În țara ochilor închiși
Teodor Palade
14 August 2019
Se zice că
marele Will ar fi spus: „Întotdeauna mă simt fericit, știi de ce? Pentru că nu
mă aștept la nimic de la nimeni”.
Pășind prin istorie cu ochii închiși
Poate nu am
dreptate dar, privind retrospectiv, mi se pare că o mare parte a istoriei
noastre am parcurs-o cu ochii închiși. Ochi pe care nici în prezent nu ne prea
grăbim să-i deschidem. O fi un defect genetic? O fi lenea ancestrală care ne
îndeamnă la somnolență perpetuă, sau doar o manifestare exterioară a nepăsării
noastre cronice?
Este deja
demonstrat, cu două mii de ani în urmă n-am văzut că romanii construiau un pod
peste ditamai Dunărea cu scopul de a-și trece oștile. Și ne-au cucerit. Ne-au
furat tezaurul țării, ne-au luat tinerii și femeile în lungi convoaie de
sclavi, ne-au exploatat aurul și argintul timp de două sute de ani. Și, poate
unic în istoria lumii, noi, poporul cu ochii închiși, ne mândrim azi cu această
înfrângere, socotind-o cea mai importantă realizare a istoriei naționale.
Înclusiv azi, după 20 de secole, printr-o neînțeleasă contorsionare a
sentimentului național proslăvim în imnul țării bucuria de-a fi fost supuși,
tâlhăriți, violați de romani. Mai târziu, n-am observat că flămândele neamuri
ale hunilor oprite din rătăcire în Câmpia Panoniei vor râvni la frumusețea și
bogăția Transilvaniei. Și au cotropit-o, au spus că-i a lor din totdeauna și au
refuzat să plece de acolo timp de sute de ani. Apoi, tot cu ochii închiși, am
acceptat entuziaști regi străini care, din tată în fiu, ne-au condus precum
bastonul alb pe orbi, timp de 78 de ani.
Aveam
pleopele lăsate peste ochi atunci când căminul strămoșilor a fost sfârtecat în
bucățele de nu mai aveam un loc al nostru nici pentru a pune scaunele
guvernului devenit voiajor. Nu aveam ochii deschiși nici atunci când am fost
târâți, complet ne pregătiți, în prima mare conflagrație mondială. Din cauza
orbirii noastre, atunci când întreaga Europa lupta hotărâtă cu arma în mână
pentru cauze pe care le vedea ca fiind juste, noi am orbecăit. Am fost, pe
rând, țară neutră, țară beligerantă, țară în stare de armistițiu, țară
necombatantă și din nou țară beligerantă. În războiul acela absurd ca toate
războaiele, noi nu am văzut mitralierele și tunurile inamicului și ne-am bulucit, cu ochii închiși și gândul
la îndurarea Dumnezeească, călare pe telegari, cu sabia goală în mână, sau
pedeștri cu piepturile învelite în pijamale, spre a opri cu carnea copiilor
noștri ploaia de plumb ucigaș.
Nu am deschis
ochii nici când, în primele decenii ale secolului al XX-lea, conaționalii mână
în mână cu alogenii au început să fure pe rupte din bunurile noastre și nici
când fără arme, fără echipament, fără o minimă pregătire militară, cu o armată
improvizată și subminați din interior de politicieni vânzători de țară, am fost
împinși în al doilea Război Mondial. Păstrând tradiția ochilor închiși, nu am
văzut sufletele celor circa 300.000 de tineri sfârtecați de fier și plumb
înățându-se la cer și nici durerea sângerie a suferinței sutelor de mii de
soldați români azvârliți în gulagurile Siberiei.
Nu am văzut
nici când, poate ultimul mare patriot român, Ion Antonescu, a fost trădat,
vândut sovieticilor și apoi împușcat ca un câine. Ne-am comportat ca orbii când
un bețiv notoriu, mare iubitor de whisky și șampanie, prin simpla mâzgălitură
pe un șervețel al restaurantului în care își satisfăcea viciul ne-a aruncat
pentru lungi decenii în gura hulpavă a marelui ucigaș sovietic. Tot noi suntem
aceia care am mers, cu ochii închiși, pe marele drum al socialismului
multilateral dezvoltat și am suportat, tot cu pleoapele coborâte, o revoluție
care n-a fost revoluție și trăim acum o democrație care nu seamănă deloc a
democrație.
Mircea Eliade este și nu este de
acord
După modul
în care a fost expusă mai sus, istoria noastră pare scurtă, pare tristă și pare
a fi opera exclusivă a celor ce ne-au tot stăpânit. De acord și nu cu această
părere, eruditul Mircea Eliade descria astfel, sintetic, istoria românilor:
„Noi, Românii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile
fără noroc, ne numărăm în frunte.
[…] Cu ce am
idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai
numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai
cunoaște”.
Cu o
viziune, diferită de aceea a poporului cu ochii închiși, Eliade nu dă vina pe
noi, pe orbirea și nepăsarea românilor în confruntarea cu viitorul. El invocă
în apărarea noastră lipsa de noroc (!), invazia slavă și Occidentul. Acuză mai
ales Occidentul care ne-ar fi lăsat singuri în calea năvălirilor barbare și a
expansiunii otomane: „Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie
victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței
occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun. […] Istoria se făcea în
Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu
mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta
între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca,
prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus,
dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruine și toate sunt
istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare,
oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.
În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau
catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mânăstirile și oamenii
aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe
poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește - iar nu
ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu
aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților”.
Și, patriot
adevărat, Eliade nu-și pierduse încrederea în români. Nu-i putea incrimina:
„Românii nu au sabotat istoria”, ne spune el, „Au înfruntat-o și i-au rezistat
din toate puterile lor”.
Realitatea de azi, lipsită de
curtoazie, îl contrazice pe Eliade
Dacă cineva
poate spune că după 1989 românii au văzut drumul ce li se așterne în față și că
și-au înfruntat soarta „din toate puterile lor”, acela fie este idiot, fie este
parte a acelora care profită din plin de orbirea noastră. Realitatea
demonstrează, prin cuvântul sec al cifrelor, nu numai că am fost orbi, dar că
nici nu ne-a păsat de ceea ce se întâmplă! Realitatea de azi arată cât se poate
de convingător că nu am întrezărit distrugerea programată a economiei României,
prăbușirea țării în adâncul ființei sale și că nu ne-am luptat, nu am schițat
niciun gest notabil, pentru a o stopa! Mai mult, ea, realitatea nemiloasă, ne
spune că asemenea somnambulilor, ca aflați în transă, ca drogați, noi, românii,
am pus în mod voluntar umărul la definitivarea tragediei statului român. De-ar
fi trăit aceste vremuri, ar mai fi afirmat Eliade că „Românii nu au sabotat
istoria”? Ar mai fi spus el, pentru
posteritate, că românii au înfruntat istoria potrivnică și „i-au rezistat din
toate puterile lor”? Ne-ar trebui cărți
câte într-o bibliotecă pentru a descrie dezastrul și dimensiunea nepăsării
noastre…
Pentru
exemplificare, iată câteva fraze ale unui un specialist în materie de economie,
Constantin Ciutacu, director la Institutul Economic al Academiei Române. Sunt
fraze care surprind o clipă, o infimă părticică, din cutremurul devastator care
nici azi nu s-a oprit: „În 1989, infrastructura industrială situa România în
primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde
se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi
Bucureşti erau patente germane; avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;
locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se
fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară
de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici,
că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii.
România era
a treia ţară din lume, după S.U.A. şi Japonia, care fabrica anvelope gigant,
pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau
şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară
şi aerospaţială. […] Au venit « sfaturi » de la competitorii noştri europeni:
faceţi I.M.M.-uri, întreprinderi mici şi mijlocii, daţi afară muncitorii din
marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente,
nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi
anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune
politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au
îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu
a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. U.E. a fost creată pe
baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să
intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de
oţel. A trebuit lichidată, ca un « bonus » pentru admiterea în U.E.”[1].
Ni se deschid ochii?
Frământările
sociale, răbufnind periodic în mitinguri și demonstrații de protest stradale,
par a indica o oarecare dezlipire a genelor. Înșelătoare părere. Este doar o,
oarbă și ea, luptă politică! Nu are nimic de-a face cu înfruntarea unei istorii
potrivnice clamată de marele Eliade. Sunt, doar, noi dovezi ale ceții care ne
ocoperă ochii, mărturii ale neputinței noastre de a separa adevărul de
minciună, ale credulității și proba lipsei complete din gena noastră a acelui
simț care permite omului cu ochii deschiși să priceapă, să intuiască, sensul
istoriei. Orbecăind, ne îndepărtăm de calea care ne-ar permite să dovedim că
suntem în stare să ne croim singuri istoria. Nepăsători, ne lăsăm duși de
curentul sinucigaș care, de secole, ne trece din postura de vasali ai unora în
aceea de supuși ai altora. Nu lipsa de noroc ne-a adus în situația de azi, ci
nepăsarea și încăpățânarea nefirească a păstrării pleoapelor peste ochi. Ca o
dovadă pe înțelesul tuturor, numai într-o țară a ochilor închiși un președinte
închinat doar stăpânilor săi și care timp de cinci ani n-a făcut nimic pentru
poporul ce l-a urcat în palatul din deal ar putea avea incredibilul tupeu să
ceară aceluiași popor încă un mandat. Și asta pentru că, un altul asemenea lui,
a reușit. Țara asta există, domnilor! Se numește România.
Ni se
deschid ochii? Nu! Chiar de-ar fi să se supere acolo sus Eliade, cu fiecare zi
ce trece noi probăm că nu suntem capabili să înfruntăm Istoria și, cum credea
el, să-i rezistăm. Noi ne simțim bine așa. Ne place mângâierea stăpânului pe
creștetul capului și îngenunchiați, cu ochii plecați încă, mai sperăm și acum
în întervenția divină (azi, premierul urmat de sfetnicii apropiați s-a închinat
îndelung unor sfinte moaște) care ar urma să ne facă, fără niciun efort din
partea noastră, puternici și fericiți.
Aranjament
grafic - I.M.
----------------------------------------------
[1]
https://www.cotidianul.ro/prof-dr-constantin-ciutacu-clasa-politica-apare-ca-un-veritabil-detasament-al-legiunii-straine/
- preluare din Formula AS 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu