CĂ DE MILĂ-ȚI PLÂNGE CUVÂNTUL-DUMNEZEUL ...DUNĂREA ŞI OLTUL

CĂ DE MILĂ-ȚI PLÂNGE CUVÂNTUL-DUMNEZEUL ...DUNĂREA ŞI OLTUL

~*~

Uneori mai auzim că mândria-i o prostie,

când omul e fudul şi nu deştept destul,

că straița plină-ți dă lumină, îți dă tihnă şi hodihnă

şi viața în binecuvântare de doină şi lumină,

brend, în viață deplină divină de România,

îți dă dodoloanță pe Eminescu şi pe Bacovia

ca să întregească moral național, în monumental cu universal, în esență şi excelență

nu straița goală e sminteală, care te omoară,

te scoate din propria țară şi ca pe clăcaşul-plugar, Octavian Goga, îmulțit, în dar de dar, te lasă fără patria-țară, gol-goluț, puşcă, piele goală bagă-n oală, cu fluturi de mătasă,

în patimi şi lacrimi, cu multă jale amară-n acasă, că însuşi democrația ca libertate e rău înțeleasă,

c-are sârmă ghimpată la voi, gratii, că zombii are blugii găuriți, că nu-s mâni harnice să-i peticească, cârpească şi-i vai de mama voastră, mană cerească! tulai, de picioare, că unde nu-i cap, e vai şi tulai, de popoare!

(şi vezi, mă, că nici, tu, Ben, n-ai curaj să-ți şcolezi pruncii cu cei 7 ani de acasă,

de România pitorească,

cu verde şi crud, cu sensibil Magda Isanos/ Bacovia, chiar dăcă înstrăinarea de valorile autentice naționale,

nu ne-adună binele, în bonus Iisus să ne îmulțească talanții şi zilele de România ca să nu ne ducă de nas gras-compas, ca nu să fim de pripas de Ispas, în pas cu pas de lucru bine făcut, ca să ne facă duşmmanul, în globalizare: caput

şi, în uni-vers să fim cu unul unic Dumnezeu,

că lumina ce lumină din interior nu-i clişeu, nu-i apel de seară, militărie coborâtă din pod,

o halandala, harababură,

portocală, ci-n iubire pe verticală:

nu-i nici cimitir al vieții mele, că nu facem prin voință şi răbdare, răul să se spele,

scăpând socio-cosmico-uman, în van, de banat şi belele,

că ce mai tura-vura, de-a dura cu aventura:

ambilicat, hit rău, ne fudulim, că pe Iisus am răstingnit,

din invidie,

că a fost ca Lucifer mai artist şi mai iubit,

uitându-ne buna creştere,

de la Ana la Caiafa: alfa şi omega,

uitându-ne de rădăcini,

de instrucția şi educația din străbuni,

din omeneasca ecuație,

din alchimia cu Dumnezeu,

de care fudulii, se scârbesc scoşi la apel, în careu,

că răul deberdeul, vagabondul pârlit ne-a tăiat din rădăcini calea,

îți dă doar damf de alcol,

un întreg spectacol carambol:

de minciuni, amărăcini, buruieni şi câmp năpădit de mărăcini...

şi nu te-ajută răul să treci nici părăul... ,

că fudul şi nu deştept destul eşti de haz şi de necaz,

eşti de pricaz

şi peste pârleaz, cal-breaz,

că n-ai parte de răstignirea şi învierea lui Iisus,

de veşnicia ce-ar fi putut să te nască în decență şi conştiință/corigența, vigilența şi transparența,

în voința şi performanța-bunăcuvința cu biruința de România,

că-n afară e feştit gardul şi dinăuntru e leopardul...,

care te lasă în patimi şi lacrimi ca pe Octavian Goga fără țară,

că de milă-ți plânge Someşu, Timişu, Mureşu,

Dunărea şi Oltu...

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE