MIHALCA - zborul spre lumină

Două aripi în zborul spre lumină

Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,

dar ele privesc, la noi, vreodată?

Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om!

Înalţă-mă până la stele, iubitule,

vino în oglinda interioară

din palatul viselor noastre!

Ne vom regăsi

prin ce vei simţi să-mi dăruieşti,

prin tot ce-mi vei trezi.

Mă doare visul nostru!

Pătrunde-n mine şi-n unda vibraţiei

fiecărui gând, cuvânt şi-atingere,

muşcând până la sânge

din ţesutul sentimentului,

acolo unde

nu mai există distanţă

şi curgea timpului

care să rănească,

umbrind

acel spaţiu nesfârşit

din armonia universului

în care două stele se contopesc,

împletindu-se

în veşnicia unei lumini line,

iubirea sacră,

liberă şi eliberatoare,

devenind nemuritori.

Prin fiecare elegie

- metamorfoza simţirilor noastre -

ai regăsit un râu care-a curs şi curge,

chiar dacă printr-un timp al durerii.

Dacă măcar pentru un moment

ţi-au hrănit sufletul, îmi este de-ajuns!

- Prin atingere şi-adâncă simţire

- un măr aruncat în faţa

unei femei devoalate... ai muşcat mărul -,

tu, raza mea divină,

iubirea ni s-a deschis

şi-odată cu ea dorinţa de sublim,

chiar dacă

starea vremii ne mai indică

ceva nebuloase prin care-ţi înghiţi trăirile.

Fără cuvinte şi reacţii mă laşi,

Înfloreşte-mă cu suflul iubirii tale,

două aripi în zborul

spre lumina visului din noi,

tu o aripă,

eu a doua aripă,

îmbrăţişând etern întreaga lume!

Irina Lucia Mihalca