Declarație INCREDIBILĂ!
Un jurnalist rus, în premieră, spune
ADEVĂRUL
despre
Tezaurul României de la Moscova
(…) Așadar,
despre ce alegere a grâului de neghină
este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre
tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere.
Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în niciun chip,
sub nicio formă, sub niciun fel interpretări ambigue.
Și vreau să
subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume
pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru
România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au
și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.
De ce are
această chestiune o importanță principială anume pentru noi, dar nu pentru
România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea
unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune
într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această
chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că,
da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea
facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții
bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.
Doar așa și
nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale
cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de
timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nicio tangență cu
politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe
noi de Lumea Binelui și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile
de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.
Presupun că
atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea
mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv
din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și,
cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva.
Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la
cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să
completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a
Oamenilor de Afaceri.
În august
1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat
Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să
adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune
complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul
de vedere al demersului nostru.
Aici și
acum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul
României a avut consecințe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte
(Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat
printr-o contraofensivă, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata
Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la
graniță cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia
fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național
părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie
1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită,
pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de
fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în
calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o
aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru
alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2
decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al
României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la
experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor
Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul-verbal cu privire la transmiterea
Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici
Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna
anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să
pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a
Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a
ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să
spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale
a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale
companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise,
monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara
Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor
private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost
descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere,
nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii
pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.
„Aurul
românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 –
în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456
lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile
Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie
1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu
părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de
inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a
ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a
întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa
conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici
Bronștein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești
plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul
sovietic își asuma obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de
returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este
lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă
și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg
cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei
restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost
însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat
publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul
sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare
istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna
aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos,
nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate,
nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise,
hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am
înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie
Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest
mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă
cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de
restituire a ceea ce nu-ți aparține. România nu a încetat niciodată să
revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de
onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile
publicate în presa sovietică reiese clar și univoc faptul că Uniunea Sovietică
a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului
său.
Și atunci,
care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale
oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU
NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți
cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul
că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă
crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat
încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la
cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe
lacul înghețat Cozit dracii le sfârteca capetele. Pentru orice creștin nu
există o crima mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și
aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot
în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate
însă, nimănui nu-i pasă de „aurul romanesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o
crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam,
propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toata averea sa, e așa, un fleac
, „o chestiune istorică”.
Serghei
Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și specialist în
internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna
cum laude (diploma roșie) Facultatea de Litere a Universității de Stat din
Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctor cu tema
„Mitologia socială și nomenologia
filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Poseda
limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. In 2004 a
publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele dumnezeului vostru?
Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de
afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul
Enron. Este autor al cursului multimedia
„TeachPro Internet Trading”, care, potrivit
revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are
analogie pe piața americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spațiul
postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost
plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităților în
transformare dinamică”.
Fragmente din articolul lui Serghei Golubțki. Sursa:
http://i-business.ru/ (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)
Sursa: IL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu