TERRA INFIMA

TERRA INFIMA

Toți suntem niște curve

TEOFIL STANCIU

Illustration by Sorit. outlookindia.com

Nu pentru că am vrea. Ci pentru că n-avem de ales. Pentru că asta e norma existenței noastre socio-economice.

Sacrificăm prietenii, trădăm vocații, mutilăm principii, sfâșiem suflete, comitem samavolnicii, profanăm orice-i sfânt. Pentru bani.

Ori de câte ori se vorbește despre valoarea unui om, cel mai adesea aceasta este măsurată în bani: unde lucrează, cât câștigă, ce casă are, câte mașini, ce a „realizat”, ce funcție deține. Toate acestea fiind convertibile în valori pecuniare certe, cuantificabile.

La fel e și la nivel de relații interstatale. Interesele economice dictează o sumedenie de decizii. Noi suntem mai corecți nu pentru că am fi ajuns la concluzia că e bine să fii cinstit cu semenii, că e sănătos pentru societatea în care trăim cu toții, în care e foarte posibil să trăiască și copiii noștri. Noi suntem mai corecți cât de cât pentru că altfel ne taie europenii fondurile.

Principalul obiectiv al politicii și diplomației românești este să câștige credibilitate în fața investitorilor străini, să atragă adică banii altora. România vrea, cum ar veni, să fie seducătoare.

Aminteam cu altă ocazie situația CV-urilor. Fiecare trebuie să se machieze convingător ca să determine un codoș să-i cumpere serviciile. Iar pe urmă se gudură pe lângă clienții pe care să-i aducă codoșului. Dar va zice că face management, marketing, publicitate etc.

Se face uz de tot arsenalul de seducție disponibil. Atâta doar că cuvintele sunt altele, nu se vorbește pe șleau, așa cum o fac eu acum.

Încă de mici, copiii întocmesc portofolii. Trebuie să se laude cu ce au produs. Învață să fie curve economice. N-au de ales sărmanii. Iar unii dintre părinți îi învață cum să se vândă mai eficient. Cândva se discuta în termeni de performanță, de competiție, de locuri din față pur și simplu pentru prestigiul de a fi cel încoronat. Celelalte lucruri erau cumva consecința faptului de a fi foarte bun.

Acum copiii vor să devină buni aproape exclusiv pentru ca să facă bani. Idealul lor suprem este să găsească proxenetul economic ce le poate oferi cel mai bun vad în care să-și comercializeze creierul.

Niciun tip de abilitate, niciun tip de inteligență, niciun tip de hobby care nu generează profit nu capătă încurajare. Copiii care știu să deseneze frumos, să cânte, copiii pasionați de citit sunt priviți chiorâș, ca niște viitori ratați. Părinții simt că au în grijă o povară, o gagică indezirabilă, plină de toate viciile care o fac cu totul necompetitivă pe piața ibovnicelor economice.

Cred că cel mai mare blestem al epocii noastre este să nu știi să faci bani. Ești prostul târgului (chiar dacă scupi inteligență, în rest). E aproape imposibil de înțeles matematicianul rus Pelerman care a refuzat un premiu în bani. Uite, domnule, el n-a vrut să se facă curvă. Dar se plătește scump acest lux. Prețul e atât de mare și de greu încât puțini se pot încumeta să-l plătească. Când ai familie, de pildă, nu-ți arde de asemenea eroisme.

Rusul refuză să-și comercializeze creierul. Deși putea să accepte în uralele întregii lumi ce i s-a oferit. Nimeni nu l-ar fi întrebat vreo secundă de ce s-a lăsat prin în curvăsăria veacului.

E aproape imposibil de înțeles Michael Forbes, scoțianul  care a refuzat cu mândrie locală să cedeze presiunilor lui Donald Trump, un proxenet financiar de elită – trecut și el prin toate fazele, de la cocotă de centură, până la matroană grasă și împuțită.

Astfel de gesturi strică tot peisajul pentru că ne amintesc tuturor celorlalți că zilnic trebuie să ne măsurăm relațiile în funcție de performanța economică. Orice discuție se împotmolește când se lovește de bani. Întotdeauna salariul e confidențial, de parcă ar fi o boală venerică de care ți-i rușine.

Prieteniile nu mai pot fi cultivate pentru că banul își cere drepturile și răpește aproape tot timpul din existența diurnă a unui ins (iar pentru noapte îi asigură un somn adânc și zbuciumat de stresuri). Curvele au de lucru continuu, pentru ele nu există pauză. Și, la fel ca ele, mereu sperăm că vom câștiga potul cel mare, că ne vom „căsători” cu locul de muncă, cu câștigul la loto, cu norocul care să ne scutească să mai facem toată viața trotuarul la bănci, la job-uri infecte, la șefi proști și fuduli.

Mereu sperăm că nu va mai trebuim să ne prezentăm periodic nurii în fața clienților mofturoși și a proxeneților nemiloși. Dar puțini sunt cei care reușesc. Și mulți dintre ei nu pot scăpa de vechile năravuri, așa că intră în bordeluri de lux. Nu se pot dezice de profesia ce a devenit a doua lor natură.

Looserii sistemului sunt cei care fac muncă benevolă, cei care nu cer bani. Ei sunt priviți ca fiind târfele cele mai tâmpite, pentru că prestează aceeași muncă, dar fără să primească retribuția cuvenită. Nimeni nu se mai gândește să laude gestul gratuit. Toți consideră că omul generos cu timpul său, omul care „comite” acțiuni dezinteresate e fraierul străzii, prostul târgului.

Nu mai putem gândi în afara terminologiei impuse de această mare și complexă curvăsărie. Practicăm cu cinism acest gen de relații și abia dacă mai reușim să salvăm câte una unde criteriile aplicate sunt altele. Dar și atunci ne simțim adesea ca târfa ce s-a îndrăgostit de un client și care se teme în fiecare clipă că are să afle proxenetul și s-a zis cu locul ei de muncă.

Bordelul suprem e sistemul bancar, unde nicio târfă nu face pușcărie pentru că a delapidat fonduri. Paradoxal, tocmai în politică – unul dintre cele mai corupte medii ce pot fi imaginate azi – noi ne manifestăm idealist și ne oferim pe gratis unor juni buni de gură. E ca un fel de penintență pe care o facem după ce am încercat să ne asigurăm bunăstarea. Undeva trebuie să facem și voluntariat și atunci o facem în politică.

Iar ca prostituția să aibă și justificarea religioasă aferentă, s-a inventat și un curent teologic care susține legitimitatea dorinței de a avea bani mulți. Așa că acum se poate practica și prostituția sacră, în cadru „dogmatic” adecvat. Ca nici măcar Dumnezeu să nu mai aibă nimic de obiectat. Am introdus banii în teologie ca să nu mai simțim culpa întinăciunii.

https://drezina.wordpress.com/2012/07/16/toti-suntem-niste-curve/