luni, 26 august 2019



Radu Gir – George Anca – Paleologu – Iulian Predescu – Paul Claudel – Șerban Foarță – Guillame Apollinaire – C. D. Zeletin – Raluca Faraon – Flori Bălănescu – Adelina Fleva – Jorj Maria – Moș Nelutzu G – Vișan Dragoș – Mihaela Borzea – George Nina Elian – Franco Erminia – Andre Cruchaga – Viorel Roman

The blood of the jail
by Radu Gyr

The Roots

last night when blind were sleeping the dens
I stayed among trunks lengthened on all fours
and when the dens were heavily sleeping
I’ve listened how the roots spoke
down about the dead from deep darks

one was speaking I grow from he chick
of a brave man full of glories in battles
now I suck his arms chest chick
undefeated he was impetuous and fiery the brave
how sweet are his sucked eyelids

another was saying ferocious I sip from the lips
of those dearest and whitest sweetheart
o how many drunk like me today her lips
how many picked her snows and hot ashes
how mighty I bite her orbits

and the third one was whispering I grow from a forehead
the forehead of dead poet was my food
I mount leaves and branches from his bitter forehead
but my leaves can defy the age
with their earthly flame

At last judgment

chased through foul swamps
like a rabid beast
with pierced temples with deep orbits
with bites of winds on back

torn like a flag invaded by gangrene
tired up by whips like the rogue
thus I will arrive to the Supreme Judgment
my blood to soil your azure

clearly you’ll shine under boreal snows
violet/blue of wounds I’ll come in front of you
you’ll stay cold in the frost of Thy glory
I with sorrow will be burning hot

Thy look will be iced sword
when Thy voice from the abyss will grow
man go on speak
o Thy great judgment

then I will fall on the high steps
on lips with a bloody inert smile
for all my unjust wounds
God I do forgive Thou

Be raised you George be raised you John

not for a shovel of redden bread
not for barns not for acres
but for your free air of tomorrow
be raised you George be raised you John

for the blood of your people flowed in ditches
for the tear of your sun nailed in spikes
for the song of your people in chains
be raised you George be raised you John

not for the anger gnashed in teeth
but to stock shouting on plains
a stack of shins and a busby of stars
be raised you George be raised you John

so as to drink the freedom from buckets
and in it to sink as the sky in whirlpools
and its apricot trees over you to shake
be raised you George be raised you John

to set all your hot kiss
on porches on thresholds on doors on icons
on all free things seeing your forehead
be raised you George be raised you John

be raised you John on chains on ropes
be raised you George on saint bones
up toward light after storm
be raised you George be raised you John

Last night Jesus

last night Jesus has entered my cell
o my how sad how tall Christ was
the moon has entered after him the cell
and was making him taller and sadder

his hands looked like lilies on graves
his eyes as deep as forests
the moon was beating his cloths with silver
silvering on his hands old breaches

I raised from under gray blanket
God where from are you coming from which age
Jesus driven softly a finger on mouth
and made me a sign to keep silent

he stayed near me on door mat
put your hand on my wounds
on ankles shadows of wounds and rust he had
as if he had carried chains sometime

sighing he lengthened his tired bones
on my mat with cockroaches
through sleep the light and thick bars
drew out rods on his snow

the cell seemed mountain seemed skull
and it swarmed with louses and rats
I felt my temple falling on my head
and I slept thousand years

when I awaken from terrible abyss
the straws smelt like roses
I was in the cell and it was moon
only Jesus was nowhere

I lengthened my arms  nobody silence
I asked the wall no answer
only cold  rays sharpened in corners
with their lance thrust   me

where are you God I howled at bars
from moon smoke of censers came
I touched myself and  on my hands
I found the traces of his nails

The son of woman thief

in the women’s pavilion  over night
gnashing one of thieves has delivered
the moon issued its breasts full of milk
and wanted to take the babe in its arms

all the other thieves hurried
to wrap up the baby in an old had kerchief
mice in corners chatted what to gnaw
outside stars walked on tall stilts

spiders moved down on strings to see the confined
heavily the tub stank  beyond door
the night at bars detached from a button its blouse
the thieves sang in wishes you lass be living your lad

and you smiled in bad reeking room
babe of doom offspring of thief
this smile you’ll take with you in life
or will you drag only sigh like a chain at feet

tomorrow son of whore will call you some
others would remember you were born beyond bars
sprawling on earth by moons yellow blizzard
you’ll not know the name of your father

perhaps you’ll also be thief like your mother tomorrow
your knife will hit in a night with hood
perhaps for rings or only for a bread
the greedy prison will suck you

or perhaps you’ll be like a cherry tree at Whitsuntide
young and full of fruits
you’ll fish from your oceans the corals
and you’d like to pass over age on big viaducts

and perhaps you’d like everywhere to partition to devote
to bind even wounds of stars in other realms
you will face the light to shaken it
its heavy gold to fall in everybody’s fists

and then they’ll say the same look at thief’s son
they’ll put like to your mothr the red iron on forehead
and in chains and on all fours would bring you to the cruel jail
to make yourself beast hate and mist

Ulysses’ return

in front table I stay with myrtle at templates
but I sleep since long under Troy’s walls
the guests laugh and fill up their goblet
they drink with dead and honor the ghosts

I have remained under Troy’s walls
and with my dead fellows on sea’s bottom
fat rams and bulls redden
vainly in broaches perfumes

I sleep since long under Troy’s walls
or rot under algae with rowers
returned to home as do return the ghosts
of those who are not coming on their steps

you finger me on shoulders on cloths
persuaded that I came back
but I am only hundred of graves
in the corpse walking among you

you tell me about temples with pillars
about new gods grown in my absence
I fable you on my blue dead
remained under Troy or in seas of slag
and death not words have on mouth

at my court bards vie to come
to sing of me like of all heroes
how their song is it to me devoted
in my honor is the quiet harp sighing

I sleep since long under Troy’s walls
only shadows listen to them and the ghosts

oils with deep smell of flower
don’t wash Troy’s blood on my corpse
for beyond any bathing
I carry dear dead on me as plaster

I have remained under Troy’s walls
and when on Penelope’s warm breasts
Ilet forehead in deep hot shelter
I bleed still in wrestles with Cyclops
or I wander on seas with bones

with eager uninterrupted kisses
the woman caresses at random
on chest on arms the wounds  from battles
believing their trace doesn’t pain me more

but I am all an unseen wound
and wounds are my dim empty eyes
my woman or my dead kiss me
came in bed from under Troy’s walls

I sleep since long under Troy’s walls

again I’m lost with mariners in waves
I start again the battles with ghosts
I slide from woman’s thighs
and bury again under Troy’s walls

I have remained under Troy’s walls
Translate by George Anca



25 august 2019
Dragă tata,
În cîntul V din Aeneida, după ce pleacă de la Didona și ajunge în Sicilia, Aeneas decide să organizeze jocuri funerare în onoarea tatălui său Anchise, care murise cu un an în urmă. Este un gest de pietate filială din partea celui pe care Virgiliu îl numește mereu „piosul Aeneas”, iar episodul trimite, firește, la cîntul XXIII din Iliada și la jocurile funerare în onoarea lui Ahile. În ambele cazuri avem ideea că cea mai bună manieră de a cinsti un erou mort e competiția, lupta, risipa de energie vitală, expresie a acelui „sentiment agonal” despre care ai scris atît de frumos în Simțul practic. Ție vreau să-ți dedic marea încleștare care urmează.

În iulie am avut acasă un fel de vernisaj. E vorba de expoziția unor artiști pe care-i apreciez foarte mult: Paul și Monica Timofei, amîndoi elevi de-ai lui Câlția. În urmă cu 10 ani au beneficiat de o bursă la Accademia di Romania din Roma. Tablourile expuse la noi -în subsol, pe scară și la parter- sînt imagini din Roma, în special din zona Forumului și Palatinului. Am ținut un mic discurs, explicînd semnificația istorică, politică și religioasă a fiecărui monument reprezentat: templul Concordiei, sanctuarul Vestei, forumul lui Traian, basilica lui Maxențiu, arcurile de triumf ale lui Titus, Sever și Constantin, pentru a menționa doar cîteva. În timp ce vorbeam a sunat telefonul de mai multe ori: număr necunoscut. Într-un final, cel care sunase îmi trimite un mesaj lapidar: Băsescu. De îndată ce am terminat docta mea prezentare, m-am retras în camera din spate și l-am sunat înapoi. L-am felicitat pentru rezultatele de la europarlamentare, am glumit oleacă, am rîs împreună, pînă cînd mi-a spus direct de ce m-a sunat: a discutat cu Eugen Tomac, au analizat nu știu ce sondaje și au decis să-mi propună să candidez la alegerile prezidențiale din acest an.

În aceeași seară m-am văzut cu Radu Miclescu și Petre Guran, amîndoi foarte entuziaști și categorici. M-am sfătuit cu Ioana și Matei. Am discutat îndelung cu Băsescu și Tomac. Am creionat echipele de consilieri, susținători și colaboratori. Au urmat sondaje și discuții în PMP, în urma cărora propunerea s-a oficiliazat. Și am hotărît să accept cu gîndul la tine și la cei o sută de ani care s-au împlinit de la nașterea ta. Îți ofer, așadar, cea mai mare luptă, cel mai mare agon, la care am participat vreodată. Îmi dau seama că va fi foarte dificil, că voi primi lovituri nemeritate, că mă va scoate o vreme din ritmul atît de plăcut al cursurilor mele, că va trebui să merg peste tot în țară, să vorbesc cu zeci sau sute de mii de oameni și să particip la emisiuni epuizante, dar sînt convins că merită. Și nu doar ca un agon funerar în cinstea ta.

Merită, în primul rînd, pentru că altminteri nivelul dezbaterii va rămîne rușinos de scăzut. Dăncilă și Iohannis vorbesc la fel de prost, adică citesc prost niște discursuri proaste, scrise de consilieri proști. Măcar Dăncilă a fost sinceră: „Decît să vorbesc liber și să spun prostii mai bine să am o hîrtiuță în față.” Iohannis, la rîndul lui, scoate efecte neașteptate, accentuînd anapoda conjuncțiile și prepozițiile sau făcînd pauze consternante cînd întoarce cîte o foaie. Sînt singurele lui elemente de surpriză și suspans. În comparație cu asemenea mortală plictiseală referințele lui Barna la Star Trek, Game of Thrones și Matrix sînt culmi ale filozofiei politice. Voluntarismul său salvaționist contrastează cu imobilismul total al președintelui în funcție. E barem frapant să auzi pe cineva spunînd că „dacă era el președinte, drama de la Caracal nu s-ar fi întîmplat”. Filozofia politică a lui Iohannis e sintetizată perfect de celebra formulă a lui Edgar Faure: „L’immobilisme est en marche, rien ne peut l’arrêter”. Pas cu pas se traduce în fapt prin „tot pe loc, pe loc, pe loc”. Pașii lui sînt ca în paradoxul lui Zenon cu Ahile și broasca: virtualități rămase în suspensie. Pe scurt, nici mitul gospodinei neconflictuale, nici mitul salvatorului galactic, nici mitul neamțului neromânizat nu pot satisface inteligențe cît de cît exigente.

Pe 19 iunie am fost invitat de Șerban Sturdza să țin o conferință la Țibănești pentru a marca centenarul morții lui Petre Carp. A doua zi am vizitat, din subsol pînă în turn, Palatul Culturii din Iași. Spre mare mea bucurie și surpriză, am văzut numele lui George Mârzescu, unchiul tău, înscris pe clopotul cel mare, care la oră fixă cîntă Hora Unirii pentru frații noștri de peste Prut. Ei bine, nu se poate, nu este de acceptat și nici de conceput ca Petre Carp și George Mârzescu, conservatorismul și liberalismul românesc, să rămînă fără continuatori și reprezentanți în România de azi. Cine, dacă nu eu, să preia această moștenire? O fac, așa cum Aeneas l-a luat pe taică-su în spinare și a dus mai departe moștenirea troiană. O fac, deși cea mai profundă dorință a mea e să țin cursuri și să luminez minți pînă oi muri. Dacă voi trăi cît tine, am încă 40 de ani înaintea mea, în care să vorbesc seară de seară despre lucrurile cu adevărat importante. Ții minte cum mi-ai spus în 1994, după conferința mea despre Vladimir Soloviov de la Stavropoleos, că sînt un profesor atît de minunat, încît n-ar trebui să mă mai gîndesc deloc la politică? Aveai perfectă dreptate. Pentru mine viața politică e un chin: nu suport viața de partid, nu suport ședințele interminabile, lozincile găunoase, disciplina constrîngătoare. Respect pe cei care, cu bună credință și abnegație, se dedică unui partid, dar mie nu mi se potrivește. Voi fi, așadar, candidatul susținut de PMP, dar nu voi deveni membru de partid.

Cu adevărat fericit nu sînt decît atunci cînd citesc o carte bună și, mai cu seamă, cînd țin cursuri. Fiind vorba, însă, de o campanie prezidențială, o voi trata ca pe un imens exercițiu de pedagogie națională. Campania mea va fi, de fapt, un curs interactiv, pro bono, la scara întregii țări, un curs despre valorile care țin o societate împreună, despre moștenire și educație, despre legătura dintre justiție și pace socială, despre dreptate și libertate ca fundamente ale prosperității, despre grija pentru natură și criza demografică, despre diplomație și rolul României în lume. Îmi voi expune cu fermitate principiile și punctele de vedere, dar în primul rînd voi asculta, căci un bun educator trebuie să asculte și să faciliteze dialogul, să-i încurajeze pe ceilalți să spună ce gîndesc.

După președintele jucător și președintele spectator, e nevoie, cred eu, de un președinte învățător: un învățător care învață el însuși, care ascultă și pune întrebările cu adevărat importante, care intervine pentru a clarifica dezbaterea publică. Un președinte învățător este un educator și un inspirator, un continuator și un transmițător, un mediator și un moderator, un ascultător și un îndrumător. Doar un colosal efort de educație poate ridica această țară. În ultimă instanță toate problemele noastre încep și se termină cu educația.

Te îmbrățișez și fii alături de mine,

Iulian Predescu

Cel mai mare pacat al timpului nostru

Cel mai mare pacat al timpului nostru este nedeosebirea duhurilor. Din aceasta cauza, lucrurile anormale sunt luate drept firesti, iar pacatele sunt privite ca fiind virtuti. Nedeosebirea duhurilor produce pagube atat in plan spiritual, cat si trupesc: pe de o parte, pierderea mantuirii, pe de alta parte, probleme grave de sanatate.
Sfantul Antonie cel Marescrie ca "oamenii se socotesc rationali. Insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ceea ce este binele si ceea ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului; iar toate acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca oameni rationali".
"Nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu" (I Ioan 4-1)
Omul din zilele noastre pierde din vedere ca diavolul il ispiteste prin diferite moduri. Prin inselaciune, diavolul cauta sa-l intraineze pe om de Dumnezeu. La prima vedere, pare usor sa distingem raul de bine, dar ce ne facem atunci cand diavolul ia chip de inger al luminii (II Cor. XI -14), iar slujitorii sai, mincinosi si antihristi (II Cor. XI - 13; I Ioan II - 18), ii imita pe adevaratii trimisi ai lui Hristos?
Darul deosebirii duhurilor, numit si dreapta socoteala sau discernamant duhovnicesc, este cel mai important. Din cauza pacatelor, oamenii nu mai au o inima curata, iar intr-o astfel de inima harul Duhului Sfant nu mai este viu si lucrator. Potrivit Sfintilor Parinti, chiar daca omul este partas multor virtuti, insa, lipsit de darul deosebirii duhurilor, trebuie sa stie ca aceasta lipsa slabeste si puterea celorlalte virtuti. Doar darul deosebirii duhurilor il ajuta pe om „sa mearga intotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevarat imparateasca, si nu-i permite nici sa se urce la dreapta virtutilor, adica din exces de zel si din trufie sa depaseasca masura dreptei credinte, dar nici sa alunece la stanga viciilor prin delasare si neglijenta, adica sub pretextul ocrotirii trupului sa ajunga la situatia contrara, aceea a lenevirii sufletului" (Sfantul Antonie cel Mare).

Fiecare om primeste o putere de a deosebi binele de rau. Este ceea ce Sfintii Parinti numesc discernamantul natural. Insa din cauza pacatelor, aceasta putere de discernere se pierde. Si din acest motiv este nevoie ca omul sa-si infatiseze cat mai des cu putinta gandurile, cuvintele, faptele inaintea unei persoane care a facut cercarea lucrurilor.
Sfantul Isaac Sirul afirma: "Cercarea sta nu in a primi cineva privirea unor lucruri fara sa fi luat cunoasterea lor in sine insusi, ci in a simți in chip limpede, prin cercare, folosul si paguba lor, pentru faptul ca a petrecut in ele timp indelungat. De multe ori un lucru pare pagubitor, dar inlauntrul lui are o lucrare plina de folos. In acelasi fel socoteste si despre lucrul dimpotriva. Adica, de multe ori, un lucru pare sa fie de folos, dar inauntru este plin de vatamare. De aceea, mulți dintre oameni afla paguba in lucrurile ce par sa aduca un castig. Dar nici de la acestia nu primim marturia adevarata a cunoasterii. Foloseste-te deci de sfatuitorul acela care stie sa probeze cu rabdare lucrurile care cer o dreapta socoteala (un discernamant). De aceea, nu oricine este vrednic de crezamant cand da un sfat, ci numai acela care mai intai si-a chivernisit bine libertatea lui si nu se teme de invinovațiri si de clevetiri”.
Cum putem dobandi darul deosebirii duhurilor? Pentru Sfantul Simeon Metafrastul, darul deosebirii duhurilor tine de asa-numita "simtire intelegatoare", insusire proprie sufletului, care il ajuta pe om sa faca distinctie intre ceea ce este de la Dumnezeu si ceea ce este de la diavol. Caci precum otetul si vinul la vedere sunt una, dar prin simtul gustului gatlejul deosebeste ce este al fiecaruia, asa si sufletul, prin simtirea si lucrarea intelegatoare, poate judeca si hotari care sunt darurile Duhului si care nalucirile celui potrivnic".
Sa ne lumineze Dumnezeu in toata lucrarea noastra si sa ne daruiasca putere sa nu ne incredem niciodata in parerile noastre.

Paul Claudel

Paraclisul castelului nostru se află-n biserica satului Brangue:
Poposesc zilnic, la cinci după-masă acolo, când – afară prea cald – în ea e-o răcoare de gang.
Nu te poţi fâţâi toată ziua şi,-atunci, hai să-i facem o vizită Ălui din Slavă:
Soarele,-afară, dă-n clocot, iar piaţa-i tăiată în două de-un fluviu de lavă!
Ci, înăuntru, stând dinainte-mi pură şi proaspătă ca sloiul de gheaţă, stàtua Sfintei Fecioare,
Cu pruncul la sân, în strai alb, iat-o albă,-n vestmintele-i lungi, şi tot albe, din cap în picioare.
Marie, tot eu, plin de spaime şi pofte,-nainte-ţi stau, ca un vechi nătărău!
Vremea, nicicând, n-o să-mi ajungă pentru câte-aş avea să-i şoptesc auzului tău!
Ea, însă, cu ochii lăsaţi şi cu faţa severă, dar tandră, citeşte pe gură
Cuvintele mele, asemeni cuiva carele-ascultă şi, să-nţeleagă, se-ndură.
[Trad: Ş. F.]

Guillaume Apollinaire
(Guillaume Apollinaire)

Iubirea ni se duce şi Sena înainte
Sub podul Mirabeau
Cumva să-mi mai aduc aminte
După mâhniri veneau plăceri ţii minte
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Stăm mână-n mână tot mai aproape
Când jos clipesc
Sub podul braţelor pleoape
Şi ochi eterni ai obositei ape
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Iubirea noastră apă somnolentă
Se duce-aşa
Viaţa e prea lentă
Şi ah Speranţa prea e violentă
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
Fug zilele şi nu mai ştim încotro
Cu timpul dus
Şi cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge curge sub Podul Mirabeau
Coboară ceas al nopţii stăpân
Zilele se duc eu rămân
(Traducere de C.D. Zeletin)

Raluca Faraon

Perpetuum mobile

Un om mergea prin deșert, cu o chitară în mână, cu sufletul prins în cătușe. Nicio speranță la orizont, dar pașii lui știau să scrie în nisip poeme închinate soarelui care îl ține în viață. Și drumul era ba o frânghie deasupra prăpastiei, ba fundul prăpastiei.
Un om mergea prin deșert fără o țintă precisă, iar deșertul era geneza și sfârșitul lumii, harta culorilor fără nuanțe și țipătul ca un rotocol din vârtejul damnării.
Până când își dădu seama că de fapt înoată, în apa unui vis difuz în care, printre glasuri de sirene, propriul glas îi croiește drum sigur spre o insulă de poezie și infinită mirare.

Flori Bălănescu

îmi pun cătușele
ies din casă
execut mișcări
respect legi
calc pe inimă
la ușă scot cătușele
intru în casă
fac un duș o cafea
citesc documente
scriu șterg acopăr
spații mici
noaptea visez
o iubire imposibilă
mă emoționează
mă ține departe
zâmbesc copilărește
ziua începe ca
o bucurie palidă
dincolo de ușă
totul se plătește

Adelina Fleva

asemenea ție dau bice ploilor și te implor
azi sunt cuminte dau bice ploilor ca un jocheu
de secetă mi s-a albit sub braț cămașa
ești trup din trupul nordului nefericit
iar seceta ți-o stinge de un timp
doar vinul și apoi cârciumăreasa
dau bice ploilor ce dintr-un bici ar vrea să muște
poate din carnea ploilor mustind de dor
iar eu sunt biciul care zvântă toată răceala rea din tine
și sângele ce curge din nou din iad înspre obor
dau totuși bice (ploilor ) ca un jocheu
de secetă mi s-a albit sub braț cămașa

Jorj Maria

noaptea ne face egali
ne șterge cu precizie
mințile rătăcite
se scurge peste tot
ce-i iese în cale
dispersează prudența
din cuvintele noastre
pompează sângele negru
în noi
ne testează ca pe niște animale
de povară
ne uităm numele până la ziuă
antrenați în fugile fără picioare
fără seamăn
se schimbă lumea
tristețea mea e plină de urme
nu mai are decât culoarea
din adâncul culorilor stinse
eu am trecut prin moarte
și nu-mi amintesc nimic
am în mine frigul plutonian
mă mușcă
sunt a lui.

Mos Nelutzu G

Netulburată răcoare
Vântul de toamnă
dresează norii
să se ridice pe două picioare
pe pajişti, caii
învaţă frunzele să zboare
câtă răcoare, câtă răcoare.
Lacrima lui
În cercuri colindă
oglinda de sub sălcii.
Să fie altfel
De cum am înţeles?!
Tardivă întrebare
Până când
Rămân cu coaja,
Dezbracaţi de frunză
Dorm copacii
Înveliţi cu amintiri

Vişan Drago
Zidule al fărădelegilor
Ajung să te doresc eliberat
ieșind aprig poveste pe luni
ca pruncul lui Lucifer astupat
de talpa iadului zidită în raclă
ca un alt cer prea smucit afară
tu zidule plin de cadaveric mortar
de trudă și de ultimele răvașe
închipuite de un alt închipuit
Eminescu ori Shakespeare
pe ritm de rap scelerat
de aurolac criminal
Zidule al tuturor
dezaxatelor gesturi
tu târâi tu zăngăni tu urli
tu ești viu și ne vei bântui
ca un lung trup al dragonilor
ce înghit zi de zi alte nevinovății
Măcar să îmi știu și eu
soarta ce vine din tine
ești cel mai așteptat zid
animale gata de tăiere boi
și rațe plecăm ciocuri boturi
spre tine zidule al îngrozirii

Mihaela Borzea

Fii foc și arzi, iubește-te cu mine,
Verigi de fum din noi să se înalțe
Spre cerul care scutură destine
Și-ncearcă de zăpezi să se descalțe
Fii râu și curgi, iubește-te cu mine,
Cascade verzi din noi să se coboare
Prin stânci căprui brodate cu suspine
Și flori de colț ce-au divorțat de Soare.
Fii aer mov, iubește-te cu mine,
Pui de furtuni în piept să ne danseze,
Din două tremurări de ploi divine,
Cernute din planete siameze.
Fii lemn și taci, iubește-te cu mine,
Stejari și ulmi să-și legene coroana
Sub toamna ce învață să se-nchine
La zidul sfânt din care plânge Ana.
Fii gând și zbori, iubește-te cu mine,
În Absolut să risipim condeie,
Iar păsări îmbrăcate-n crinoline
Să cânte la final de Odisee.
Fii Lut și treci, iubește-te cu mine,
Să fim plămada caldă din săruturi
Și peste noi, Lumina dacă vine,
Să ne transforme-n pâine pentru fluturi.

George Nina Elian
* * *
E vorba despre alegerea
Din frica-mi de moarte
am făcut o poveste fără sfârşit.
Singura mea poveste de dragoste
până la urmă.
Traducere din limba italiană:
Costel Drejoi (George Nina Elian)
* * *
Si tratta di scegliere
il dolore.
Della mia paura di morire
ho fatto una storia senza fine.
La mia unica storia d'amore
alla fine.

André Cruchaga

Always too eager for the future,
We Pick up bad habits of expectancy.
Philip Larkin
...See More

Before, the reverse of the gardens

Always too eager for the future,
We Pick up bad habits of expectancy.
Philip Larkin

Before the reverse of the gardens bleeding in each
From the leaves of the air held in the throat
Before the grain of hope worried the everyday boil
Before and now the whip of hunger as a table and table
Before I grew the air in my chest while my wife fuelling
The fire with its scent of forest
Before and now the stone fatigued from the shadows and the old fire
From the light in the eaves of the time of the eucalyptus
Before the skin tar crazy in my hands of artisan
Now an air of daggers in smell the dry trunks
From the stampede the march saying goodbye to the world we live
Now the frost illuminates the houses and the young lovers
When the magma of chaos writes its own statutes
Now my hands only open the loom of the night
And they go down to dark sighs of sugar and centuries of scum
Now the dust lifts cities and blinds them from within
I do not know if tomorrow will be the same outraged flock of life
Or another mud dungeon or another charcoal smithy.
From the book: metaphor of imbalance ", 2019

Viorel Roman

Stalin - Soare inselator

Daca pentru a intalege modul de gandire, motivatia unor decizii strategice, care au marcat soarta lumii sunt nu de rare ori mai utile decat orice unele opere artistice, atunci filmul rusesc „Soare inselator“, 1994, ne face accesibila gandirea asiatica, inaccesibila occidentalilor, a generalisimului Iosef Visarionovici Stalin, creatorul unui imperiu pe doua continente, de la Berlin la Marea Japoniei, fara precedent in istorie.

Pentru a il compara pe Stalin vs Hitler, Churchill, Roosevelt in cel de al doilea razboi mondial, evaluati filmul „Soarele inselator“, viziunea lui John Hughes-Wilson, Serviciile Secrete, Meteor Publishing, Bucuresti, 2017, p.236-251, Cap. 23 Informarea utilizatorului: Barbarossa si Hitler cu Motto: „Nu va ingrijorati, tovarasul Stalin ste ce face … “ (Raspunsul  standard pe care oamenii lui Stalin il dadeau celor care-si exprimau ingrijorarea legata de iminenta unui atac german.) si notite de mai jos.

Cine, cum a declansat razboiul mondial?
de Viorel Roman
Viorel Roman: Secretul occidentului, Romania 2019, ed. Artpress, Timisoara 2018, p.225-251

continuat in alta pagina

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu