FERGHETE - ÎMPOVORATĂ CÂNTARE A CÂNTĂRILOR

CA O MARE CÂNTARE A CÂNTĂRILOR ÎMPOVORATĂ EMINESCU

Eu locuiesc în Ciubăncuța-Clujului firesc, dumnezăiesc,

locuiesc în miezul firbinte de pâine doină minune

Şi nu mă socotesc străin de țarână, de țințirim,

De omenesc, de nobil şi sublim,

de modul impecabil de a fi om prin sentimete care rodesc

înflorirea de pom şi roirea din gradina cu stupină,

grădina în care în care trăim cu albina lucratoare şi mama-regina,

vețuim, în drag şi fainoşag,

că nu-s om de ruşine: vinitură şi pribeag

în omeneasca batatură şi spirituala aventură,

nu sunt pribeag, că nu mi-am rupt pe drumuri de dor,

nu mi-am ros încălțiile pe drumuri cu paşi de călător

Şi nici n-am devenit drumeag pe alt, străin, meleag

aiurea în aiureală şi uitare de iubire,

să devin hain, sărac, pretențios moşneag, ca drumeag cu Dumnezeu în culori-curcubeu,

în iubire avându-mi drumul meu dor uşor şi păcat greu

aparându-mi Patria Limba Română de cel rău,

apărându-mi-o cu îndemână şi peste mână,

Patria, oala cu smântână pentru mâț şi eu,

susținându-se şi susținându-mă aspru, sustenabil şi impecabil, util, durabil

şi dispensabil din mine dând bunul, smântânosul spumosul şi cremosul,

dând altora: bine, pace şi pâine deschizându-mă iubire celuilalt, ca o mare în larg,

mare împovorată Eminescu catarg după catarg

să razbească din furtună val cu val după val peste val către mal şi drag național raportat monumental mai nou prin naşterea din nou cu pace vouă!

raportat pace voua la uniersal, la viață nouă dând şi altira aer,

lumină, apă şi pâine, oameni de caracter, pentru a nu fi în plop, cu plopul fraer în aer, eter,

Barbă-Cot calare în pop pe jumătate iepure şchiop

(Ne sacrificăm țară şi neam în folosul altora

dându-ne tineretul, forța de muncă primăvara, iubire în detrimentul nostru, dându-ne la străin făcând hatâru ducând greul, samarul, ca şi catârul şi, totul în veselie, haz de necaz, ca la teatru

ori, ca la vre-un examen cu nota patru,

ca să ne râdă strainu îmbuibat: plin de sine şi de bine, capitalist, artist egoist,

scuipându-ne-n nas,

deşi noi din prostie şi din domnie, buni, pentru ei, cu sufletul luminat şi curat,

cu vesnicia Eminescu născută la sat,

c-aşa Dumnezeu aur cenuşiu, aur strecurat alduire şi fericire ne-a dat

cu furtuna ce-a înflorat pe mal, în iubire drept la înviere

prin simpla ecuație cu emoție aflând adecvata soluție

modulând în drept de a fi,

fără a fi luat peste picior sau fără fi tras, luat, în piept

ori lovit în moalele capului cu cărămida,

ca să ne ia lumina soarelui.)

P.S.Scrisul mi unică muncă-fericire până la capătu zillelor,

până la capatu satului-curți de dragoste şi dor întru folos

şi luminos cioplit de Brâncuşi din popor.

PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE