Cum a murit Nicolae Labiș? Ce a spus poetul pe patul morții?

Cum a murit Nicolae Labiș? Ce a spus poetul pe patul morții?

Una dintre cele mai controversate morți din istoria României a fost, cu siguranță, cea a lui Nicolae Labiș. Poetul avea numai 21 de ani când s-a stins într-un accident de-a dreptul ciudat, genul de accident care are loc, poate, o dată la un secol.

Poetul sucevean Nicolae Labiş, autorul poemului „Moartea Căprioarei”, a murit la vârsta de doar 21 de ani în urma unui accident de tramvai, petrecut în centrul Bucureştiului. În mod oficial, acesta a decedat în iarna anului 1956 după ce, beat fiind, a încercat să se urce în tramvai și a alunecat sub roțile tramvaiului.

Cum a murit Nicolae Labiș?

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956,Nicolae Labiș a petrecut mai multe ore la Restaurantul Capșa. La plecare, în stația de tramvai Colțea, acesta a ajuns sub roțile tramvaiului care i-au secționat măduva. Labiș nu intenționa să meargă acasă, ci în vizită la balerina Maria Polevoi după care i se aprinseră călcâiele și cu care se conversase la Capșa. Poetul a murit 10 zile mai târziu.

Există voci care susțin și astăzi că Labiș ar fi fost împins întrucât se îndoia de doctrina comunistă. De altfel, Imre Portik, prietenul lui Nicolea Labiş, a rememorat în cartea „Hora morții”, una dintre ultimele discuții cu poetul ce a avut loc chiar pe patul de spital.

„Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…)”, ar fi spus Nicolae Labiș, cel care devenise în anul 1956 un scriitor care trebuia izolat de către regimul comunist.

Poetul ar fi încheiat conversația: „Am aşteptat până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea”.

Margareta Labiș, sora poetului, a fost cea care a stat la căpătâiul lui Nicolae în ultimele zile. „Eram singură cu el, tata adormise pe un scaun, afară, pe culoar. Când veneam eu, se mai odihnea și el, săracul. La un moment dat, aflat pe patul de moarte, Nicolae mi-a șoptit: ‘Vreau să-și spun ceva. Vreau să-ți spun neapărat ceva’. Apoi intra în comă. Iar se trezea, iar mă căuta cu privirea. Până la urmă, a reușit să-mi spună așa, cuvânt cu cuvânt: ‘Am fost tras de palton și împins’. De atunci, pentru mine, totul a fost clar”, avea să povestească Margareta Labiș în anul 2018, într-un interviu acordat evz.ro.

A fost, oare, Labiș eliminat de Securitate?

Nicolae Labiş, biografie

(1935 - 1956)

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.

Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze.

Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul "Nicu Gane" din Fălticeni (1947 - 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.

În 1950 are loc consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de față prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie Fii dârz si luptă, Nicolae!

Urmează apoi cursurile Şcolii de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. "Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părțile de un păr hirsut, neobișnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfățișare, îndeosebi cu ochii, și în surâsul căruia ingenuitatea se contopește suav cu o șirețenie ironică" (D. Micu). Face parte din a treia serie de "elevi" ai Școlii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur... Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Școlii. La festivitate participă, ca invitat de onoare, Mihail Sadoveanu ce spune tinerilor învățăcei: "Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine". După absolvire, devine redactor la "Contemporanul" iar apoi la "Gazeta literară". În 1954 se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

Pus în discuția organizației U.T.M. și cu 1 vot contra, se hotărăște excluderea sa din organizație. Sancțiunea nu este însă, confirmată de organele superioare. În această perioadă îl vizitează des pe Mihail Sadoveanu, devenind buni amici. La banchetul de absolvire, Labiș recită poemul ”Vârsta de bronz” tipărit postum, în 1962. Este angajat în redacția "Contemporanului", apoi a "Gazetei literare". Debutul editorial aduce un nou suflu poetic şi mare speranţă: în (1956 îi apare volumul Primele iubiri. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia care a apărute postum în 1958).

Vizitase "Capşa", pentru o degustare, a vrut să ia tramvaiul pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, iubita sa. Labiş s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm. Măduva spinării îi era secţionată (practic era decapitat şi trupul paralizat). La spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Unii contemporani sau martori oculari susţin ca ar fi putut fi vorba de un asasinat politic dat fiind că în acea perioadă nu era în relaţii cordiale cu "Securitatea". La 22 decembrie Nicolae Labis moare în spital. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Poemul Moartea căprioarei, inspirat de un eveniment real, l-a făcut celebru în rândul mai multor generaţii de adolescenţi.

https://youtu.be/dGNN-pA9W-k

https://youtu.be/GJc0xm4Xvhg

Criticul Eugen Simion l-a supranumit, folosind o metaforă din basme, "buzduganul unei generaţii", căci debutul său avea să anunţe generaţia lui Nichita Stănescu, cunoscută sub numele "generaţia şaizecistă".

Articol îngrijit de: Vlada Afteni