Nicolae Mătcaş - „Iar când cu miei va
ninge prin ponoare...”
Maria Diana Popescu
09 Ianuarie 2019
Pentru
profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaş (lingvist, cercetător ştiinţific,
fost Ministru al Educaţiei al Republicii Moldova, în perioada 1990-1994,
profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova şi Universitatea
Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău, doctor în filologie, publicist şi poet),
spaţiul cărţii reprezintă locul de manifestare a spiritului creator de valori,
dimensiunea de tip superior a existenţei umane. Cartea domniei sale de poezii
„Iar când cu miei va ninge prin ponoare...”, vol. I, apărută la Editura „Tipo
Moldova”, este cartea care face inima cititorului să zboare prin lirism pur, pe
tărîm estetic, spre vers de mare fineţe, spre un gen de meditaţii carteziene,
puncte în care poemele scapără lumini, pentru că elementul generator de
sensibilitate glisează pe doi vectori de foc: iubire şi emoţie de mare
profunzime. Asemeni meditaţiilor lui Descartes, volumul în discuţie se arată a
fi un exerciţiu de inspiraţie, gîndire şi trăire pură, cu o diagnoză
persuasivă, contagioasă - un tratat liric ce privilegiază tehnici dialectice şi
retorice, asemenea meditaţiilor devoţionale, în speţă, faţă de sentimentul
iubirii şi persoana iubită („Între mine și tine", „Arc voltaic”,
„Dincolo-dincoacele”).
Între cei
doi poli - poetul Nicolae Mătcaş şi poezie - inspiraţia e ca un fulger, o
legătură electrică de mătase dinspre cer spre pămînt. Trăirile par ale unui
înger cu o înfăţişare magnifică (trezit printr-un miracol la conştiinţă de
sine), cu un aer sublim de permanenţă suprafirească, al cărui suflet se află
într-o vie contemplaţie, în astrală şi visătoare creştere. Acest înger
peregrin, înţelept, original şi ciudat, care se rostogoleşte cu toate
metaforele prin iubire („Prinși în dornele dragostei, făceam tumbe și rumbe în
univers ca nebunii/ două sósii uitate de Dumnezeu și de lume,/ fóchii ai
nimănui, ale sorții fiastre./ Nici nu mai știu: noi ne rostogoleam în jurul
Lunii/ sau Luna - în jurul dragostei noastre”), „scrutînd necuprinsul”, scriind
un tratat de dorinţe, pictînd tablouri din „stropii de rouă”, schiţînd desene
„cu fiecare bob de nisip”, neuitînd „cîntecul lebedei” sau dulcile miresme ale
vieţii: „E-atâta ozon în livada cu vișini/ și-atâta candoare,/ că, beat de
tăria de aer de ploaie vernală,/ te temi să respiri./ Doar livada respiră”.
Poetul Nicolae Mătcaş derulează filmul inspiraţiei în paşi lenţi, realizînd
stop-cadre luminoase şi proeminente, înregistrînd, prin tehnica ralanti-ului,
universul lăuntric, venind spre noi pe cărări de dor, numai de el ştiute
(„Întreabă floarea”), cu întrebările retorice ale eului liric („Prea multe
văd?” „Mai suntem?”), hrănindu-se cu fructe secrete, efectuînd prim-planuri
asupra vibraţiilor esenţiale pentru fiecare poem în parte: „Și se făcea că
veniseși să zbori/ la balul de-adio de la „Eliade„./ Mătasea-ți curgea
transparent serpentină,/ ca valul de mare pe trup nereid./ Și trupu-ți curgea,
pe sub rochia fină,/ ca raza de soare pe miriști de grâu”.
Poezia
devine, astfel, confesiune ontologică, încercare de salvare prin taina
metaforei, prin substanţa lirică, ambele fuzionînd organic cu tonalitatea
delicată, cu onestitatea stilistică. Volumul are gustul dulcilor nelinişti, al
beţiei senzaţiei („Și dulci, și amare”), al prospeţimii, candorii, vitalităţii,
neîntrezărindu-se nimic din asprimea la modă a poeziei grăbite, postmoderne.
Menirea cititorului este să ia cunoştinţă de inefabilul poetic, să răscolească
resorturile lăuntrice, să se transforme în secundar şi să măsoare lăuntrul
poemelor şi universul creat de poet („Cu-arípile-n bernă”, „Cea mai aprigă
lupt㔄Odesa vara”), să decripteze mecanismul lirismului, care dă profunzime şi
substanţă: „Nu, nu se va întâmpla, desigur, nimic./ N-are să vină sfârșitul
lumii./ Nu va veni nici judecata de apoi./ Vor reveni, ca și alte dăți,
rândunelele./ Va înflori, la aceeași vreme a sa, liliacul./ Iasomiile-și vor
scoate din lăzi rochiile lor de mireasă….”. Atitudinea estetică faţă de teme,
faţă de proprietatea limbajului, adecvarea mijloacelor la tonul intern,
coeziunea, simetria între diversele planuri, şi fuziunea lor, atît de intim
şlefuită, par a fi ondularea ce recade la nesfîrşit în ea însăşi, poetului
nelipsindu-i nici sublima seducţie lirică. În acest univers cu axă şi sens,
doar strigătul poetului pare forma unei posibile comunicări a vidului cu vidul din
el („Vine toamna”).
Cititorul se
va lăsa pătruns de temele contemplate, dispus să le reia pe cont propriu,
tocmai pentru a le trăi odată cu poetul, pentru a angaja întreaga sa evadare în
iubire, aceasta însemnînd tezaurizarea dorinţelor de armonie şi puritate ale
unui suflet cutremurat de iubire şi dorinţe, vădite nu doar în înţelesuri, ci
şi în discursul elegiac cu elemente de oniric, pentru că poezia îi satisface
poetului nostru nevoia de certitudine, de alinare a tristeţii, a fragilităţii
şi trecerii a tot ceea ce este omenesc. Meditaţia iubirii („Iubire, tu”), a
îndoielii („Nu pleca”), a geloziei („Un tren venit, un tren plecat din gară”,
„Adamică” „Fiindcă iubesc”), meditaţia negării sau a inversării, meditaţia
admiraţiei sau a depăşirii ei, sînt exerciţiile prin care poetul Nicolae Mătcaş
trece de la simţirile comune la simţiri filosofice, acestea fiind fundamentele
metafizicii sale poetice. Discursul liric pariază pe un nucleu nesupus morţii,
ci rezistenţei în timp, ca şi cum poetul ar scrie versurile, iar Dumnezeu,
nevăzut, ar pune semnele de punctuaţie. În cîntările şi încîntările volumului
se face simţită direcţia liricizării maxime a eului, orientarea spiritului spre
propria sa explorare, socotindu-şi fiinţa firească în ea însăşi, trecînd ca un
fir de mătase aprins prin istorii şi mitologii, cu acel „Cunoaşte-te pe tine
însuţi”, prin care Socrate a revoluţionat cadrele gîndirii filosofice: „Am
început a vedea cu inima/ și partea nevăzută a lucrurilor:/ un soare care
demult a apus,/ miezul pământului respirând anevoie ca în sala de reanimare,/
însuși pământul rostogolit pe o coastă,/ iar alături - pârghia lui Arhimede/
amenințând să-l arunce pe altă planetă”.
De aici,
raportul extrem de delicat între fiinţa singuratică, sfîşiată de nelinişti, şi instrumentul
magnific al poeziei, care îi permite accesul în lumea plăsmuirilor, ţesută din
iubire, pe care o vede ca pe un fulger orbitor: „Zburăm/ la chemarea ielelor
dragostei/ ca niște efemeride/ spre lumina orbitoare a focului,/ fără a bănui
cumva/ că orice punct de pe traseul îmbătător/ este/ un început al dispariției
noastre.../ Cu orice clipă trăită apunem”. Cu alte cuvinte, o sete doritoare de
a fi totul, de a fi totdeauna în iubire, de a pătrunde în fiinţa iubită, de a
se extinde în nesfîrşirea spaţiului, de a se prelungi în timpul fără sfîrşit,
fără a înceta, să fie un eu concret, omul din carne şi oase, întovărăşit de
regrete, de apăsătoarea teamă de iubire, dar şi de moarte („Mă cheamă cocorii”,
„Spre moarte alerg”, „În prag de soroc, când zeloasa cu coasa va bate, nativ…
„). Spaţiul poeziei îi oferă poetului Nicolae Mătcaş posibilitatea de trecere
din real spre nucleul liric maximal, prin iubire şi suferinţă, devorat de
pasiune, chiar sub mantia nudă a lirismului, însemnînd, totodată, luptă şi agonie,
expresie a experienţelor pasionale sau modalitate de a-şi făuri, multiplicată,
personalitatea pe care şi-ar fi dorit-o; de a se multiplica şi construi în
cititori, care vor rămîne încîntaţi după examinarea reacţiilor afective, după
sondarea nuanţelor pasionale: „Te uită, frumoasă valahă,/ Cum ninge cu miei
peste noi/ Și mieii se-adună-n troiene,/ Troienele-n turme de oi./ Spre ceruri
când urci/ fantasmă prin magica noapte polară,/ Mi-ngheață privirea și sângele
sudic, și gândul,/ Dar, stană cum sunt,/ mă plec și-ți sărut pașii sfinți de pe
boltă/ Cum cade-n genunchi Golful Finic în brațele Névei”. Aceste toate dau
poeziei sale dinamism, prospeţime şi ecouri cu vigoarea unui şuvoi de lavă în
plină erupţie, ca atunci cînd, privind Universul, constaţi că, mai aproape şi
mai dinăuntru îl poţi privi în tine însuţi.
O
constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară şi valorică,
se pot statornici în carte, unde, un sensibil orizont de vibraţie lăuntrică ne
atrage parcă după sine, cu necesitate. Relaţia pe care poetul Nicolae Mătcaş o
are cu poezia este stabilită de inspiraţie, limbaj, muzicalitate şi de sfera
sensibilităţii. Poetul stă de vorbă cu cititorul, nu numai cu mintea şi cu
gîndurile, ci cu tot corpul şi simţurile, cu sîngele şi măduva, cu fibrele şi
nervii ţesuturilor, cu toate celulele, cu tot sufletul şi cu toată puterea sa
creatoare, cu întreaga fiinţă, presupunînd pasiune dar şi arbitrarietate.
„...Tu, care treci prin toți nervii țesutului corpului meu/ cu săgețile
zborului de rândunele de sub streașina casei,/ cu volutele rochiei de mireasă/
în care planează eteric livada cu vișini,/ cu rumoarea spicelor date în pârg/
când aud cum gliseză arcușul de gresie sub muchia coasei,/ cu aroma gutuielor
coapte/ ce îngână țipătul trist de cocori și-adierea zglobie a primilor fulgi,/
tu, care-mi fluturi batista albastră de dor de pe punte,/… auziseși și tu/ cum
în liniștea nopții, după-ntâiul cântat al cocoșilor,/plângea un delfin/,
inexistență-a mea dulce?/ Era inima mea”. Arbitrariul însemnînd, în speţă,
afirmarea constantă a sentimentelor şi pasiunii omului-poet - omul în carne şi
oase, care se naşte, gîndeşte, iubeşte, moare, moare de nenumărate ori în
poezie: „Ții minte?/ În seara aceea venisem să-ți spun că/mă duc./ În camera ta
se lăsase-o tăcere ca la răstignire./ O cándelă-n colț și-ntindea, obosită de
moarte, genele sale/de plumb./ Și mirosea a leandru,/ a cimbru,/ a levănțică
și-a/ frunze de nuc.”, omul care speră, se întristează, merge şi poate fi
auzit, omul care suferă, omul care oferă Universului autobiografia-i lirică,
mărturiile intime, expresii ale celor mai profunde sentimente de iubire („Te-oi
zidi ca Manole”, „Tu”, „Vă place Brahms?”).
Întîlnirea
de excepţie cu dialogul lăuntric, cu iubirea şi fiinţa iubită, cu natura, Dumnezeu,
cu experienţele profunde, cu expresiile spontane, frămîntările intime,
adeseori, paradoxale, dar pline de autenticitate, corespondenţele subterane
dintre structura creaţiei şi viaţa poetului, angajează registrul liric în acte
de trăire pură, iar cheile concrete ale angajării - dorinţa, speranţa,
rugăciunea, scufundarea în sine a eu-lui poetic, contopirea extatică cu iubirea
enunţiativă, cu revelarea de sine a eului lăuntric - stau gata să primească
momentul pierderii sau pe cel al graţiei, cu toată fiinţa poetică, în cele mai
frumoase şi valoroase bijuterii lirice: Mă-mbătați ca vinul”, „Noaptea, un
țipăt de albatros”, „Ca și când, ca și cum”, „Epigoni”, „Vernale ploi, celeste
herghelii”, „Dacă eu și nici tu”, „De mână cu taica Einstein”, „Speranță”,
„Vreau să-ți fur…” , „Gara de Nord”, La ”Caru’ cu bere”, „De dincolo de
moarte”, „Nebuloasa Iubire”, „Caisul”, „Scrisoare din Sankt-Petersburg”, „Vezi,
inelele frunții…”, „Și numai salcia…” „Cântecul lebedei”, „Dar va veni o zi” ,
„Din prima epistolă (imaginară) a sfântului apostol Pavel către Mântuitorul
lumii”.
Corespondenţele
ingenioase dintre structura creaţiei şi viaţa poetului reuşesc miraculos să
transforme poezia într-un seismograf al exploziilor lăuntrice, chiar şi atunci
cînd acestea nu au izbucnit din freamătul trăirilor proprii, ci au fost
proiectate conştient şi inteligibil în versuri de o nobilă frumuseţe. Aşadar,
un poet inspirat şi extrem de sensibil, operînd, uneori, cu noţiuni culturale
ale unor civilizaţii apuse, ne invită într-un templu de meditaţie carteziană,
unde teluricul, mitul şi elementele fundamentale ale Cosmosului sînt reunite în
chemări erotice, femeia iubită fiind divinitatea lirici sale: „Nu se va
întâmpla, desigur, nimic./ Ci numai urletul cărnii, de fiară,/ erupe-va când din
trupu-ți în fierbere/ zguduind universul, vei înțelege/ cât de mult te-am
iubit./ Chema-mă-vei iară./ Și-atunci/ săvârși-se-va taina:/ Deschide-s-a
cerul. Pământul desface-s-a”. Aşadar, volumul I „Iar când cu miei va ninge prin
ponoare...”, răspunde unei nevoi culturale a vremii, unei forme de exprimare
autentice şi valoroase. Să vedem în poezia profesorului universitar doctor
Nicolae Mătcaş documentul viu al unui destin poetic rasat, aflat la altitudine,
cartea spre analiză, fiind un pas maiestuos în numele Instituţiei Poetice.
Nicolae Mătcaş - Betleem moldav
Ca-n
Betleem, te-mbată vraja și firescul./ La Ipotești e totul Eminescu:/ Biserica
lui Iorga-i Eminescu,/ Un pumn de țărnă-n criptă - din Ardeal,/ Căsuțele din
vale-s Eminescu/ Și-i Eminescu buciumul din deal./ Acolo codrul tace Eminescu,/
Izvoarele suspină Eminescu,/ Se-avântă-n ceruri păsări Eminescu,/ Zbor ciute
Eminescu peste văi./ Acolo iarba crește Eminescu,/ Cărările aleargă Eminescu,/
Sub un salcâm așteaptă Eminescu/ Fecioara-n alb cu dorul de luceferi./ Acolo
teiul ninge Eminescu,/ Eminescianește se iubește,/ Luceafărul răsare Eminescu/
Și tot la fel - de-a pururi - nu-asfințește./ Să pot aș vrea, de-o fi să plec
spre zări cerești,/ Pământul țării să-l sărut la Ipotești.
Exploratori
Săpăm de zor
în rocile pendinte./ Nici eu Orfeu nu sunt, nici tu herald./ Eu sunt căutătorul
de cuvinte,/ Tu ești exploratorul de smarald.// Ne-am rătăcit, dar gândul ne
împacă:/ Ne-om regăsi-ntr-o sfântă zi cu soare,/ Eu, săpătorul de cuvinte-n
piatră seacă,/ Tu, săpătorul de smarald la fund de mare.// Ne-om regăsi în lava
cea fierbinte/ Sau într-un verde rece de smarald,/ Eu, cioplitorul de bazalt
întru cuvinte,/ Tu, cioplitorul de cuvinte în bazalt.// Și va dispare orice
discrepanță:/ Un larg de mare și de munte-un pisc/ Vor sta ca soclu numelui
speranță,/ Cuvântului iubire obelisc.// Săpăm de zor în rocile pendinte./ Nici
eu Orfeu nu sunt, nici tu herald./ Eu sunt îmblânzitorul de cuvinte,/ Tu ești
îmblânzitorul de smarald.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/nicolae-matcas-iar-cand-cu-miei-va-ninge-prin-ponoare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu