Filmul meu Nebuna lui Coșbuc

Ciudanovita 1963-1964

Filmul meu ca martor al realității

(sau Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu  mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai crează adevărul, ele crează norme, nu clarifică adevărul. Așadar trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă crează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck,  Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oameni stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din AND. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot la creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nici de cum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tranvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețe pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe!

Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul.

Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme de comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama.

Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015