univers. De unde provine acea ordine
extraordinara care domina materia neînsufletita si lumea animalelor
necuvântatoare? De unde vine acea frumusete fara seaman, acea minunata
transformare a materiei amorfe, lipsite de viata, în ceva plin de armonie si de
viata? De unde vine acea adaptare perfecta a unor elemente lipsite de viata la
mii si mii de scopuri, dintre cele mai diverse, într-un mod atât de rational si
de simplu, stiut fiind ca prin ele însele acele elemente n-ar putea sa-si
„propuna” un scop si nici sa-l atinga? Cine este nevazutul stapân al tuturor
acestor forme ale materiei? Ce Minte îsi vadeste preaminunata-I întelepciune în
materia neînsufletita si în multimea vietuitoarelor necuvântatoare? Cine este
Artistul si Sculptorul perpetuu, Cel ce îsi realizeaza opera în mod nevazut
înaintea ochilor nostri? Tu esti Unul, Doamne, Facatorul a toate! Ochii inimii
mele Te vad în fiecare linie a spatiului. Tu le-ai facut si le faci pe toate,
împreuna cu Fiul Tau si cu Duhul Tau cel Sfânt. Inima mea Te saruta, oriunde
Te-ai afla, si ma închin Tie, Te laud, si Te cânt.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 128-129
OSTAȘIA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Când se aduna o oaste în aceasta lume, atunci cei
chemati la ostasie îsi lasa casele, sotiile, copiii, rudele si averile lor.
Vezi, asadar, crestine, ce fac oamenii când intra în slujba unui împarat
pamântesc? Sa stii cu adevarat ca asemenea trebuie sa faca si crestinii care au
intrat în slujirea Împaratului Ceresc. Si lor li se porunceste a înfaptui acel
cuvânt care i s-a dat drept porunca de la Dumnezeu lui Avraam, Parintelui
tuturor dreptilor: „Iesi din pamântul tau si din neamul tau si din casa tatalui
tau” (Facerea 12, 1). Vechiul Adam, din care ne-am nascut si pe care îl purtam
înlauntrul nostru, ne este tata; iubirea de sine îi este trupului nostru o casa
preaplacuta; patimile noastre, poftele trupului, poftirea ochilor si trufia
vietii ne sunt rude si averi. Pe toate acestea trebuie sa le lepede crestinii,
care prin Sfântul Botez au intrat în oastea lui Hristos, Împaratul Ceresc: „sa
lepede fostul lor fel de viata a omului celui vechi” pentru totdeauna si „sa se
dezbrace” de vechiul Adam (Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9); „sa-si rastigneasca
trupul împreuna cu patimile si cu poftele” (Galateni 5, 24); sa-si paraseasca
orgoliul, trufia, iubirea de slava, de placeri trupesti si de argint, care îi
sunt spre mângâierea trupului, precum s-ar lepada de niste rude de-ale lui si
în acest chip sa Îi slujeasca Împaratului Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 89
CEASUL
JUDECATII
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om care a fost judecat si osândit la moarte
ori un bolnav ce zace pe patul mortii. Cugeta si cerceteaza: ce face el atunci?
Nu are grija bogatiei, a cinstei, a slavei; nu cauta sa judece pe nimeni,
tuturor iertându-le orice i-ar fi gresit; nu se gândeste la îndestulare si la
nimic din cele ce sunt ale acestei lumi. Numai moartea se afla înaintea ochilor
sai duhovnicesti si frica ei tulbura inima lui. Întâmplarea aceasta, iubite
crestine, ne povatuieste sa nu uitam de moartea noastra. Sa ne asteptam si noi
din clipa în clipa la cele ce aflam acum la fratii nostri, caci nu stim de se
vor sfârsi ei primii, cei pe care îi vedem acum în pragul mortii, sau noi, cei
ce nadajduim înca a mai vietui în lume. Adesea se întâmpla ca aceia care se
gândesc sa-si traiasca viata mai departe sa cada tot atunci fara suflare si sa
fie întinsi în sicriu înaintea celor care se gasesc pe patul mortii. Caci noi
toti suntem osânditi la moarte; Dumnezeu fiecaruia îi spune prin cuvântul Sau
ceea ce i-a grait stramosului nostru: „Pamânt esti si în pamânt te vei
întoarce” (Facerea 3, 19). De ce oare nu tinem în mintea noastra aceasta
judecata? De ce nu ne pregatim pentru savârsire [sfârsit]? De ce ne fagaduim
noua însine zile îndelungate, de vreme ce acestea nu sunt sub stapânirea
noastra, ci stau doar în puterea lui Dumnezeu?
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 137
TRECEREA
IN VESNICIE
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Moartea e, si pentru crestin, un amurg încarcat de
melancolie. Despartirea de lumea aceasta e grea. Si soarele când apune se uita
parca înapoi, spre plaiurile pe care le-a luminat o zi întreaga si care se
acopera de umbra. Dar asa cum soarele rasare în alta lume, la fel si crestinul,
prin Învierea din morti a lui Iisus Hristos, a primit încredintarea ca dupa
urmeaza un stralucitor rasarit de soare, urmeaza o noua zi, o noua viata. „A
murit”, o sa se spuna si despre mine si despre tine într-o zi; în ziua pe care
eu nu o cunosc, care nu stiu când va sosi.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
72-74.
OCEAN
DE APE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum pe pamânt exista belsug de ape, la îndemâna
celor însetati, care vin la ele si le folosesc în dar, asijderea si Domnul, Cel
ce este ocean de ape duhovnicesti; vino la El si adapa-te de toate cele
duhovnicesti, plin de adevarata, neînfricata, puternica credinta. Soarbe din
toata inima si te vei adapa cu apa vietii, cu iertarea pacatelor, cu pacea
constiintei. Fereste-te de îndoiala. Ea te lipseste de mijloacele de a sorbi
toata mila lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 398
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu