SCOPUL ȘI MIJLOACELE
În timp ce
mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile
căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că
nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ?
Bine ar fi
dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă! Dar cum să facă? Până la pom trebuia
să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a
sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o
fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte,
dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o
rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult,
grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în
sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la
ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că
am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă,
încălţările şi pantalonii murdari...
Cum stătea
el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a
văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine,
omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să
nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi
bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag.
Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de
drum! Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale,
dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de
nesăbuit.
În viaţă, nu
este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai
mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gândindu-se mereu cum să
fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu
este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!
În cele
trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti,
nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".
Rusinea de dinaintea
spovedaniei
- Ierom. Savatie Baștavoi -
Raspunsul la
aceasta intrebare il vei gasi in orice indreptar de spovedanie, cred insa ca nu
pe cel tamaduitor. Sunt sigur ca tocmai pentru asta cauti un raspuns, un alt
raspuns decat cel pe care nu ma indoiesc ca il stii deja, dar care, in starea
in care esti, nu-ti este de nici un folos. De aceea, nici eu nu te voi
apostrofa clasic: "E de la dracu' rusinea, trebuie sa o depasesti si sa-ti
marturisesti pacatul!"
Vladica
Antonie, episcopul Surojului, isi amintea cu duiosie o intamplare din
adolescenta sa, care i-a schimbat viata. Marturisesc ca aceasta intamplare a
avut acelasi efect si asupra vietii mele. Odata, dupa terminarea slujbei,
tanarul s-a apropiat la miruit de preotul care il smintise prin faptul ca-i
parea beat. Totusi, dintr-o politete fatarnica, a incercat sa-i sarute mana, pe
care preotul si-a tras-o rusinat, scuzandu-se pentru starea in care este.
Dupa ce
lumea s-a imprastiat, tanarul, atins de gestul parintelui, s-a apropiat de el
sa-si ceara iertare. Parintele era atat de mahnit, incat aproape ca plangea. Si
i-a marturisit tanarului ca ii pare rau ca e asa, dar nu mai poate, pentru ca
tocmai i-au murit intr-un accident sotia si copilul.
Atunci,
viitorul mitropolit al Surojului a avut urmatoarea revelatie simpla, dar
fundamentala. El a inteles ca una este a citi in Biblie despre rabdarea lui Iov
si a-l da ca exemplu altora, cand ii vezi necajiti, si alta este sa ti se
intample chiar tie un necaz atat de mare.
Viata
crestina autentica incepe cu intelegerea acestui lucru simplu. Sa intelegem ca
nu intotdeauna putem indeplini sfaturile atat de bune, de altfel, ale Sfintilor
Parinti si chiar ale Mantuitorului.
Nu
intotdeauna avem puterea necesara, curajul si, pur si simplu, vointa. Dar, cu
toate acestea, sa nu uitam ca chiar si atunci, fie ca suntem ispititi si chiar
stapaniti de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totusi, ramanem
crestini. Niste crestini loviti, dar crestini. Sa intelegem ca viata
crestinului nu este alcatuita doar din victorii, doar din reusite, ci, poate,
mai ales, din infrangeri, dar din niste infrangeri suportate cu barbatie.
Pentru noi,
crestinii, o infrangere suportata cu barbatie e mai mare decat o victorie
dobandita miseleste, adica cu ingamfare. Foarte usor o astfel de victorie te
poate arunca in afara terenului de lupta. Adica, in cazul nostru, cineva care
isi marturiseste pacatele cu prea multa usurinta isi poate pune intrebarea de
ce i se intampla asta? Nu cumva tocmai pentru faptul ca nu ii par chiar atat de
grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul ca si-a pierdut duhul adevaratei
pocainte?
Da, pacatul
tau poate fi si avort, si incest, si homosexualitate, si necrofilie, si crima.
Dar sa stii ca sunt oameni care marturisesc aceste pacate aproape cu
seninatate, iar undeva, in vreo manastire uitata, exista poate un frate care se
tanguie grozav pentru faptul ca a mancat un mar din copacul din care nu avea
binecuvantare sa manance. Avem in Pateric cazul unui frate care era chinuit
ingrozitor de faptul ca, facand ascultare la trapeza (bucatarie), manca din
oala cu unt.
Asa ca, dupa
parerea mea, rusinea pe care o simtim, atunci cand vine vremea sa marturisim un
pacat, poate ca nu depinde atat de gravitatea pacatului savarsit, cat de
intensitatea pocaintei noastre. Pentru a nu permite incununarea unei pocainte
atat de barbatesti si atat de placute lui Dumnezeu, diavolul se ridica impotriva
noastra si ne ingreuiaza si mai mult framantarea, sporindu-ne nu doar rusinea,
ci, odata cu ea, si deznadejdea.
Dar ce
inseamna sa te declari invins? Oare faptul ca nu poti marturisi un anume pacat
preotului? Nu. Inca nu. Aceasta este doar o lovitura, o lovitura pe care e si
firesc ca orice lupta sa o presupuna. Dar inca nu este infrangere, inca este
incaierare. Infrangerea este atunci cand noi incepem sa fugim nu doar de preot,
ci chiar si de Hristos, cand ajungi sa crezi ca nu doar preotul nu te mai poate
intelege, ci pana si Hristos, pana si El nu te mai poate ierta.
Ziceam ca
rusinea aceasta poate fi nu atat din cauza gravitatii pacatului, cat poate din
cauza intensitatii pocaintei. Si-ar fi prea trist sa ratam sansa unei
incununari pe masura zbuciumului nostru. Cununa insa sta pe un loc mai inalt
decat noi si inchipuie-ti ca nu avem nimic pe care sa calcam pentru a o ajunge:
nici scaun, nici vreo piatra sau buturuga. Tot ce avem la indemana nu e decat
pacatul nostru, pe care trebuie sa calcam, ca pe o scara, ca pe un loc inalt si
sa ajungem pana la cununa.
Asadar, daca
nu o poti spune preotului la care te spovedesti de obicei, du-te si o spune
unui preot necunoscut, du-te intr-un oras strain, intr-o tara straina, unde nu
te mai stie nimeni, si spune-o primului preot care iti iese in cale, numai
spune-o.
Daca ti-ai
pierdut increderea in preoti, ca poti cadea si in aceasta ispita, spune-o unui
om in care ai incredere. Daca nu ai nici macar un astfel de om, spune-o direct
lui Dumnezeu, spune-I-o neincetat. De fapt, sunt convins ca amintirea pacatului
te obsedeaza oricum, dar tu spune-o deschis, cu nadejde, nu fugind de Dumnezeu.
Ia cazul lui
Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii
dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui
Hristos ca fiind "nevinovat", adica, practic, a infruntat hotararea
iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.
Petru nu a
avut putere sa faca aceasta, nici macar in fata unei simple femei care i-a zis
ca l-a vazut printre ucenici. Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp
ce Iuda L-a marturisit fara frica "nevinovat" si nu doar in fata unei
simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei,
care il puteau da la moarte.
Si cu toate
acestea, pocainta cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda,
desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca.
Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa
marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de
oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.
Care a fost
marturisirea lui Petru? A zis el oare: "Doamne am gresit ca Te-am tradat,
iarta-ma!"? Nu. Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis:
"Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc". Asa sa repeti si tu,
chiar daca nici tu nu o crezi. Sa o spui, tocmai pentru ca e o minciuna, dar e
o minciuna care ai vrea sa fie adevarata. Poate chiar e un adevar, un adevar la
care putini dintre noi putem ajunge, dar il ravnim. Sa plangi si sa repeti
minciuna aceasta lui Dumnezeu, sa I-o spui in fata: "Doamne, Tu stii
toate, Tu stii ca Te iubesc!"
Dumnezeu
stie pacatul nostru, Il stia chiar mai inainte de a ne fi adus pe lume. Si
totusi, El nu a impiedicat nasterea noastra. Oare nu arata asta increderea lui
Dumnezeu fata de noi, oare nu arata marea nadejde pe care si-a pus-o El in noi?
De ce sa dezamagim pe un om atat de minunat Care este Dumnezeu?
Acelasi
vladica Antonie, intr-o predica la Nasterea Domnului, care stiu bine ca n-a
fost tradusa in romaneste, propune o discutie, nu atat despre credinta omului
in Dumnezeu, care este o tema arhidiscutata, cat despre credinta lui Dumnezeu
in om.
Vladica
aminteste de o povestioara, se pare, de nu prea mare valoare literara, in
schimb de mare adancime duhovniceasca. Autorul isi inchipuie sfatul Sfintei
Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatal ar fi spus: "Sa facem om dupa
chipul si asemanarea noastra". "Da, dar omul acesta va cadea - zise
Duhul -, si Tu, Fiule, va trebuie sa mori pentru El". "Sa-l facem,
dar, sau sa nu-L facem?" - a intrebat Tatal. "Sa-L facem" - a
zis Fiul.
Iata
nadejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu in om! Acestui Dumnezeu ne marturisim noi,
de acesta ne rusinam, pe acesta Il iubim.
Daca inca
nu-ti poti marturisi pacatul tau preotului, nu deznadajdui, spune-l lui
Dumnezeu. Si adauga la acel pacat si toate motivele pentru care nu-l poti
marturisi. Sa-i spui lui Dumnezeu toate asa cum sunt, cu simplitate. Sa nu te
desparti de Dumnezeu.
Poti sa-I
spui ca nu e drept cu tine, ca este chiar El vinovat pentru pacatul Tau, poti
sa clevetesti macar tot pamantul inaintea Lui, toti preotii si episcopii, dar
sa spui totul cu fata catre El si sa nu te linistesti pana cand nu obtii un
raspuns de la El. Poate ca, la un moment dat, iti vei da seama ca ceea ce-i
spui este o minciuna, poate ca nu. Sa stii insa ca El te va intelege, orice
i-ai spune. Si sa te linistesti.
Lui ai voie
sa-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge sa te reversi inaintea oamenilor.
Dar sa te pazesti a cleveti pe preoti sau pe oricare alt om in fata oamenilor,
pana ce te vei linisti desavarsit.
Numai lui
Dumnezeu sa-i parasti pe toti, ca El te va intelege, El stie toate. Si-n toata
vremea, oricat de deznadajduit sau revoltat vei fi, sa nu uiti ca totul nu este
decat o ispita, o ispita vremelnica, pe care trebuie sa o infrangi.
Va veni si
timpul cand o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor.
Nu-ti va parea atat de greu, om este si el, chinuit de ganduri ca si tine,
pentru ca, asa cum spune Apostolul Pavel, oare nu "tot trupul geme si
suspina cu suspine negraite, asteptand infierea"?
Gandeste-te
ca acesta nu e decat un pacat neinsemnat, un pacat oarecare. Ca viata s-ar
putea sa te arunce, de acum inainte, in niste pacate atat de mari, incat ceea
pentru ce te framanti acum sa-ti para fleacuri. Si, daca pe acesta nu-l poti
marturisi, cu acelea ce vei face?
"Indrazneste,
Eu am biruit lumea".
PATIMILE
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Toate
patimile sunt ca niste pietre grele care nu-l lasa pe om sa se ridice, sa se
înalte, sa se apropie de Dumnezeu, sa-L iubeasca pe Iisus Hristos… Toate
pacatele noastre sunt cuie ascutite ce strapung mâinile si picioarele lui
Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 90-91
LUCRAREA MASINII GANDURILOR
Sfantul Paisie Aghioritul
Fiecare
judeca lucrurile dupa masura starii lui duhovnicesti. Daca unul are cugetul
stricat, si masina lui este stricata; chiar aur sa pui într-însa, va face
gloante de aur, ca sa ucida.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica
filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati,
2009, p. 53
BINECUVANTARE
Sfantul Vasile cel Mare
Dumnezeu,
Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieste sa fie rostite si aceste mici
cuvinte ale mele, sa va dea voua în tot lucrul întelegerea adevarului Lui, ca
sa întelegeti din cele vazute pe Cel nevazut, iar din frumusetea si maretia
zidirilor sa va faceti o idee potrivita de Cel Ce ne-a zidit – „ca cele
nevazute de la zidirea lumii se vad, întelegându-se din fapturi, adica vesnica
Lui putere si Dumnezeire” (Romani 1, 20) – încât si de pe pamânt si din vazduh
si din cer si din apa si din noapte si din zi si din toate cele vazute sa luam
adeverite dovezi despre Binefacatorul nostru. Nici pacatelor sa nu le dam timp,
nici dusmanului sa nu-i lasam loc în inimile noastre, ca Dumnezeu sa locuiasca
în noi, prin o necontenita aducere-aminte de El, Caruia fie toata slava si
închinaciunea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
109.
CAPUL SI MADULARELE
Sfantul Nicolae Cabasila
E drept ca
si madularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin aceasta unire si
traiesc, caci în clipa în care aceasta unire s-ar strica, si capul si
madularele ar pieri), cu toate acestea, madularele credinciosilor par ca se
leaga mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc; mai mult viaza
prin Fiul Domnului decât prin buna potrivire în care traieste capul cu
trunchiul omenesc. Si aceasta se vede foarte lamurit din pilduitoarea viata a
fericitilor mucenici, care mai curând se bucurau sa li se taie capul, decât sa
se dezlipeasca de Hristos, ba rabdau chiar cu placere sa li se taie si cap si
madulare, dar nu scoteau o singura vorba ca sa se lepede de Fiul Tatalui
ceresc.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 133
MINCIUNA
Arhim. Iustin Pârvu
“In vremea
noastra cuvantul s-a degradat. Omul este masura a ceea ce spune. Imi amintesc,
legaturile acestea, realizate prin cuvant, intre oameni, erau totul in satele
noastre, in asezarile noastre din alte vremuri. Buna vecinatate era ca o fixare
temeinica a omului pe pamant, intre ceilalti oameni. Acum, la bloc, oamenii nu
mai comunica, nu se cunosc intre ei, necunoscandu-se nu se mai iubesc si nu se
mai pretuiesc unii pe altii. Lipsa de comunicare ii face
nefericiti,nesociabili, nu se mai influenteaza unii pe altii in bine, sa aiba
unul rusine fata de celalalt, sa aiba respect tanarul fata de batran. Minciuna
a venit pe lume odata cu adevarul. Omul trebuie sa treaca incercarea asta, sa
aleaga. Daca alegi adevarul, alegi viata. Daca alegi sa traiesti in minciuna,
te supui diavolului. Cu fiecare minciuna spusa omul se indeparteaza de rai. Si
Adam a incercat sa-l minta pe Dumnezeu cand a fost prins pacatuind.
Acum,
industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna
vorbeste. Ca si hotul. Hotul de furt se teme. Omul cinstit este cel care stie
rostul adevarat al societatii. Dar vedeti? Oamenii s-au influentat unii pe
altii, adica eu te sicanez pe tine ca sa obtin ceva, ca sa-mi platesti cinstea.
La randul tau tu vei sicana pe altul, pe care il obligi sa fie necinstit.
Oamenii s-au obisnuit, in societatea noastra, ca cinstea se cumpara, ca orice
marfa, ca si adevarul. Societatile de acest tip, in care cinstea e dispretuita,
sunt jalnice. Dar pana si taranul nostru, alta data cu frica de Dumnezeu si de
lege, a devenit si el asa, duplicitar, mincinos si asta pentru ca intelectualul
l-a invatat. Vina grea si povara grea revine si in acest caz intelectualului.
Romanul
minte ca nu l-a convins nimeni ca minciuna e urata, ca il face pe om urat de toti
cei din jur. Omul simplu minte si din cauza ca politicienii din frunte mint la
randul lor. Se face asa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe
nimeni. Minciuna este pedepsita aspru si de Dumnezeu; ar trebui pedepsita aspru
si de lege. Daca ii iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, sufera, se
da legat numai sa-l minti mai departe. Ne dam nemultumiti de cum sunt copiii si
tinerii din ziua de azi? Dar cine ii impinge la televizor, cine ii indeamna sa
stea toata ziua in mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce
crestem, avem roada a ceea ce am semanat.
Si-atuncea
cand mai spune adevarul? se intreaba taranul nostru. Ce ne-a spus pana acuma,
sau ce ne spune de aici incolo, ca nu exista Dumnezeu? Ca astea sunt povesti
ale trecutului, ca Dumnezeu a murit, ca Dumnezeu este o inselaciune a
burgheziei si multe alte lucruri, incat omul, saracul, a fost complet daramat.
Ca si un copil in casa, cand tata ii spune una, mama ii spune alta, la
fratiorul cel mare vede alta, copilul acesta nu stie ce sa mai faca. Ei bine,
de atunci merge poporul asta in minciuna. Si crede minciuna, o cauta, se lasa
mintit. Omul nostru cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca
iesit din comun, umflat, mincinos, nu-l ia in seama. Aaaa! O sa fie cutremur,
fiti atenti, de 7 grade! O sa fie cutremur, se darama Thailanda! Oceanul
Pacific a intrat in Africa, s-a dus in America, domnule! Se-ntampla lucruri
extraordinare! O cometa, fiti atenti, mai are cinci metri pana la planeta
noastra! Si asa, bietii oameni, saracii, sunt innebuniti, uita de toata mizeria
si greutatile, umbla sa-si conserve pielea. Da, minciuna! Ma-ntreaba oamenii:
Parinte, oare e edevarat ca o sa fie cutremur, ca asa anunta la televizor tot
felul de indivizi? Mai baieti, vedeti-va de liniste, stati in bloc, acolo, nu
coborati, nu dormiti pe strazi, ca nu-i nimic. Da, dar uite ca ne spun de doua
saptamani la radio si… Mai, stati linistiti ca nu se-ntampla nimic. Profeti
mincinosi, dar este o industrie foarte bogata si rentabila."
TRANSPARENTA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Razele
soarelui strabat aerul transparent care se contopesc, ca sa spunem asa, cu
lumina, desi aceasta, ca un element subtil ce este, poate oricând sa îl
paraseasca. Apa de izvor, cristalul, sticla sunt de asemenea strabatute de
lumini si se fac una cu ea. Numeroase corpuri capabile sa reflecte sau sa
refracte lumina sunt scaldate sau stralucesc de lumina soarelui, sau a unei
surse de lumina, primesc si caldura de la ea. La odajdiile cusute cu fire de
aur sau de argint, în fiecare sclipire straluceste lumina soarelui. Exact la
fel si alesii neamului omenesc, sufletele dreptilor, devin penetrabile Luminii
Dumnezeului Ratiunii, stralucesc de lumina Lui, se dizolva în ea. Întocmai si
fiecare particica din Sfintele si Datatoarele-de-viata Taine, prefacute în Trupul
si Sângele Stapânului Însusi este, toata, numai lumina, stralucire, caldura,
viata. Nici cea mai marunta particula nu ramâne neprefacuta în lumina si viata
Dumnezeirii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 441
DOAMNE AJUTA!
Parintele Paisie Olaru
Fiind întrebat: „Cum
putem ajuta noi, calugarii, la mântuirea credinciosilor si a oamenilor în
general?”, Parintele Paisie a raspuns:
Îi ajutam
prin rugaciune, prin cuvânt si exemplu personal. Scopul pentru care faci o
fapta buna, pentru care te rogi, acela conteaza la Dumnezeu pentru mântuirea
noastra si a celor din jurul nostru. Eu, odata, stateam pe cerdacul chiliei
mele de la Cozancea. În fata noastra, se ridica un deal peste care trecea un
drum de câmp. Într-o zi treceau pe drum mai multe care încarcate, între care
era si un om care era un om sarac, cu un car încarcat, cu doi bousori. La un
dâmb nu puteau bousorii sa se ridice, iar omul îi batea si îi îndemna. Saracii
bousori au cazut în genunchi, iar eu fiind în cerdac m-am asezat în genunchi si
cât puteam î mpingeam de cerdac si ziceam: „Hai, ma bousori, sculati-va! Hai cu
«Dumnezeu ajuta!»”. Asa strigând, numai ce vad ca juncanii se scoala si pleaca,
iar eu bucuros am zis: „Slava, tie, Doamne!” Cam asa ar trebui sa ajutam la
mântuirea altora, împingând la povara lor si rugându-ne pentru ei.
Parintele Paisie Olaru, Parintele
Paisie duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie
Balan, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 29-30.
UCENICI AI LUI HRISTOS
MITROP. AUGUSTIN -
Și acum,
fraţii mei, o întrebare şi puneţi-vă mâna pe inimă. Mă întreb pe mine însumi,
pe preoţi, pe episcopi, pe împăraţi, întreb pe toţi cei care am trecut prin
cristelniţă: suntem ucenici/elevi ai lui Hristos? Sau nu cumva se întâmplă şi
cu noi ceea ce am auzit în Vinerea Mare: „Astăzi Iuda lasă pe Învăţătorul şi
primește pe diavolul …”? (Utrenia Vinerii celei Mari, Antifonul 4). Dacă eram
ucenici ai lui Hristos, am fi venit regulat la biserică; elevul bun nu lipseşte
de la şcoală. Dacă eram ucenici/elevi ai lui Hristos, în fiecare zi citeam
textele sfinte. Dacă eram ucenici ai Hristosului nostru – voi spune acest
cuvânt – n-ar fi existat în ţara noastră bordeluri şi alte centre ale
decadenţei. Dacă eram ucenici/elevi ai lui Hristos, am fi împlinit şi lucrul
cel mai greu – lecţia cerească, pe care a împlinit-o Sfânta Tavita; şi cea mai
dificilă lecţie este constituită din cele două cuvinte, „iubiţi-vă
întreolaltă”. Şi numai prin dragostea lui Hristos am fi creat o nouă
civilizaţie, o nouă patrie, o patrie cu adevărat creştină, în care am fi trăit
fericiţi, cântând „Aliluia” în vecii vecilor. Amin.
Fragment din cartea „Ne vorbeşte
Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”, vol. 22
SA NU JUDECAM PE NIMENI......
"Trăia
odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta
în fiecare zi, scandalizând pelerinii. În cele din urmă a murit, iar acest
lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i
încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această
problemă uriaşă.
Părintele
Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut
un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia.
Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai
bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles. Stareţul Paisie le-a
explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de
distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să
nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu
plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin
urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care
i-a declarat că a fost şi el alcoolic.
Bătrânul i-a
spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica
Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură. După un an, cu pocăinţă
şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura, la 19 pahare. Lupta
a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se
îmbăta. Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar
Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima sa. Fără să
cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă, ce drept avem
noi să judecăm efortul său…?"
CUNUNA DE SPINI
Sfantul Ioan din Kronstadt
De la via pe
care a sadit-o, Domnul astepta ciorchini dulci, iar ea, via, s-a preschimbat în
spini. Cununa de spini de pe capul Mântuitorului însemneaza spinii pacatelor de
care s-a umplut omenirea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul
viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 55.
OMUL DUHOVNICESC ȘI CEL
TRUPESC
Cuviosul Paisie Aghioritul
Omul
duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun,
iar de omul trupesc nu se vatămă îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte
nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în
bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi în rău de un om
trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt şi se sminteşte de cel trupesc
asemenea lui. Îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, în timp ce omul trupesc se duce
la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea
sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri (vezi Fac. 19, 15). Omul smerit,
chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu
de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În
timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de
diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui
provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.
FOCUL MISTUITOR
Cuviosul Paisie Aghioritul
Dacă arunci
într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi
în omul duhovnicesc, orice i-ar arunca diavolul, arde. „Foc mistuitor!” Când
în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc
de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri
murdare, dar omul duhovnicesc este „foc” care le arde. După aceea diavolul
oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: Toate sunt curate
celor curaţi. La cei curaţi toate sunt curate, nu există nimic necurat. Pe cei
curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care
oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.
PRUNCUL
Sfantul Teofan Zavoratul
Pruncul suge piept si primeste de la
mama sa hrana de trebuinta; cât are nevoie, atâta suge din sânii maicii.
Pruncul nu se pricepe sa se întoarca
în alta parte si sa caute mâncare altundeva, decât numai la maica sa.
Si lumea primeste numai de la Tine,
Ziditorule, cele de trebuinta pentru viata, si nimeni nu poate sa îi dea hrana,
fara numai Tu.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 192.
Credința Brâncovenilor
Puterea credinței Brâncovenilor o
vedem și în cuvântul de îmbărbătare spus mezinului Matei, de numai 11 ani: „Din
sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu
putinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi renegi credinţa
strămoşească, pentru a mai trăi câţiva ani pe pământ”.
... Cei şase au fost puşi în
genunchi, li s-a dat voie să-şi rostească o rugăciune înainte de execuţie, iar
Brâncoveanu le spune fiilor săi: „Fii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi
orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele. Staţi tari,
bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos,
Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au
murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică
pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că
nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de
Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea
ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să
spălăm păcatele noastre”
MOLIPSIREA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Prin structura lor duhovniceasca,
patimile sunt molipsitoare. Iata, de pilda, rautatea neexprimata în cuvinte,
care n-a apucat sa treaca la fapte, care ramâne ascunsa în inimi si se reflecta
într-o mica masura pe fata si în ochi. Chiar si numai prin aceasta, ea se
transmite sufletului celui pe care îl uraste si poate fi observata si de altii.
Când ma tulbura o patima, tulburarea mea face sa vibreze si inima altuia, se
creeaza un fel de flux afectiv, un curent impur care pleaca dintr-un anumit recipient
sufletesc spre altul. Iar daca stârpesti patima rea pe care o ai fata de
aproapele, se va stârpi si în sufletul aceluia. Te vei linisti, va veti gasi
linistea amândoi. Ce strânsa legatura exista între suflete! Cât de adevarate
sunt cuvintele Apostolului: „Unul altuia suntem madulare”! (Efeseni 4, 35) Sau:
„Un trup suntem, cei multi” (1 Corinteni 10, 17); „Si a facut dintr-un sânge
tot neamul omenesc” (Faptele Apostolilor 17, 26). Iata de ce porunca
dumnezeiasca ne cere: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei
22, 39).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 90
JUSTIȚIE SUPREMĂ
Părintele Arsenie Boca -
Legea
nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu
peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice;
ce încarci pe altul ai să duci şi tu.
Când
dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau
ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de
înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu
ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca
o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea
ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie,
neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin
peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut.
Dumnezeu nu
pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte
bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi
oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a
libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar
fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult
îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea,
– cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap,
şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte
atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra
căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi
scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa
atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că
nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se
desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi,
uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu
răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să
nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că
răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că
vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii.
Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui
Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi
nevăzute.
Când cineva,
cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui,
care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi
să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără
de veste urmărit de dreptate.
Extras din ”O sinteză a gândirii
Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete”,
MÂNDRIA
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul:
Mândria nu lasă sufletul să o
apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică „Doamne,
dacă exiști, luminează-mă și-ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”.
Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va
lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine
pedeapsa se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.
Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul
l-a iertat și îl iubește și cunoști aceasta din experiență, și harul Duhului
Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta și atunci vei voi să
strigi tare lumii întregi: „Cât de mult ne iubește Domnul!”. Până când nu L-a
cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a
străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.
Cuviosul Siluan Athonitul, Între
iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 86
SIMTURILE
Sfantul Nectarie al Eghinei
Prin
intermediul simturilor spiritul uman ajunge la o stare de contemplare înalta si
îsi fortifica puterile sufletesti; prin intermediul simturilor omul cunoaste ca
exista, devine constient de individualitatea sa si cugeta, fiinteaza; putem
oare sa afirmam acelasi lucru si despre animale? Observarea rezultatelor
noastre, furnizate de simturi, nu ne îngaduie sa afirmam despre animal ceea ce
spunem despre om; pentru ca nici un aspect nu e susceptibil sa certifice
existenta unei activitati intelectuale similare; asa ca, animalul nu atesta
prin impresiile sale existenta unui suflet rational; vom demonstra acest
adevar, analizând rezultatele trairilor furnizate de fiecare simt în parte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un
portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
/ Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 80
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu