„Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în
preoți!“
De câte ori
am auzit această frază sau una asemănătoare ! În ce măsură persoana spune ca nu
este vinovata de acest mod de a gândi? Cum ar trebui să acționam atunci când un
membru al familiei sau un prieten gândește astfel?
În acest
articol voi încerca să aprofundez semnificația acestei expresii și să ofer un
răspuns atunci când un membru al familiei sau un prieten pronunță acest lucru.
Cu doar
câteva zile în urmă am mers la un supermarket pentru a face unele cumpărături.
După ce am terminat, am ajuns la cassa. În fața mea era o femeie tânără, cu un
bebeluș de șapte sau opt luni în cărucior . În timp ce această doamnă își
aștepta rândul să plătească, vorbea la telefon cu cineva. Se pare ca de
cealaltă parte a telefonului cineva ii recomanda sa boteze copilul. La toate,
doamna spunea „nu”. Și, aproape de sfârșitul conversației am auzit-o zicând un
pic supărata :
– Nu
insista! Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în popi!
Mie mi-a
atras atenția aceasta propoziție și duritatea convingerii pe care o arăta, dar
din moment ce nu știam persoana, și nu era nici locul nici timpul pentru a avea
o conversație despre acest lucru, am păstrat tăcerea.
De câte ori
nu am auzit fraze similare cu aceasta! Pana în ce punct se poate cineva simți
justificat sa gândească așa ?
Este adevărat
că predicarea și comportamentul multor preoți ne pot conduce la o atitudine de
respingere profundă; însă de aici și pana la a generaliza și a crede că
Biserica este o creație a oamenilor și că preoții sunt cu toții rai , este o
cale lungă.
Am fost
preocupat de această frază a acelei doamne. Și aceasta este concluzia la care
am ajuns:
Ce se
ascunde în spatele izbucnirii sale nu este altceva decât absența vieții
spirituale, dezamăgire, încercare de auto justificare …, adică : lipsa de
credință. În fond nu este altceva decât o atitudine confortabila pentru a se
simți scutit de orice păcat și cu un comportament care este în mod clar
anti-creștin; Dar o persoana este complet libera de vreo vina dacă gândește
așa? Nicidecum!
Fiecare
persoană botezată are responsabilitatea de a se îngriji de credința sa: trebuie
sa o hrănească, sa o purifice de greșeli, sa o facă să crească, etc … Așa cum
ne hrănim și ne îngrijim corpul, de ce nu facem același lucru și cu sufletul
nostru? O mamă care nu și-ar hrăni copilul ar trece drept nebuna și i s-ar lua
copilul; în schimb, o mama presupus catolica poate să-i refuze copilului său
botezul… și nu se întâmplă nimic (în această lume). Un părinte catolic are
vreun drept să-i refuze sacramentele copilului său? Nu!
Această
expresie este adesea rezultatul unei dezamăgiri anterioare într-o școală
religioasă, o experiență neplăcută cu un preot într-o parohie … lucruri care au
dus la abandonul nu numai al Bisericii, ci și al oricărui contact cu Dumnezeu.
O persoană care pretinde a crede în Dumnezeu, dar nu și în preoți, a încetat cu
mult timp în urmă să se mai roage.
Dar în ce
măsură justifică aceasta abandonarea practicii religioase? Atunci când
întâlnești un doctor rău, pur și simplu nu te mai întorci la el și cauți un alt
medic care să te trateze în mod corespunzător. Fă același lucru și cu preotul.
Nu toți preoții sunt rai, cum nu sunt nici toți medicii.
Dacă cineva
crede și iubește pe Dumnezeu, cel puțin la fel de mult cum își iubește propria
sănătate, dintr-o experiență neplăcută nu abandonează credința, ci cauta alt
preot care îl va învăța calea cea bună. Apoi, nu există nici o justificare.
Este foarte ușor să dam vina pe alții și să căutam o justificare pentru propria
noastră neîncredere în conduita necorespunzătoare a unui preot.
Dacă cineva
este în măsură să spună „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți“, deja și-a
petrecut mulți ani fără a se ruga lui Dumnezeu, fără a urma poruncile Lui; și
credința sa este, probabil, pe cale să dispară. A spus deja Iacob, „credința
fără fapte este o credință moartă“ (Iacov 2: 14-17).
Pe de altă
parte, însuși Domnul a spus ucenicilor Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă
ascultă; și cine vă respinge pe voi, mă respinge pe Mine „(Luca 10.16). Atunci,
cum poate spune o persoană că iubește pe Dumnezeu dar disprețuiește pe preoți?
În fond, astfel pur și simplu încearcă să-și liniștească conștiința,
justificând îndepărtarea sa de Dumnezeu și Biserică.
Va veni o zi
când Dumnezeu ne va judeca pe toți ; atunci vom vedea clar ce motive reale au
determinat comportamentul nostru. Atunci – când deja nu va mai fi posibil să ne
înșelăm pe noi înșine, și departe fiind de Dumnezeu, va trebui să mergem în iad
ca să suferim pentru eternitate.
Nu crezi în
iad? Nu are importanța. Existența raiului sau a iadului nu depinde de ceea ce
credem noi, la fel cum nu depinde faptul că acum este zi sau noapte – pur și
simplu există.
A nu dori
să-și boteze copilul este ultima bariera, pasul logic, consecință a
îndepărtării voluntare de Dumnezeu. În primul rând, nu participă la Liturghie,
nu se spovedește …; când vine momentul să se căsătorească, există întotdeauna o
mie de scuze pentru a nu o face în Biserica. Pentru ca deja a fost tăiata
legătura cu Dumnezeu, imperceptibil se continua să se facă pași care de fiecare
dată ne duc tot mai departe de el. O dată ce o persoana s-a deconectat de la
Dumnezeu, nu se mai simte obligat să urmeze legile Lui.
În final persoana uită
că este creștin, ca a fost botezat … și ca are niște obligații față de
Dumnezeu; obligații de care se va ține seama în Ziua Judecății. Dar preferă să
nu se gândească la acea zi, preferă să poarte pe ochi un văl și „să-și
continuie viața “. În urma cu doar câțiva ani, cu toate că o persoană nu se
căsătorea în Biserică, își ducea totuși copilul să fie botezat; era poate mai
mult un obicei sau presiunea familiei; dar acum ne apropiem de etapa finală în
acest declin continuu. Vine o vreme când spui, „Eu nu-l vreau pe Dumnezeu nici
pentru mine, nici pentru copiii mei“; apoi, pana la: „Eu cred în Dumnezeu, dar
nu și în preoți“, nu mai e decât un singur pas.
Iar despre
ce să faci atunci când un membru al familiei sau un prieten spune aceasta fraza
care este subiectul articolului nostru: în primul rând, cere lui Dumnezeu să-i
deschidă mintea și inima ca să-și recunoască greșeala. În al doilea rând, afla
ce îl face să gândească în acest fel. În al treilea rând, vorbește în liniște
cu el ca să-l ajuți să-și vadă greșeala. Și în al patrulea rând, perseverează
în credință, răbdare și rugăciune. Dacă facem astfel, iar persoana încă
recunoaște și acceptă adevărul, mai devreme sau mai târziu își va descoperi
greșeala și se va întoarce la Dumnezeu. Însă acest proces poate dura ani.
Padre Lucas
Prados
MOCIRLA DIN APA IZVORULUI - Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vedem ca,
desi izvorul are apa curata, totusi pe fundul lui este mocirla, noroi. Tot asa
si în adâncul inimii omului se afla tot felul de necuratii. Precum scârboasa
mocirla si duhoarea, asa se ascund în sufletul omului înfumurarea si înaltarea
mintii, iubirea de argint, mânia, rautatea si invidia, necuratia dobitoceasca
si orice ticalosie. Necuratia de pe fundul izvorului se vede abia când apa este
lovita cu o cârja sau cu vreo alta unealta; atunci, din cauza mocirlei sau a
noroiului care se afla la fund, toata apa din izvor devine tulbure. Tot asa si
necuratia patimilor si a firii rele, dobitocesti, care se afla în adâncul
inimii omului, se arata la vremea ispitirii. Cine ar sti ca pe fundul izvorului
se afla noroi sau mocirla, daca nu ar lovi apa si daca de acolo nu s-ar ridica
si nu s-ar arata murdaria? Tot asa, de unde am sti ce fel de ticalosii si
necuratii se ascund în adâncul inimii omului, daca nu ar iesi de acolo si nu
s-ar vadi prin faptele cele din afara?
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de
rasofora Domnica Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 175.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu