PUTEREA LUMII - Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Omul,
abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a cazut din starea lui
cea dintâi si, din stapân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au
întunecat înlauntrul lui iar odata cu caderea lui s-a tulburat toata creatia.
În niste prapastii întunecate urla slugile iadului, care încearca sa încurajeze
faradelegea, desfrâul, pacatul. Pe anumite unde, prin unele programe, prin
unele pagini, satana cu insistenta încearca sa ni se strecoare în suflet, în
gând, în inima si în viata, noua si copiilor nostri. O lupta, un razboi urias a
pornit satana pe pamânt împotriva lui Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 90-91.
Minunea învierii
O femeie din Ioanina, Grecia, avea un copilaș de câţiva ani
care se îmbolnăvise foarte grav. Se întâmpla
chiar în Săptămâna Mare, în Sâmbăta Mare. Femeia nu apucase să-l ducă la doctor, și copilul a murit cu puţin timp înainte de
Înviere. Văzând
aceasta, femeia a început a plânge amarnic, însă nu și-a
pierdut deloc credinţa. Când s-a apropiat timpul de mers la biserică pentru
slujba Învierii, s-a apropiat de icoana Maicii Domnului și i-a spus: „Măicuţa
Domnului, eu merg la biserică pentru slujba Învierii Fiului tău, însă de fiul meu te rog să ai tu grijă și să faci cum
știi tu
mai bine cu el. Ştii cât sufăr și cât mă doare
inima pentru el, că e singurul meu fiu, dar ţi-l încredinţez cu toată inima mea de
mamă.
Zicând acestea, a plecat la biserică și a stat la Slujba Învierii,
apoi la Sfânta Liturghie, la sfârșitul căreia s-a împărtășit cu Sfintele Taine, apoi
cu lacrimi în ochi, dar și cu multă credinţă, s-a întors acasă.
Când a deschis ușa, nu-i
venea să-și creadă ochilor
minunea ce se petrecuse: fiul ei era viu și se ruga în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului. Puţin a lipsit să nu moară de emoţie, de
bucurie și de
sentimentele ce le încerca atunci. S-a aruncat și ea în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, ţinându-și copilul la piept, mulţumindu-i
cu lacrimi Maicii Domnului. În noaptea aceea nu a dormit, a plâns mereu și nu contenea să-i mulţumească Măicuţei pentru
minunea slăvită, pentru dragostea și bunătatea ei. Către dimineaţă, când a aţipit puţin, a văzut-o pe Maica
Domnului în lumină, care i-a spus: „Dacă tu ţi-ai lăsat fiul în grija mea și te-ai dus la Învierea
Fiului meu, iată că și eu ţi l-am dăruit pe
fiul tău sănătos înapoi. Să te bucuri de el și să-l
crești în iubire
de Dumnezeu și în
lucrarea faptelor bune”.
După acestea, femeia s-a trezit și nu contenea să slăvească pe Dumnezeu. Inima îi era plină de
bucurie și de har,
pentru minunea ce i se făcuse, dar și pentru
că văzuse pe Maica Domnului.
Din cartea Povestiri duhovnicești, vol.
III – Monahul Pimen Vlad, ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.
Către un monah care a intrat în arena de luptă
Bucură-te în Domnul, fiul meu iubit, pe care Harul lui Iisus l-a
luminat și de lume
l-a slobozit, care l-a aruncat în pustie și l-a așezat într-o
chinovie cu o obște sfântă, iar
acum slavoslovește și mulțumește din tot sufletul lui
Dumnezeu!
Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca momeala care intră în suflet și-l atrage, fără silă, pe om
spre cele înalte. El cunoaște modul
prin care să încânte peștii înțelegători și să-i scoată din
marea acestei lumi. Și ce se întâmplă după aceasta?
După ce Dumnezeu îl scoate din lume pe cel care vrea să se facă
monah și apoi îl duce în pustie,
nu-i arată îndată nici patimile sale, nici ispitele, ci numai după ce va
deveni monah și Hristos
îl va lega
cu frica Sa. Și astfel începe încercarea,
nevoința și lupta.
Și dacă dintru început
cel încercat se va sili și va
apuca să aprindă cu nevoințele făclia
ascezei, ea nu se va stinge când se va retrage Harul și vor veni ispitele. Altfel, când va veni Harul, va veni și el în starea
sa de mai înainte. Și,
potrivit cu patimile pe care le-a avut în lume, se vor ridica ispitele și vor mișca obișnuințele de mai înainte,
la care a robit și care
l-au robit.
Și mai întâi să știi, fiul meu, că om de om
se deosebește; la
fel și monah
de monah. Există suflete cu caracter moale care se pot convinge foarte ușor. Există și suflete cu caracter
aspru, care nu se supun ușor. Sunt
atât de diferite, precum este vata de fier. Vata are nevoie numai de
ungerea cuvântului. Fierul însă are nevoie de focul și cuptorul ispitelor pentru a fi modelat. Iar acesta trebuie să
aibă răbdare în ispite, pentru a se putea face curățirea. Atunci când nu are
răbdare, este ca opaițul fără untdelemn, se stinge repede și se pierde.
Atunci când cineva cu o astfel de fire tare ca fierul vine să se
călugărească, de îndată ce intră în arenă, îndată dezertează din ascultare;
îndată își încalcă făgăduințele și părăsește lupta. Și uită-te:
numai ce se retrage puțin Harul
pentru a fi încercate intenția și răbdarea
sa, îndată aruncă armele și începe să se căiască pentru că a venit
să se facă monah. Și își petrece zilele sale numai
în
neascultare și amărăciune,
fiind numai împotrivire și trufie.
Când Harul, pentru rugăciunile Starețului, alungă puțin norii
ispitelor pentru a-și reveni și a se dezmetici, după puțin însă se întoarce
iarăși la voia
sa și la
neascultare, la tulburare și la zăpăceală.
Îmi scrii despre fratele pe care-l vezi și te minunezi cum reuşeşte să depună atâta
osteneală în ascultarea sa, când egoismul îl stăpânește dinlăuntru.
Dar oare crezi că este ușor pentru
om să biruiască o patimă?
Faptele bune, milosteniile și toate bunătățile din
afară nu potolesc aroganța inimii, ci lucrarea minții, durerea pocăinței,
zdrobirea și
smerenia, acestea smeresc cugetarea neastâmpărată. Și se cere multă și nesuferită osteneală ca să îndrepți un om nesupus. Numai prin
desăvârșită răbdare se
poate câștiga unul
ca acesta. Numai prin răbdarea covârșitoare a
stareților și prin îngăduința și dragostea fraților este cu putință să-și vină întru simțiri ascultătorii încăpățânați. Dar de multe ori și aceștia sunt folositori ca și mâna dreaptă. Și aproape întotdeauna
aceștia care
au o oarecare harismă, iar ceilalți nu,
greu se smeresc. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalți nu.
Așadar,
este nevoie de multă osteneală și de multă răbdare până ce se va
surpa vechea temelie a mândriei și se va
pune smerenia și
ascultarea lui Hristos drept temelie nouă. Văzând Domnul
ostenelile și intenția atât a
acestora, cât și a
celorlalți, le îngăduie o
altă ispită care se împotrivește
patimii lor și, cu
mila Sa, „Cel ce vrea ca toți să se mântuiască” îi mântuiește și pe aceștia. Așadar, vezi cărora vrei
să te asemeni.
Ar fi fost foarte bine ca toți să fi avut un caracter bun, să fie smeriți și buni, dar dacă se va
întâmpla ca cineva să aibă o fire dură ca de fier, să nu deznădăjduiască. Se
cere multă luptă, însă cu Harul lui Dumnezeu, este cu putință să biruiască.
Dumnezeu nu este nedrept să ceară unele în loc de altele. În măsura în care a dat harismele, în aceeași măsură va cere și
lucrarea lor. Și aceasta
pentru că de la începutul creației în trei
categorii i-a împărțit pe
oameni: unora le-a dat cinci talanți, altora doi, iar altora unul.
Cei dintâi au cele mai înalte harisme. Sunt cu mintea cuprinzătoare
și se
numesc teodidacți,
deoarece primesc de la Dumnezeu fără să învețe. Așa cum au fost în vechime
Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Onufrie, Cuvioasa
Maria, Chiril din Filea, Luca din Stirio și mulți alții, care fără povățuitor au ajuns la desăvârșire.
Ceilalți trebuie
să fie învățați binele, ca să-l facă. Iar cei
din a treia categorie, chiar de ar auzi și ar învăța, tot în pământ îl ascund și nu fac nimic.
De aceea există atâta diferență între oameni și între
monahi, precum vezi. Pentru aceasta, mai întâi de toate „cunoaște-te pe tine însuți”. Adică să te cunoști pe tine însuți așa cum ești; așa cum ești în adevăr, iar nu
așa cum
crezi că ești. Dacă ai
această cunoaștere,
ajungi cel mai înțelept
dintre oameni. Prin această cunoaștere
ajungi și la
smerenie și primești și Har de la Domnul. Dacă însă nu dobândești cunoașterea de sine, ci te încrezi
numai în osteneala ta, să știi că întotdeauna
departe de cale te vei afla. Pentru că prorocul nu spune: „Vezi,
Doamne, osteneala mea.”, ci: „Vezi, Doamne, smerenia mea și osteneala mea”. Osteneala este pentru trup, iar smerenia pentru suflet, iar
acestea amândouă, osteneala și
smerenia, pentru omul întreg.
Cine l-a biruit pe diavolul? Cel care și-a cunoscut cu adevărat
boala, patimile și
lipsurile pe care le are. Cel ce se teme să se cunoască pe sine, departe de
cunoaștere rămâne și nimic altceva nu iubește, decât să vadă greșelile altora și să-i
judece. Unul ca acesta nu vede în ceilalți
harisme, ci numai defecte, iar în sine nu vede greșeli, ci
numai harisme. Și aceasta
este cu adevărat lipsa de care suferim noi, oamenii veacului al optulea, adică faptul
de a nu recunoaște unul
altuia harisma sa. Unuia îi lipsesc multe, însă cei mulți le au
pe toate. Ceea ce are unul, nu are celălalt. Iar dacă recunoaștem aceasta, multă smerenie
vom dobândi. Căci Se cinstește și Se slăvește Dumnezeu Care în multe
feluri i-a împodobit pe oameni și a arătat diversitate în toate făpturile Sale. Iar nu cum se străduiesc necredincioșii, să aducă
egalitate, răsturnând astfel creația
dumnezeiască. Dumnezeu pe toate întru înțelepciune le-a făcut.
Așadar,
fiul meu, acum, când ești la început, îngrijește-te să te cunoști bine pe tine însuți, ca să pui
smerenia temelie tare. Îngrijește-te să înveți ascultarea și să dobândești Rugăciunea.
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” să fie răsuflarea ta.
Nu-ți lăsa mintea
nelucrătoare, ca să nu înveți cele
rele. Nu o lăsa să privească la defectele celorlalți, deoarece, fără să-ți dai
seama, te vei face împreună-lucrător cu cel viclean și nepricopsit în fapta bună. Să nu te aliezi din neștiință cu vrăjmașul sufletului tău.
Ca un mult-meșteșugăreț, vrăjmașul știe bine să se
ascundă în spatele patimilor, a neputințelor. Așadar,
pentru a-l lovi, trebuie să te lupți, să omori
egoul tău, adică patimile tale. Iar când omul cel vechi va muri, atunci se va
desființa puterea
vrăjmașului și a potrivnicului.
Lupta noastră nu este împotriva omului, pe care îl poți omorî în
felurite chipuri, ci împotriva începătorului și stăpânitorului
întunericului.
Iar pe el nu-l luptăm cu prăjituri, ci cu râuri de lacrimi, cu durere de suflet
până la moarte, cu adâncă smerenie și multă răbdare. Să curgă sânge din multa osteneală a rostirii rugăciunii.
Chiar de ai cădea istovit săptămâni întregi, ca un grav bolnav, să nu părăsești lupta, până ce
demonii vor ceda și vor fi
biruiți. Și atunci vei primi
slobozirea de patimi.
Așadar,
fiul meu, silește-te pe
tine însuţi de la început, ca să intri pe poarta cea strâmtă,
deoarece numai prin ea se intră în lărgimea Raiului. Taie-ți voia în fiecare zi și ceas și nu căuta altă cale în afară de
aceasta. Pe aceasta au călcat picioarele Cuvioșilor Părinți.
Descoperă și tu
Domnului calea ta, și El te
va povățui.
Descoperă-i Starețului gândurile
tale și el te
va tămădui. Să nu ascunzi niciodată gândul tău, pentru că în el este ascunsă
viclenia diavolului. Iar dacă-l spui, dispare. Nu descoperi greșeala celuilalt ca să te îndreptățești pe tine, deoarece îndată Harul,
care până acum te acoperea, le va descoperi pe ale tale. Cu cât tu îl acoperi
cu dragoste pe fratele tău, cu atât Harul te va îmbrățișa și te va păzi de
clevetirea oamenilor.
Cât despre celălalt frate despre care-mi spui, se vede că are
păcate nespovedite, pentru că se rușinează să le spună Starețului. De
aceea vine ispita. Acest neajuns trebuie îndreptat, deoarece fără spovedanie
curată omul nu se curăță. Și este păcat să fie
batjocorit de diavolul. Egoismul este ascuns în adâncul său. Domnul
să-l lumineze ca să-și vină în simțire. Iar tu să te rogi și să ai
dragoste față de el în
toate, dar să te păzești pe
tine dinspre toți.
Acum, când ai intrat în arenă, vei fi încercat cu multe feluri de
ispite; de aceea, pregătește-te să faci răbdare.
Rostește
continuu Rugăciunea și Domnul
te va ajuta cu Harul Său. Niciodată ispitele nu sunt mai tari decât Harul.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu