„Limba Română este numele corect al
limbii noastre”
Dr. Ioan C. POPA în
dialog cu E.S. domnul MIRCEA SNEGUR,
primul Președinte al Republicii Moldova
Domnul Mircea Snegur, primul președinte al
Republicii Moldova (1990 – 1996), s-a născut la 17 ianuarie 1940, într-o
familie cu străvechi rădăcini țărănești basarabene din satul Trifănești,
județul Soroca. Când avea nouă ani, într-o noapte din vara anului 1949, una
dintre bunicele sale, în lipsa bunicului de acasă, a fost luată de trupele NKVD
și trimisă cu eșaloanele de basarabeni deportate în Gulagul siberian, în cadrul
operațiunii „Jug” (Sud), aprobată de Stalin. Smulsă brutal și fără nicio vină
din gospodăria sa, femeia a murit după câteva săptămâni, iar această traumă a
lăsat urme adânci și în sufletul viitorului președinte. În timpul în care s-a aflat la conducerea
republicii s-au înfăptuit pași decisivi spre desprinderea de colosul sovietic
și afirmarea sa ca stat independent: mai întâi a fost adoptarea Declarației de
suveranitate (23 iunie 1990), care, ca și în cazul republicilor baltice, nu mai
prevedea dezvoltarea Moldovei în componența URSS; a urmat renunțarea la
sintagma „sovietică socialistă” din denumirea RSSM, care a devenit Republica
Moldova (23 mai 1991); în sfârșit, la 27 august 1991, a fost adoptată
Declarația de independență. De numele președintelui Mircea Snegur se leagă
luarea unor măsuri îndrăznețe, într-o perioadă marcată de entuziasm, dar
complicată și plină de neprevăzut, aceea a trecerii de la un regim toatlitar
neîndurător la unul animat de suflul libertății și al redobândirii demnității
naționale: restabilirea simbolurilor identitare – imn, stemă, tricolor, limbă
în grafia latină; deschiderea spre Vest – Snegur a fost primul reședinte
moldovean invitat oficial în SUA și primit la Casa Albă (1995); a fost implicat
profund în inițiativele și acțiunile privind regăsirea fraților cu frații, al
căror simbol l-au reprezentat manifestările prilejuite de Podul de flori de la
Prut (începutul anului 1990), un pod de revenire la adevăr, demnitate și
fraternitate, cum va consemna mai târziu în Memoriile sale. În aceleași Memorii
(Labirintul Destinului, vol. IV, 2013), Mircea Snegur consacra cel mai mare
spațiu prezentării relațiilor moldo-române la începutul anilor 1990, sub titlul
„Regăsirea fraților”. Acei primi ani au reprezentat, potrivit autorului, o
„perioadă istorică importantă a renașterii neamului nostru”, iar realizările de
atunci „au stat la baza deschiderii și apropierii dintre frați aparținând unuia
și aceluiași spațiu spiritual comun, descendenți ai aceluiași neam, purtători ai
acelorași tradiții”. Toate aceste
schimbări, derulate într-un ritm alert, nu au fost pe placul cercurilor
conducătoare de la Moscova, care au trecut la măsuri de retorsiune, Mircea
Snegur fiind inclus în categoria acelor lideri din republicile unionale pe care, în ultimii ani ai mandatului său în
fruntea URSS, Mihail Gorbaciov îi numea aventurieri și naționaliști. Un
conflict violent și pustiitor, montat de Moscova sub „firma” separatiștilor
rusofoni din Transnistria, a însângerat malurile Nistrului în prima parte a
anului 1992, antrenând practic Republica Moldova într-un război direct cu
Federația Rusă. Un război nedrept, declanșat de fosta metropolă,
disproporționat în raport cu un stat mic și fără armată națională. Republica
Moldova a supraviețuit, dar urmările tragice ale acelui conflict provocat de
Rusia se resimt dureros și în prezent. Astăzi, Mircea Snegur aparține istoriei
Moldovei. La finele anului 2018, anul Centenarului făuririi României Mari,
Domnia Sa a avut amabilitatea să ne acorde interviul pe care îl publicăm în
continuare.
***
– Domnule Președinte, Dvs. sunteți bine
cunoscut și stimat în România, mai ales din anii aceia fierbinți 1988-1991,
când s-a desenat noul destin al Republicii Moldova. Între timp, v-ați
învrednicit să vă scrieți Memoriile, apărute în șase volume sub titlul Labirintul Destinului, un adevărat document
viu despre primii ani de existență și afirmare a Republicii Moldova după
desprinderea din componența URSS și proclamarea sa ca republică independentă.
Privind în urmă, cum vedeți năzuințele din acei ani și drumul parcurs până
astăzi?
R: Libertatea în gândire şi acţiuni, căpătată datorită
proclamării Independenţei şi desprinderii de imperiul sovietic, ne-a permis să
purcedem la edificarea statului Republica Moldova. Astăzi ne mândrim că avem un
stat democratic, bazat pe drept, cu economie liberă de piaţă, recunoscut de
comunitatea mondială şi devenit membru plenipotenţiar practic al tuturor
organizaţiilor internaţionale (politice, economico-financiare, culturale şi de
securitate). Ţara noastră păşeşte ferm pe calea integrării europene, realizând
pas cu pas Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Dovadă a succeselor pe
această dimensiune este şi faptul că cetăţenii moldoveni călătoresc în Europa
fără vize. Din punctul meu de vedere, reuşitele înregistrate de Republica
Moldova într-o perioadă relativ scurtă a existenţei sale sunt evidente, ele
contribuind la propăşirea în continuare a societăţii. La capitolul “restanţe”
(pe care le conştientizăm) se resimte, mai ales, mersul greoi al reformelor în
unele ramuri ale economiei, fapt ce are impact negativ asupra aspectului social
şi nivelului de trai al populaţiei. Sunt probleme care treptat se soluţionează,
dar tempourile în domeniul dat urmează a fi accelerate. Există dovezi clare că
actuala guvernare deja îşi canalizează eforturile în această direcţie.
– Într-o
ședință a Parlamentului, pe vremea când erați președinte al republicii,
Dumneavoastră ați declarat: „A vorbi românește nu e o crimă
anticonstituțională. A vorbi românește nu este o rușine. A spune: „Eu vorbesc
românește!” este un fel de a te mândri că faci parte dintr-un popor
mare...”.
R: Pentru mine personal n-a existat niciodată problema
identităţii vorbirii pe ambele maluri ale Prutului. Mai mult, de mic copil am
însuşit scrisul în grafia latină a limbii române (profesoară fiindu-mi mama
mea, o simplă ţărancă). În anii studenţiei, corespondenţa cu cei de acasă o
făceam anume în această grafie (neafişând, bineînţeles, acest aspect).
Ulterior, peste mulţi ani (1989), am avut onoarea, dar şi responsabilitatea, de
a contribui nemijlocit la încetăţenirea limbii noastre materne române (deşi,
aflaţi încă în condiţiile totalitarismului sovietic, în legile respective s-a
scris “moldovenească”) în viaţa de toate zilele a societăţii. Şi cum lucrul
trebuia dus până la capăt, în anul 1995, în calitatea mea de Preşedinte al
Republicii Moldova, după consultări aprofundate cu savanţii de profil (filologi
de marcă), am înaintat Parlamentului un mesaj cu genericul “Limba Română este
numele corect al limbii noastre”, insistând asupra modificării respective în
Constituţie. Oponenţii din Legislativ (care alcătuiau majoritatea absolută) au
respins acea iniţiativă, dar Limba Română a continuat să fie studiată în
instituţiile de învăţământ, în conformitate cu cerinţele unui Decret
prezidenţial. Această situaţie se menţine până în prezent. Chiar dacă în textul
Declaraţiei de Independenţă este stipulată sintagma “Limba Română” ceea ce,
conform unei decizii a Curţii Constituţionale, prevalează asupra celei fixate
în Constituţie, legislatorii moldoveni tergiversează introducerea
modificărilor. Ei bine, până la urmă adevărul ştiinţific va triumfa. Rămân în
continuare cu satisfacţia că generaţia în creştere studiază Limba Română. Dar
şi fidel dezideratelor enunţate în conţinutul întrebării.
– S-a
vorbit și se vorbește încă, mai ales în contextul Centenarului făuririi
României Mari, despre faptul că începutul anilor 90 ar fi reprezentat o ocazie favorabilă
reunificării. Ce ne puteți spune despre acea perioadă?
R: La această temă mi-am expus punctul de vedere de
nenumărate ori, inclusiv (pe larg) în cărţile de memorii “Labirintul
Destinului”, la care faceţi trimitere şi dumneavoastră. Astăzi pot doar să
reiterez că, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, societatea din stânga
Prutului nu era pregătită pentru realizarea idealului măreţ al reunificării.
Din mai multe considerente. În primul rând, reieşind din faptul că timp de
aproape jumătate de secol ne-am aflat sub influenţa (presiunea chiar) unei
ideologii sovietice totalitariste, care şi-a pus amprenta asupta conştiinţei
oamenilor. În al doilea rând, în anii puterii sovietice s-a schimbat (mai mult
forţat) structura populaţiei, astfel încât, la acea etapă, alolingvii alcătuiau
35 la sută, ei împotrivindu-se mişcării de renaştere naţională şi, mai cu
seamă, reunirii cu România. Clasa politică a tânărului stat Republica Moldova
era conştientă de existenţa acestor factori, de aceea problema în cauză n-a
fost înaintată în mod oficial pe ordinea de zi. Orice încercare în contextul
dat ar fi compromis din start ideea reunificării. Iată de ce, am iniţiat realizarea măsurilor
concrete de integrare culturală şi economică (pe multiple planuri) în
condiţiile existenţei reale a două state româneşti. Integrare care, după mine,
la începuturi s-a încununat de succes. În acea bază relaţiile moldoromâne se
dezvoltă şi în continuare, Republica Moldova bucurându-se de susţinerea
ţării-soră România pe toate dimensiunile, inclusiv pe cea a integrării
europene.
– Desigur,
Republica Moldova de astăzi nu este în întregime aceeași cu Basarabia care s-a
unit cu România în 1918. Cei care au decis dărâmarea României Mari, în 1940, au
avut grijă să complice lucrurile, modificând vechile hotare moldovenești,
acordând Ucrainei teritoriile din sudul și nordul provinciei, iar RSS
Moldovenești alipindu-i o parte a regiunii transnistrene. Pe parcursul a
aproape cinci decenii de ocupație sovietică s-a schimbat sensibil și echilibrul
demografic. Totuși, este o minune că românii basarabeni au rămas majoritari, că
nu și-au pierdut limba și obiceiurile seculare.
R: Ciopârţirea Basarabiei s-a produs ca rezultat al
politicii staliniste de dispersare a autohtonilor, de rupere a lor de la origini.
Pe de altă parte, cum spuneam mai sus, voit s-a organizat un proces facilitat
de migraţie pe plaiul nostru a persoanelor de origine rusă şi a altor rusofoni
pentru a “cimenta” pe acest teritoriu orânduirea comunistă sovietică. A urmat
perioada de “altoire” băştinaşilor a
mentalităţii străine, pentru a ni se schimba felul nostru de a fi. Desigur, în
asemenea condiţii, a fost foarte greu să ne păstrăm identitatea, tradiţiile,
obiceiurile, credinţa. Dar, cei devotaţi datinei (majoritatea) au rezistat. Mai
mult chiar, acasă aceştia au continuat săşi educe urmaşii în spiritul
conştientizării apartenenţei unui neam valoros, cu o istorie milenară încărcată
de demnitate şi verticalitate. Anume datorită acestor eforturi, autohtonii au
fost pregătiţi pentru mişcarea de renaştere şi eliberare naţională, pe care au
susţinut-o fără ezitare. Ne bucurăm că am reuşit să revenim deplin la tot ce-i
al nostru, la ce ne este dat de Dumnezeu.
Sursa: Rotonda Valaha - Anul IV, nr.
12 ●
Ianuarie – Martie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu