vineri, 14 iulie 2017

GÂND DE SEARĂ




„Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți!“


De câte ori am auzit această frază sau una asemănătoare ! În ce măsură persoana spune ca nu este vinovata de acest mod de a gândi? Cum ar trebui să acționam atunci când un membru al familiei sau un prieten gândește astfel?

În acest articol voi încerca să aprofundez semnificația acestei expresii și să ofer un răspuns atunci când un membru al familiei sau un prieten pronunță acest lucru.

Cu doar câteva zile în urmă am mers la un supermarket pentru a face unele cumpărături.

După ce am terminat, am ajuns la cassa. În fața mea era o femeie tânără, cu un bebeluș de șapte sau opt luni în cărucior . În timp ce această doamnă își aștepta rândul să plătească, vorbea la telefon cu cineva. Se pare ca de cealaltă parte a telefonului cineva ii recomanda sa boteze copilul. La toate, doamna spunea „nu”. Și, aproape de sfârșitul conversației am auzit-o zicând un pic supărata :
– Nu insista! Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în popi!

Mie mi-a atras atenția aceasta propoziție și duritatea convingerii pe care o arăta, dar din moment ce nu știam persoana, și nu era nici locul nici timpul pentru a avea o conversație despre acest lucru, am păstrat tăcerea.

De câte ori nu am auzit fraze similare cu aceasta! Pana în ce punct se poate cineva simți justificat sa gândească așa ?

Este adevărat că predicarea și comportamentul multor preoți ne pot conduce la o atitudine de respingere profundă; însă de aici și pana la a generaliza și a crede că Biserica este o creație a oamenilor și că preoții sunt cu toții rai , este o cale lungă.
Am fost preocupat de această frază a acelei doamne. Și aceasta este concluzia la care am ajuns:

Ce se ascunde în spatele izbucnirii sale nu este altceva decât absența vieții spirituale, dezamăgire, încercare de auto justificare …, adică : lipsa de credință. În fond nu este altceva decât o atitudine confortabila pentru a se simți scutit de orice păcat și cu un comportament care este în mod clar anti-creștin; Dar o persoana este complet libera de vreo vina dacă gândește așa? Nicidecum!

Fiecare persoană botezată are responsabilitatea de a se îngriji de credința sa: trebuie sa o hrănească, sa o purifice de greșeli, sa o facă să crească, etc … Așa cum ne hrănim și ne îngrijim corpul, de ce nu facem același lucru și cu sufletul nostru? O mamă care nu și-ar hrăni copilul ar trece drept nebuna și i s-ar lua copilul; în schimb, o mama presupus catolica poate să-i refuze copilului său botezul… și nu se întâmplă nimic (în această lume). Un părinte catolic are vreun drept să-i refuze sacramentele copilului său? Nu!

Această expresie este adesea rezultatul unei dezamăgiri anterioare într-o școală religioasă, o experiență neplăcută cu un preot într-o parohie … lucruri care au dus la abandonul nu numai al Bisericii, ci și al oricărui contact cu Dumnezeu. O persoană care pretinde a crede în Dumnezeu, dar nu și în preoți, a încetat cu mult timp în urmă să se mai roage.

Dar în ce măsură justifică aceasta abandonarea practicii religioase? Atunci când întâlnești un doctor rău, pur și simplu nu te mai întorci la el și cauți un alt medic care să te trateze în mod corespunzător. Fă același lucru și cu preotul. Nu toți preoții sunt rai, cum nu sunt nici toți medicii.

Dacă cineva crede și iubește pe Dumnezeu, cel puțin la fel de mult cum își iubește propria sănătate, dintr-o experiență neplăcută nu abandonează credința, ci cauta alt preot care îl va învăța calea cea bună. Apoi, nu există nici o justificare. Este foarte ușor să dam vina pe alții și să căutam o justificare pentru propria noastră neîncredere în conduita necorespunzătoare a unui preot.

Dacă cineva este în măsură să spună „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți“, deja și-a petrecut mulți ani fără a se ruga lui Dumnezeu, fără a urma poruncile Lui; și credința sa este, probabil, pe cale să dispară. A spus deja Iacob, „credința fără fapte este o credință moartă“ (Iacov 2: 14-17).

Pe de altă parte, însuși Domnul a spus ucenicilor Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă respinge pe voi, mă respinge pe Mine „(Luca 10.16). Atunci, cum poate spune o persoană că iubește pe Dumnezeu dar disprețuiește pe preoți? În fond, astfel pur și simplu încearcă să-și liniștească conștiința, justificând îndepărtarea sa de Dumnezeu și Biserică.

Va veni o zi când Dumnezeu ne va judeca pe toți ; atunci vom vedea clar ce motive reale au determinat comportamentul nostru. Atunci – când deja nu va mai fi posibil să ne înșelăm pe noi înșine, și departe fiind de Dumnezeu, va trebui să mergem în iad ca să suferim pentru eternitate.

Nu crezi în iad? Nu are importanța. Existența raiului sau a iadului nu depinde de ceea ce credem noi, la fel cum nu depinde faptul că acum este zi sau noapte – pur și simplu există.

A nu dori să-și boteze copilul este ultima bariera, pasul logic, consecință a îndepărtării voluntare de Dumnezeu. În primul rând, nu participă la Liturghie, nu se spovedește …; când vine momentul să se căsătorească, există întotdeauna o mie de scuze pentru a nu o face în Biserica. Pentru ca deja a fost tăiata legătura cu Dumnezeu, imperceptibil se continua să se facă pași care de fiecare dată ne duc tot mai departe de el. O dată ce o persoana s-a deconectat de la Dumnezeu, nu se mai simte obligat să urmeze legile Lui. 

În final persoana uită că este creștin, ca a fost botezat … și ca are niște obligații față de Dumnezeu; obligații de care se va ține seama în Ziua Judecății. Dar preferă să nu se gândească la acea zi, preferă să poarte pe ochi un văl și „să-și continuie viața “. În urma cu doar câțiva ani, cu toate că o persoană nu se căsătorea în Biserică, își ducea totuși copilul să fie botezat; era poate mai mult un obicei sau presiunea familiei; dar acum ne apropiem de etapa finală în acest declin continuu. Vine o vreme când spui, „Eu nu-l vreau pe Dumnezeu nici pentru mine, nici pentru copiii mei“; apoi, pana la: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu și în preoți“, nu mai e decât un singur pas.

Iar despre ce să faci atunci când un membru al familiei sau un prieten spune aceasta fraza care este subiectul articolului nostru: în primul rând, cere lui Dumnezeu să-i deschidă mintea și inima ca să-și recunoască greșeala. În al doilea rând, afla ce îl face să gândească în acest fel. În al treilea rând, vorbește în liniște cu el ca să-l ajuți să-și vadă greșeala. Și în al patrulea rând, perseverează în credință, răbdare și rugăciune. Dacă facem astfel, iar persoana încă recunoaște și acceptă adevărul, mai devreme sau mai târziu își va descoperi greșeala și se va întoarce la Dumnezeu. Însă acest proces poate dura ani.

Padre Lucas Prados






MOCIRLA DIN APA IZVORULUI - Sfantul Tihon din Zadonsk

Vedem ca, desi izvorul are apa curata, totusi pe fundul lui este mocirla, noroi. Tot asa si în adâncul inimii omului se afla tot felul de necuratii. Precum scârboasa mocirla si duhoarea, asa se ascund în sufletul omului înfumurarea si înaltarea mintii, iubirea de argint, mânia, rautatea si invidia, necuratia dobitoceasca si orice ticalosie. Necuratia de pe fundul izvorului se vede abia când apa este lovita cu o cârja sau cu vreo alta unealta; atunci, din cauza mocirlei sau a noroiului care se afla la fund, toata apa din izvor devine tulbure. Tot asa si necuratia patimilor si a firii rele, dobitocesti, care se afla în adâncul inimii omului, se arata la vremea ispitirii. Cine ar sti ca pe fundul izvorului se afla noroi sau mocirla, daca nu ar lovi apa si daca de acolo nu s-ar ridica si nu s-ar arata murdaria? Tot asa, de unde am sti ce fel de ticalosii si necuratii se ascund în adâncul inimii omului, daca nu ar iesi de acolo si nu s-ar vadi prin faptele cele din afara?

Sfantul Tihon din Zadonsk, Comoara duhovniceasca din lume adunata, traducere de rasofora Domnica Talea, Ed. Egumenita, Galati, 2008, p. 175.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu