Pădurea, raiul
copilăriei mele!
Mi-a fost dat mie să mă farmec de
frumusețile pădurii, să presimt din fragedă
copilărie
tainele ei, liniștea și fericirea cu care mă cuprindea, aerul curat ce îl
respiram.
Eram
pătruns de mirosurile florilor, de cântecele păsărilor în diminețile de vară,
de nopțile înstelate. Până și taninul din scoarța trunchiurilor de stejari îl
puteam mirosi, tămâia din coaja brazilor! Dormeam adeseori la coliba păstorilor
și oierilor din satul natal, căci oier era și tatăl meu.
Încerc să cred că trăiam aprior în poezie,
fără să-mi dau seama! Încă nu apucasem a merge la școală, dar mama mi-a și
croit o traistă frumos înflorată, în care apoi îmi va pune două felii de pâine
unse cu ulei de floarea soarelui, ulei proaspăt cu un miros parfumat, peste
care presăra puțină sare, să nu prind greață la stomac, zicea ea! Știa mama ce
știa!
Peste
câteva zile înlocuia uleiul cu untură de porc, peste care presăra boia roșie,
care, întradevăr îmi plăcea foarte mult. Îmi amintesc și azi, cu ce poftă
înfulecam eu pâinea mea, stând în rând cu ciobanii cei mari pe liziera pădurii
satului. Mă credeam deja om mare!
Veni însă vremea să mă duc și eu la
școală. Să mă desprind de raiul meu, după care tânjesc și azi, când sunt om
matur.
Tot în această traistă înflorată, aveam
să pun acum abecedarul și penarul cel de lemn, iar în penar un cărbune cu care
aveam să scriu pe tăblița de lemn literele românești.
De tăbliță era legată a periniță mică pentru
ștersul greșelilor. Mai târziu a venit vremea creonului și a gumei de șters
greșelile, dar penarul de lemn a rămas același.
Tata, pe care îl iubeam foarte mult și
care în ochii mei apărea ca un mare învățat, îmi croi cu mâinile sale o pereche
de opincuțe drăguțe, de nu aveau asemănare cu altele din sat.
Abia
azi, prin acea carte, Mărturisiri de
credință literară, publicată de dl. Artur Silvestri, aflai cu bucurie că
opincuțele dlui. Ion Marin Almăjan erau gurgoiate. Ale mele aveau în față trei
nituri de aluminiu, poziționate într-un triunghi isoscel, plus alte două nituri
la călcâie, paralele. Apoi cureluțele de
fixare pe picior. Ce mai..., și muream de dragul lor, și ce mândru aveam să mă
duc cu ele la școală.
Să fac un salt în timp! Astăzi sunt matur,
realizat, tată de copii la rândul meu, iar unii îmi zic că ași fi și poet, am
în biblioteca familiei din Australia, pe raft, cu cinste îngrijite perechea de
opinci, pe care le prezint tuturor celor ce
mă vizitează sau împrumută vre-o carte românească. Și, am avut oaspeți
înalți, miniștri, secretari de Stat, ambasadori, consuli, profesori,
români-australieni, cărora le-am arătat și explicat că eu, după vorba populară,
nu mi-am
lăsat opincile la barieră, ci le-am adus cu mine . Cum or fi înțeles domniile
lor gestul meu, nu știu, dar știu că pentru mine acestea îmi aduc amintirea
pădurii copilăriei mele fericite, dar scurte, fiindcă vremurile comuniste
sosiră în prag, stricară ordinea firească în viața românească.
Așadar, într-o bună zi îmi puse mama
trăistuța pe umeri, în care erau prezente cele două feliuțe de pâine unse cu
ulei de floarea soarelui și presărate cu sare; mă luă de mână și mă duse la
școala primară din satul natal Gepiu. Mă așezai și eu între ceilalți copii, în
băncile ce miroseau a petrol, fiindcă fuseseră și acestea curățate pentru
începerea anului școlar. Mama dădu dascălului cinci lei, și-l rugă să-mi
cumpere și mie un abecedar când merge la Oradea.
Așa trecu prima zi de școală, așa trecu tot
anul, iar eu tot fără abecedar am rămas, fiindcă dascălul uitase de rugămintea
mamei, dar totuși am promovat în anul următor, în clasa a II-a Primară. Tata
ce-i drept, a venit într-o zi pe la școală să întrebe de abecedarul meu, iar dascălul-director
i-a explicat pe șleau: ”Bine, bade Mihai, dar cine are să te înlocuiască la vitele
satului, dacă-l mai trimiți și pe ăsta la școală?” Tata, neștiutor de carte, doar mai zise:
”D-apoi,
fie cum o vrea Dumnezeu, dom-vățător”. Dar, se pare că de față la acea discuție
a fost un înger, fiindcă din acel moment Dumnezeu m-a luat sub îngrijirea Sa
dreaptă tot restul vieții mele!
Tata rămase tot păstorul satului, dascălul
tot dascălul școlii, fiindcă s-a reeducat și el după vremuri, dar niciodată nu
l-am asemănat cu verticalitatea de caracter ce o avea părintele meu. Cu timpul
s-au mai schimbat și dascălii, au venit și din cei ce își vedeau de meseria
lor, cum au fost și părinții prietenului meu Marcel, și ulterior profesorul de
Limba Română Parghel Constantin. Acesta înființase și un cerc literar, astfel
că în clasa a 7-a Generală acum, eu eram cu cele mai bune note și aprecieri la
”compuneri literare”.
Mi-amintesc
și azi, despre o compunere literară în care, trebuia să descriem o dimineață cu
răsărit de soare peste pădurile și câmpiile comunei. Avu-i atunci impresia că
plutește banca școlară cu mine cu tot. Păi, câte dimineți nu călcasem eu cu
picioarele goale argintul din roua de pe iarba câmpului, iar razele de soare
abia mijeau la răsărit? Cine să mi-o ia mie înainte a descrie, numai de câte
ori am și tremurat de frig, fiind prea de dimineață la pădure, uneori roua nici
nu mai era rouă, ci ger curat!
La școală aveam prieteni adevărați, cum era
Vasalică, poreclit și ”Vasalica mamii”, apoi pe Nicușor, cel nou venit în comună cu părinții,
mi-amintesc de Marcel, al cărui părinte fiind și directorul scolii generale, îi
spunea să mă aleagă de prieten văzându-mi blândețea mea! Sandu lui Brânduș, Gheorghie Silii, Petrea
Lăzarii lui Filimon, Galea Gheorghe (Ghica), Ionica lui Cercel, s.a.m.d., din
câți cu drag îmi mai amintesc.Aveam și dintre fete prietene: Aurica Buhii,
Anuțica Iancului, Lucreția lui Titeu, Florița lui Pengheleu, Mărioara Ciociului,
care nu mă ocoleau în joaca noastră de copii. Cei ce trăiesc să fie sănătoși,
iar care au plecat în lumea veșniciei să nu fie uitați!
Toți ne făceam planuri mărețe de viitor.
Ce ne puteam noi închipuii atunci, cum o să dea cu oiștea în gard acest sistem
comunist, venit cu atâta urgie peste oamenii satului, și ”colhozurile rusești”
ce se anunțau pe drum, cu bătăi și pușcării. Ne făcură și pe noi obligatoriu
pionieri, dar noi eram mândrii. O vecină, Dumnezeu s-o ierte, că s-a dus de
mult în lumea drepților, zicea mamei: Tu, Catiță, de ce îți lași pruncul să-i
puie zdreanța aia roșie la grumaz, că nu-i semn bun! Tare s-a speriat mama, de
atunci îi era oarecum tot frică de cravata mea
roșie, dar de care eu eram tare mândru, ca toți copiii. Ba încă ni se spunea că
o să devenim uteciști curând. Vremuri mari, nene! Azi cine va citi lucrarea mea
”Coțofana”, scrisă la maturitatea mea, fugit prin lume, visând și azi stafii
comuniste, va înțelege ce mari oameni s-au ales, mai ales din mine și cei doi
prieteni Vasalica și Nicușor, Dumnezeu să îi odihnească căci s-au dus de mult
în lumea drepților și ei.
Dar timpul mergea nesimțitor înainte, așa
că după terminarea școlii generale, tata îmi zice: ”Apoi, pruncul mneu, tu te
du de te fă lemnar, că-i meserie bănoasă, ca a lui Cristos, că amu cu vremurile
de azi și cum văd că se domnește lumea asta, eu n-am bani să-ți cumpăr țâie
haine de alea domnești!”
Așa a și fost! Am terminat Școala de
Meserii din Beiuș-Bihor, am fost angajat la TRCL- Oradea, secția
I.U.D.T(Trustul Regional de Construcții Locale), secția de tâmplărie binale, (uși,
ferestre) pentru blocurile noi de locuit ce se construiau intens în acea vreme.
M-am
înscris și la cursurile serale de pe lângă Liceul Nr.1, devenit Liceul ”Emanuil
Gojdu”,
M-am
retras din clasa a 10-a, fiindcă mă încurcasem cu UTC-ul local, de fapt o mare
greșeală tinerească, dar pe care la desființat
tot regimul care la înființat. Cutremurul sistemului comunist de Est își arăta semnele dezintegrării, în final
urmând scufundarea lui, iar la români țapul ispășitor devenind tot Nicolae
Ceaușescu, cel cu limbă de lemn și minte de aur!
Trăiesc acum în prag octogenar amintirile
așa cum au fost, dar nimic nu mă face mai fericit decât amintirea pădurii
satului, raiul copilăriei mele. În zilele de sărbători dascălii noștrii deseori
ne ducea în excursie să respirăm aerul curat al pădurii, să bem apă limpede de
la izvorul din Dealul Viilor, și la fântâna din potcoava pădurii din Bitanga, o
fântână care avea o apă bună și limpede ca cristalul, rece și pe timpul verilor
calde. Pe vremi secetoase la această fântână veneau sătenii din satele vecine,
Păușa, Miersig, Tinca, Bicaciu, cu carele și butoaiele pentru ași duce apă! Ce
locuri fericite, dar și oamenii erau altfel, îi văd în imaginația mea ca pe
niște albine, frumoși la purtare și cumpătați la vorbă, țărani înțelepți cu haina
și credeința lor din bunici și străbunici! Aici am crescut, aici am învățat
omenia și valoarea ei! Am învățat să nu-mi uit limba părinților mei, modul
tradiția noastră de viață, pe care o păstrez și la vârsta mea și aici unde
trăiesc acum!
Unde sunt
toate acestea? Unde Pădurea și Izvorul,
Păsările cele deșteptătoare în diminețile fiecărei zile și răsărit de soare?
Unde talanga oilor ce se urcau pe plai la flori și iarbă verde?
Acolo sunt, le văd, nimic creat de Dumnezeu
nu se pierde, doar Românul să nu uite niciuodată că El este Stâpânul locului în care s-a născut!
Este moștenirea primită de la Dumnezeul
Veacurilor!
Să trăiești Românie!
Ioan Miclău Gepianu
8/26/2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu