miercuri, 21 august 2019

George Anca - GALAXIA BURLACILOR




GALAXIA BURLACILOR


Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Dragoș Vișan – Lora Levițchi – Streche Nicolae Florentin


PUȘI DINULESCU
Regrete amarnice

N-ai îndrăgit un mare scriitor...
Ai preferat, în schimb, un câine...
Şi-n loc să te lansezi spre viitor,
Te-ai complăcut cu azi pe mâine...
Dar câinele n-a perceput deloc
Cât de frumoasă şi de fină eşti,
Cât aer ar fi fost şi-atăta foc
Dac-ai fi stat şi tu să mă iubeşti...
Dac-aş fi fost mai dur, mai animal,
Poate că ne-am fi apropiat mai mult
Şi ne-am fi dus pe-al sexului năval...
Am preferat însă ceva mai cult
Să fiu, prin Eminescu să te trec
Şi-n versuri dureroase să te-nec...

Poetul și planta

Frumoasă ca o plantă
Din America Centrală
Ești... Nu ești nasoală...
De nu mă iubești?

Nu mi-ești amantă...
O! Dac-ai fi nasoală și mai boantă,
Ai putea puțin să mă iubești,
Frumoasa mea de la Ploiești?!

Hai, spune, da-a-a?
Așa sunt numai eu nasol,
Dar sufletul nu-i gol.
Și ce contează fața-a-a...

Daca ai suflet? Vezi tu?
Ce-ar fi să stingem garagața?
N-ar fi mișto, nu-u-u-?
Ce-ai zice tu?! Dar țața?

Care "țața"?
Þața-i viața!
Viața-i țața!
Þața-i țața!



LINDA BELINDA
(1979)
NOTA AUTORULUI

Volumul a apărut la Cartea Românească, în timp ce director era Marin Preda. Autorul îl intiulase Linda Bellinda, dar redactoarea , mai puțin familiarizată cu limba italiană, i l-a prezentat lui Marin Preda cu un singur  l. Autorul a atras atenția că nu e corect, dar marele om a zis: „Lasă-l așa, că e mai autohton!” Și-așa a rămas!
Cartea a fost distinsă cu Premiul Asociației Scriitorilordin București pe 1979, de un juriu prezidat de Romul Munteanu.
La două din povestirile din
Linda Belinda au fost schimbate titlurile. Raul și nostalgia sa a devenit Șprițul de vară, iar Povestea unui copil a devenit Amantul, mama și copilul.
Dintre prozele din acest volum, Poveste cu Monica a fost ulterior amplificată, devenind romanul  Burlacul, din cartea Galaxia Burlacilor(1980), tradusă în limba franceză cu titlul Le vieux garçon și având versiunea definitivă în volumul Burlacul(2011).
Acasă și Eu Liza și Nae au fost incluse în antologia lui Cornel Regman Nuvela și povestirea românească în deceniul opt (Editura Eminescu 1983), iar Familia Atanasiu în antologia de proză scurtă contemporană Arhipelag, a lui Mircea Iorgulescu(Editura Eminescu 1981).
Acasă a fost tradusă în rusă, Familia Atanasiu în germană, engleză și rusă, Despărțire în rusă, Eu, Liza și Nae și Poveste de la mare în engleză, Amantul, mama și copilul în maghiară.

În antologia de autor Crimă la circ(2003) au intrat și povestirile Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada.



*
GALAXIA BURLACILOR
(1980)
Romanul Galaxia Burlacilor

avea inițial o arhitectură destul de sofisticată. S-ar fi chemat Galaxia Burlacilor sau Istoria lui Om-e-el și ar fi tratat patru ipostaze ale lui Om-e-el, de fapt ipostaze ale singurătății: Artistul, Burlacul, Aventurierul și Repetentul. În centru era, însă, Burlacul – artist el însuși, având ceva și de  aventurier, dar și de repetent!
Să fi fost aceasta o răstălmăcire a Omului Absurd din Mitul lui Sisif al lui Albert Camus? Posibil, din moment ce autorul prezentase la terminarea Facultății de Litere o teză de licență despre Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus.
În orice caz, doamna redactoare i-a scos Artistul și au rămas doar ceilalți trei, dar fără a mai fi vorba despre Om-e-el și astfel ambiția  autorului de a da o mai cuprinzătoare și mai semnificativă privire asupra unor legături din lume  a fost compromisă.
Traducând romanul în limba franceză, Michel Wattremez a ales doar Burlacul, ceea ce-a făcut apoi și autorul, care, pentru ediția românească din 2011, s-a rezumat și el  doar la Burlacul, revăzut puțin față de ediția din 1980, ca și ediția franceză.

Burlacul a rămas, deci, ca orice burlac, de sine stătător și, fiind roman, nu-și are rostul aici. Așa că au rămas până la urmă în fața dumneavoastră aici doar părțile a doua și a treia: Aventurierul și Repetentul


*
REPETENTUL


(ca o addenda aceste Memorii de fapt, fiindcă ieşim din marjele ficţiunii şi respirăm în fine aerul tare al adevărului nemediat)

Prefață involuntară
(am încredinţat aceste Memorii întâi unui influent personagiu, care, citind, probabil, doar o parte din ele, iată, ce mi-a referat:)

Dragă Domn’ Dinulescu,
Humorul absurd este evident, dar faptele sunt prea particulare ca să treacă rampa curiozităţii celorlalţi. Ca amintiri de repetent (memorii) (le spui d-ta) mi se par prea subţiri.

Cu prietenie,
Al d-tale,
E.B.


(cu scuze pentru întârziere)


Notă din 2013 :
Cine-o fi fost E.B.? Desigur, Eugen Barbu!

Cine-o fi fost, apoi, M.D.? Desiguir, Mircea Drăgan! Dar G.V. nu era cumva Gheorghe Vitanidis? Ba da, bineînţeles! Iar M.I. nu era Ministerul de Interne, era Mihai Iacob, E.B. era Elisabeta Bostan, A.C. era nimeni altul decât  Alecu Croitoru şi-n fine, ultimul pe listă, era I.N., autorul celui mai prost film românesc din istorie, ceea ce n-a fost lucru uşor, în acest mare campionat al stupidităţii! Mai era şi S.D., adică Silviu (Sicu) Dimitrovici, singura figură luminoasă într-un conglomerat de personaje de tenebre. Apropo de Drăgan și Vitanidis. Încă de când erau stuidenți, cică erau bine cu Partidul și cu Secu, demascându-și colegii, care din cauza lor n-au mai putut termina și au trebui să-și caute alt drum: e cazul unor Grigore Hagiu, Boris Ciobanu sau George-Radu Chirovici.



*
EU ȘI ROBERT CALUL
(1982)
NOTA AUTORULUI


Volumul a apărut la Editura Eminescu și a fost puricat rău de conducerea editurii. N-a avut succes de critică. A fost tratat cu indiferență sau chiar cu ostilitate.
O zi din viața unui pinpongist a fost tradusă în franceză, engleză, rusă și germană, Roman de familie în engleză și maghiară, Poem în gernană și maghiară, Planete, În lumea diplomatică, Ploaia și Poveste de moarte în maghiară, Promovarea tovarășului Găină în bulgară, După operația de apendicită în engleză, franceză, germană și spaniolă. Manuela a fost tradusă în germană și a mai a apărut în limba română și în Ungaria, la Gyula, în revista Foaia noastră, a româmilor din Ungaria.
În antologia de autor Crimă la circ (2003) au intrat Boul și Luminița, V.H. și amintirea mării, Manuela și O zi din viața unui pinpongist.



*
CRIMĂ LA CIRC
(2003)
NOTA AUTORULUI

Volumul e subintitulat o antologie sau o ontologie de autor și afară de prozele preluate din volumele anterioare: Robert Calul-1968 (Priveghiul, Reportaj și Dumitrescu, repetentul clasei), Linda Belinda-1979 (Familia Atanasiu, Jucătorii de pingpong, Acasă, Eu, Liza și Nae, Poveste de la mare și Șarada) și Eu și Robert Calul -1982 (V.H. și amintirea mării, O zi din viața unui pinpongist și Boul și Luminița) mai cuprinde și texte inedite în volum sau chiar total inedite, pe care le public în continuarea acestei pagini.
Cartea a apărut la Editura Meronia și nu a fost difuzată, iar critica , pur și simplu decimată sau supusă consemnelor mafiotice după 1989, n-a înregistrat-o, cu o singură excepție: o cronică citită la radio de Ion Adam și apoi publicată într-o revistă din Focșani.
Dintre ineditele în volum, au apărut în presa literară încă înainte de 1989 Nadia și Pescărușul (în „Viața Românească”) sau
Nevăstuica (în „Lucedafărul”) , iar Iarna sau Starea de nașpa în 2003 la „Luceafărul”. Pisăloaga și În căutarea Luminiței, scrise amândouă înainte de Revoluție, n-au apărut și în periodice.
Povestirea O crimă la circ a apărut întâi în limba germană (Mord im Zirkus, tradusă de Gerhard Csejka, în Neue Litertatur (nr.5/1983) și apoi în Gernania, într-o antologie a literaturii române contemporane: Erkundugen II, la Verlag Volk und Welt, Berlin, 1985.

*

Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”.  „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica... Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic... Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Sia asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica... Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:
Cand nu suntem spectatori ai pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe care l-a avut spectacolul TV ''Bani de dus, bani de-ntors", in regia lui Alexandru Tocilescu, cu Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.
Nu așa își povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.
Bani de dus, bani de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.
Dar iubita lui e cam rea de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.
Nunta lui Puiu. Tase a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu. Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc. Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul iubit în SUA.
Puiu n-a terminat liceul, până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de fantomatică. Este un  „two-timing man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher, întreprinzător, dar de talie mică.
Nașul îi este superior și ca studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de crai.
Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită, viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar putea înlori. Și ea știe asta.
AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu țoape  tragicomedie în două părți cu zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie (Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel, iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu stare.
Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.
În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica. Ea se pregătește să dea examen  la facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu găsirea în lift a batistei femeii de către soț care o anchetează ca la Securitate, află ceva și hotărăște să se pună la pândă, ca să verifice relație ei cu Sandu, dar să încerce în același timp și ceva la nepoată, care s-ar putea lăsa descoperită, dacă nu măcar să-i dea în gât pe cei doi! De aceea înscenează o plecare urgentă și intempestivă din oraș.
În lipsa lui, lucrurile se întâmplă cam după cum a prevăzut tipul, numai că la întoarcere, vrând s-o seducă pe nepoată, e sechestrat în camera acesteia, tot acolo unde fusese sechetrat mai înainte și Sandu, care încercase același lucru. Cei doi se iau la bătaie pe întuneric, lovindu-se orbește unul pe altul.
Viorica fuge să-i de dreumul mătușii, care fusese și ea drogată și sechestrată de Sandu în garsoniera lui, ceea ce soțul nu știa.
În casa rămasă goală, unde nu se mai aud nici cei doi sechestrați, pătrunde cu o falc-/n cer și cu una în pământ, agitându-și toporul Matei, urmat de nevastă. El strigă după soțul Georgetei, care, venind, îl luase din drum și îi trăsese un scurt, dar eficient toc de bătaie, ca la ei la Secu.
Se întoarce și nepoata, cu mătușa. Profitând de prezența vecinilor, le propune să asiste la deschiderea ușii, în spatele căreia sunt sechestrați cei doi nemernici, care au atentat la onoarea ei. Niciunul însă nu mai mișcă , după cum se constată la prima vedere.
Dar Sandu își revine, spre bucuria Georgetei, însă Emilia, mărturisind c-a fost amanta exportatorului (soțul Georgetei) îl acuză pe Sandu că l-a ucis. Sandu e înnebunit de frică, cere Georgetei să cumpere tăcerea celor trei martori: Viorica, Emilia, Matei. Apoi vrea să tranșeze cadavrul lui Onel, dar se răzgândește: îi vine ideea să-l arunce pe fereastră și-l roagă pe Matei să-l ajute. În toată zăpăceala, Emilia își cere drepturile de amantă, vrea jumătate din averea mortului. Georgeta ezită. Emilia pleacă urmată de Sandu, apoi de Matei.
Rămasă singură cu Viorica, Georgeta își mărturisește deciziile, bănuiala că Sandu nu o mai iubește, nu-i decât omul interesului. Totuși, acum, fiind bogată, ar fugi cu el în Patagonia. Viorica îi cere însă, dacă tot s-a-mbogățit, să-i dea înapoi banii cu care a venit, că vrea să plece acasă și nu mai are cu ce. Îi răspunde repede că numai ea a adus în casă toate nenorocirile și precis e dracul gol! I se-aruncă apoi în brațe, își cere iertare, când intră, deodată, Matei, cu totul răvășit, că nevastă-sa  s-a încuiat cu Sandu la ei în apartament!
Se-ntorc și cei doi. Sandu îi cere Georgetei să facă hârtiile, că Emilia primește cât i-a propus. Dar Georgeta sare la Sandu, se ia apoi la bătaie cu Emilia, când... se stinge deodată lumina!
Apare, din camera Vioricăi, Onel, plin de sânge, care-a făcut scurtcircuit cu o șurubelniță, ca să-și facă o apariție mai spectaculoasă. Matei aleargă iar la tablou și acum sunt toți iar la lumină!
Onel le spune că a auzit tot sau aproape tot. Și e mâhnit. Și întristat. Da cel mai mult, mărturisește, îi e frică să nu bea, ca să n-o omoare pe Georgeta în bătaia pe care oricum trebuie să i-o tragă. Matei sare c-o ia la el, dar Georgeta îl vrea tot pe Sandu, Viorica își cere mereu banii cu care a venit, iar Emilia vrea să rămână în locul Georgetei. Ce face în această situație Onel, ce face  cu onoarea lui și ce fac ceilalți?
Dar mai ales, ce vrea Dumnezeu cu ei?
Citiți piesa și veți afla!
PESCĂRUȘUL  LUI  HAMLET – parodie în trei acte, în versuri și proză – 2004.
Toată acțiunea se petrece la Snagov, în zilele noastre, la vila familiei Gândilă. Gândileștii s-au îmbogățit după 1989, dar nici înainte n-au dus-o prea rău, prin comerț exterior, prin oleacă de securitate, sub acoperire comercială. Acum au o firmă înfloritoare în industria bocancilor.
Decor unic. Ziua și noaptea, într-un colț al terasei grădinii. Eventual, o piscină. Câteva umbrele în culori vesele exprimă un exotic dorit, dar rezultă un kitsch. Pe terasă, într-un cui, un pescăruș împăiat.
SĂRU MÂNA, TANTI! sau Pe pragul despărțirii, piesă în două părți cu 14 cântece. SENVICI CU INFINIT sau Al treilea cort – teleplay – 2006 – 2010.
Aceste șase piese de mai sus au fost publicate în volumul Puși Dinulescu, Teatru, Minerva, 2010. Mai recentă, CAPCANA IUBIRII a fost regizată de autor într-un spectacol-lectură.


*
Prefața autorului

Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!
Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.
Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.
Cum? Să mă fac eu însumi ratat?
De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?
Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!
Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.
Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau  pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze... Mai scurte sau mai lungi...
Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani...
Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!
În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.
Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!
Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!
Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe  ce...
E drept c-am făcut și greșeli în viață.  Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.
Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo...
Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.
Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus  că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.
Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.
În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.
E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.
Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.
Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.
Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.
Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.
- Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.
- Cum, mă?
Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.
- Ciulei? mă mir eu
- Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!
Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu... ceva în genul ăsta!
Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.
Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.
Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.
Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!
Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate...
Și uite în ce mă băgasem!
În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el... săracul!
N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.
A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.
Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..
Cine să mai înțeleagă ceva?
Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.
Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.
Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!
Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.
Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.
Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!
Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:
- Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!
Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam...
- Mai ai mult?
-  Nu. Stai că termin acuma... Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?
A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.
Eram între linii...
Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină  doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii... iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului...

Puși Dinulescu
4 ianuarie 2014


George Anca

întoarce-te pe partea inimii
ia-o în sus sanscrit în om
comandă-ţi linişte nespusă
în veac pământului născut
gata acum pe spate mort
apoi copil în burta mamei
o oră fără dumnezeu
de unde până unde trecătoare
ascultă-mă eu te privesc de-afară
răspunde-mi dinăuntru unde eşti
cine respiră pentru cine
te mai trezeşte vinovata
aducere aminte a iubirii
vei supravieţui neantului
te vei întoarce te întorci

dor
mi-i
cu-
cu
noapte cu munţi de lună plină
hrubă de lemn fără lumină
papa-
gal
dhau-
la-
d-
har
yeti cască
noaptea las’ că
o vampiră
mâţă liră
dor
mi-I
cu-
cu
papa-
gal
pe cărările muntelui Dhauladar
până la Triund şi Indora
n-am întâlnit nici o pisică
se destramă în flăcări trupul statuii surâzânde
cenuşa fără suflet sculptează stele de mare
în dansul cosmic al degetelor de praf fosforescente
somn cu ceafa pe daltă
trecătorii aruncă priviri şi unii bani adormitului
un copil se opreşte şi se aşază lângă el să-l sculpteze
are în mână un papagal fără pene
dar pasărea în mirarea limbilor omeneşti
se împănează îşi porneşte aripile
copilul plânge de bucurie
cenuşa sculptorului se scutură în vânt

furat de ironie mărturisesc din viaţă
un trecut viitorului voinţa suicidului
niciun testament doar o speranţă de
a nu fi trăit a nu fi murit în lumină
acum mă poate prinde vârtejul sfârşitului
repet gângav un sfânt dat nume
spitalului amorului meu
repudiez dodiile
defid urmaşii de hăitaşi
nimfomanele şi politicienii
ce mă vor cita citologic cytosar
doar am fost cu muţii
retrăindu-mi-i veşnic

mirele la vedere mireasa ascunsă
magnetofonul trezeşte la dans elefanţii lunii
amiază promenadă poşta poliţia spitalul
tânărul se aplecase să atingă genunchii directorului
toţi rupţi aripi de bazar în moloz apare familia vecină
dinspre vale printre bârne după oale să se-atârne
câinii lătrau luna bătea
mormântul se scufundase
să facă loc la alte oase
mă mir de balada 905 flautul ştie să-mi ia din durere
femeia în dragoste cu muntele ca vrăjitoarele
cerşetorimea daţi-ne moartea voastră măruntă
nu vrem picioare şchiopii de-o viaţă
amânate explozii aruncând lapte ţâţa din gură
Yeti al păsărilor zăpezilor peste falie sub nor mort
suferinţa orologiului bătând sfârşitul ogarilor de piatră
m-a lăsat să plec rugându-mă să mă păstrez acelaşi pentru cine va trebui
cai şerpi lut ars orez plictis religios antiyoginic
liniştirea cu o viaţă de cântec în stingere cu fum de oase fosforescente
o mie de ani nu mă atinge în mahasamadhi
cînd n-am mai avut loc în moarte am înviat în carne de ruină
nu mai sunt nimeni cânt şi din saroda vă dansez shakti
sunt fiinţă în meditaţie
am fotografiat la lumina aurei arderea aşezărilor
eroii se salvau într-o clipă insuficientă vieţii
eroii mureau într-o clipă insuficientă morţii
mai am o viaţă şapte mii eonii rabdă asemănări
mut vorbindu-mă surd înviindu-mă îmi pare rău de duşmani şi de un popor
ştirile se culeg singure din martori căzuţi repetând un refren adineauri schimbat
fulgerul inimii norul planetelor
Himalaya ţi-e patrie Saturn te ispiteşte îngenunchindu-te
dimineaţa coboară izvoare în exil
lovită fantezie de întâmplări adevărate
căzut în patima reîncarnării din pasărea cenuşii
deşteptare fumătoare inhalată cu o pată nicotină de lumină
umbră vădană în zare vedică doar o nirvană dansului piedică
aştept guzganii sepie aruncând cerneală de veghe
partium doloris in caelo et in terra delfinul soarelui
parşive şive naţii la tine în laborator
de friguri zaci şi te scoli de dragoste zaci şi mori
m-ai iubit ca pe-o copilă m-a lăsat ca pe-o străină
care din noi ne-om lăsa să se uşte ca iarba

pe firul velinţelor aurul mireselor
pe faţa leului umbra omului
netezind în unghi ochiul din triunghi
umbra apelor pe gura înecaţilor
leagănă cărările ziua înserările
în crucea veninului cu drumul seninului
tu ştergi morţii şi pui măşti să nu te mai amărăşti
cloceşte cerul pământul iese puiul bate vântul
pânzei norului de ploaie ancorele în pâraie
singuratic drum de-acas’ drumul rupt de ultim pas
mama adormită-n nuntă de termită
de-o trezi-o fulgul ce din carne smulgu-l
toate numele de hram apă-n matcă numai neam
la poale de codru verde balaur sfâţie Gheorghe
flori de tei târându-le pe sub brazdă mândrule
colindându-te cu inzii cu ochi-mâini acuma prinzi-i
fără gânduri şi alean pe Oceanul Indian
pe pământ litana cântată în Spania
pe când în Roma Vitruviu aruncă podul pe fluviu
drumul duce-afară de viaţă amară
poate o momâie în loc să rămâie
s-o aşepte gâdea gata omorâ de-a
popa cu graiul mutul cu vătraiul
chiciuri scutura strigătul lui Tla
fericit cum plânge al domnului sânge
pe faţa izvorului sîngele domnului
dezgroapă oasele îngroapă pleoapele
tatăl înscrumă a ploii mumă
scutură din ceruri mana zimbrii leii marijuana
pe patul spitalului c-aşa-i voia domnului
despleteşte-o cu un dinte pe stăpână de veşminte
din pielea argatului aşternut patului
către mare du-te-vino paznicii de la Ursino
capetele milion călcîiele cu Ion
liniştit descântec din pururea cântec
nori peste îmbrăţişări între lucruri lângă ziduri
cântecul mi-e sânge lacrimă a-l strânge
tulpina de floare lumină de soare
decât zuă decât noapte oile să-mi fie date
şi iar cântecul mă cere în veac de tăcere
mă trezisem în galop în trup moale mă îngrop
auzi-l prin şal grîul animal
blănuri panglici petice clopotele getice
gânduri de eternitate în glasul plin de păcate
de departe spaniolii bat piraţii cu magnolii
în amurgul penru nimeni fluieră-mă să te primeni
vând rudarii florile şi cumpărătorile
departe strigoi vecin păsărilor mă închin
glas tăcut în ruga mea credincios şi mă credea
gaura ninsorii zilele şi norii
ceas din urmă bate-n turlă
frigul fratele necolindatele
suflă mutul tot pământul
călare oştean zilele spre han
în amurg ciurdele tăcerilor surdele
în zile cu smaragd cetatea sfântă Agd
dincoaci alăută limba maică mută
focul dragului izvor drumeagului
în vetre alocuri greierii de focuri
soare în jug focuri la plug
ceas de sus trimes pe nor pe eres
piciorului hora pridvorului ora
frunzele pe lume ploilor pe urme
să se mai adune cărări în genune
să bată cu bâte câini să întărâte
izvor în perucă nu se mai usucă
sub vecie cânt cântec pe pământ
să zboare cetate nori cu ploaie-n spate 
inimii elită lui Tristan iubită
lutul vinul cănii fratele de sănii
ne ducem vieţile noaptea dimineţile
ne costă vieţile oglindă de Veneţie
în zori ne lungim şi noi spre izvoare înapoi
teferi prinşi să ne zidim nepoţi lui Ierusalim
la icoana mănăstirii noastre în genunchi stau mirii
caii ne ţeselă masca mai veselă
dezvelii o oaie din lupoaică bălaie
înfăşurai o mână în mânuşa din mână
se întoarce din oraş ca din Munţii Făgăraş
neînvârtit pământul biserici aşteptându-l
coastă s-o dărâme mort în moara lume
dinspre sat priveşte Gică val de moară de se mişcă
ne va plânge-n somn doamna fără domn
drumul nu se lasă înspre nici o casă
sare-n ajutor miezul nopţilor
cerul e colea pentru nimenea
coboară cobor de pe un picior
de cer fără nor cu nemuritor
calea înapoi despărţit de doi
bot căscat şi lingător peste sarea din pridvor
fiară blândă prea păroasă limba-n sânge i se lasă
arde-ne din dealul bou împungând în craiul nou
înspre corn cu pasul lins îngropăm acelaşi ins
din babe din moşi ochii noştri scoşi
în locul bărbaţilor trifoi pe câmp în sus înlorim noi
rugându-ne în dosul stânii să nu se supere bătrânii
ale palmei gene strâng un pumn de pene
umbra balaurului în gheara pajurii
cloşti şi puice o să uşui oului fiind urcuşu-i
gheara gâştelor în zbor iar tu ploaie şi eu nor
în trupuri de sus în jos sufletul întors pe dos
destinul mamei noastre în pântece de astre
sora moartă sora vie nimeni ori în pribegie
culcuşul de vite nu ne mai înghite
mormânt nimănui în baliga taurului
fiice bufniţele ei pe jos pe toaca de tei
viţe-n mână snop ţii pureci pături nopţii
muşcatele nici lendri în servici
de la Arsa pân’ la noi cine mână aceşti boi
moare fără să îndure că nu e om în pădure
oasele să se dezgheţe topite-n sânge ca-n pieţe
înălţimea ta nu ţi se năştea
la un an cât doi mort să plângi apoi
vinuri călătoare lanuri stătătoare
să ne întrebăm soarta cui nu dăm geamăt în alăm
mintea de trei ori pierzi şi o să mori
fromoasă pană de om scrie ferăstrău în pom
cum a murit cineva departe de vârsta sa
focul pe uscat ploile ţi-l bat
norul scuturat cum te-a sugrumat
rămâi a pluti pe poet fâşii
cum nu puteau fi libertatea şi
oamenii-ntr-un loc noaptea luau foc
în somn ai călătorit peste trupuri de iubit
la soarele fără cald până-n somnul celălalt
în călcâie pe coate vremea-n clopote bate
detalii de talii suple peste umbre quadruple
convalescenţe domenii de pregătire-a poienii
uşile uşile-n biserici de-a buşile
strige-ne numele în pântec mumele
scurtă viaţă claustrat într-un lac de var patrat
în izvor prelung scaldă în triung
bătrân şi bătrâne nisip tot rămâne
în apus vedem parte de eden
soarele tărâţă fratele de ţâţă
viaţa ni se trece limbă de berbece
bătrân poveştile astea părăseşti-le
în viaţă ce-ai fost nu mai are rost
stea fără obârşie pasul să o târşie
trupurile sufletele oile-n muntele
oilor cu sutele şi frunzele putrede
ca mâine şi rudele pe unde oriundele
soarele amurg călare pe murg
copil mort neant mort fără porţi fără port
bătrâni înspăimânt în mormânt de vânt
soare pe cuvânt că te înspăimânt
cumpeni peste nor întru ajutor
ştu nu vine doar n-a venit nici n-ar
pleacă şi ştiu doar n-a venit şi ar
abur pe pleoape om supt de şarpe
om peste humă cu suflet huidumă
păsări irele mâinile mele
într-o seară se înecară
bine rău bine ne pară acum şi odinioară
casei valuri să-I mai vezi pata umbrei de nuci verzi
suptă faţa se ridică tot de zid de lemn şi sticlă
nisip pe ţărm de ţări şi mări îmi cuprinzi când lacătele sfărâmi
gropi de spumă sub pământ moartea cal pică pe vânt
în numele tatălui zăpezii satului mama femeii goală cu zăpadă în poală
cuţite şi teci în secole douăzeci unul altuia conviv înţelepţi progresiv
trup iluzoriu suie-n purgatoriu poem cadă negru zăpadă
moale curte unde calcă pe nisipuri şi o halcă
o spinare fără an sac de groapă sub maidan
unde trebuie să care grăunte de măcinare
pe spinare fără baieri singur dai să te încaieri
viteji pământului sufletul vântului
întoarsă privire dinspre cer spre sine
somnul în strune zadarnic sune
n-am mai fost şi-s fără rost
şoapta neantului soarele norilor
zilele vieţilor
umbrele urmelor firele bărbilor
Zagreu din zmeu cuvântului zarul vântului
mâini din altă lume pe feţe de pe lume
cântecul umple oasele păsării deandoasele
faţa crengilor sângele eresurilor aştri şi sihaştri
hai pe capră calare să te faci întâi mare
apoi tot de prisos dă-te de pe berbec jos
du-mă până la poartă lângă pisica moartă
ispăşindu-mi ţapul ce am taie-mi capul
ori de nu adaos omului repaos
dedublat în ape înecat în sape
pe un timp imens mii de ani am mers
fugit să nu pier vlaga să ţi-o cer
patrii sure peste vârfuri de pădure şi de stârvuri
patrii goale în adânci rotogoale de pe stânci
soare gloate vrejuri scrise pa palate din abise
patrii albe-n albii spumă de cu salbă date-n ciumă
patrii pline pleznicioase în străine străni şi coase
din eterna mamă munte alb mă cheamă
nu demult departe viaţă după moarte
al tăcerii eşti dosofteiceşti
inimă candrie lângă primărie
câmpurile arătura cu ulei aprins căldura
mai era un glas în templu tânguios parcă măestru
templul oaselor inimii Indore
sunete visându-ne de fum conjurându-ne
ahuri veştede pică zarurile
cu metalurgie din copilărie
nici o urmă clatină calea de la datină
inima îi lunecă omului me mânecă
de la dodie fiori Indiei la căpriori
printre greieri şi lăcuste cu malaria sub fuste
bâzâie albine se trăeşte bine
greieri cu folos se moare frumos
picurată ceară patrie aseară
Bistriţa şi Oltul apele cu mortul
Dunărea şi Rinul barcagiu destinul
dodii indodii în India dodei
fără mamă pe pământ luminată a mormânt
tot un soare-n veci şi vineri vine maica noi mai tineri
tu te duci să te însori eu rămân pentru feciori
fi-va lume în cătun pe ploaie să mă cunun
cine sună încotro-va te sărut de la Moldova
eşti mătcuţă pe o cană eu în yoga transilvană
urma-n deal nu mi se pierde răsărită-n monte verde
munte alb în Himachal urma nu mi-o pierde-n deal
cerul fulger Dhauladar visul muntele Pahar
plouă dealuri şi cascade Eminescu Eliade
lasă viaţă lasă tot şi copilul ce înot
gemete de tigri dansul la lumina pruncilor născuţi
dansează zaruri elefanţi Rama Krishna în paradis Ganesh



Dimitrie Grama
PREDICATORUL

M-am dus să-l ascult
în fiecare duminică m-am dus
era o iarnă grea și biserica
Era mai caldă decât camera
mea de la subsol.
După predică beam vin cald
și câteodată îmi era rușine
Căci beam până se încălzea inima.
Dar nu de asta m-am dus
Era bătrân predicatorul
Unii spuneau: fără vlagă
Eu însă nu-i ascultam
El îmi vorbea mie direct
Și despre ceva ce nu înțelegeam
despre suflet.
Era o iarnă grea
Ca un păcat neiertat.


M-AM DUS LA PROCES CU MARI SPERANȚE

M-am dus la proces cu mari speranțe.
Judecătorii îmi fuseseră
frați de arme.
Ne-am salvat reciproc viața,
sau mai bine zis:
eu le-am salvat de multe ori viața
fiind cel mai bun ostaș.
Și de câte ori nu mi-au
mulțumit atunci în noroi,
în tranșee!
Acum, după aproape două ore
în care se pare că nici nu m-au recunoscut,
Frații mei de arme
m-au pus în lanțuri.
Temporar, doar temporar...
Mâine dimineață voi fi executat.


CÂND SE REÎNTORC ARMATELE

Când se reîntorc armatele
o parte dintre soldați
vorbesc o altă limbă,
o limbă străină.
Se pare că
doar copiii mai înțeleg
privindu-i respectuos
și ascultându-i
cu gura căscată.


CÂND MOARTEA ÎȚI VA BATE LA UȘĂ

Când Moartea îți va bate la ușă
vei simți un gol mare în stomac
și tremurând tot, cu genunchii moi
te vei duce să-i deschizi
te gândești că a venit prea devreme,
pe neașteptate, și ai vrea să te împiedici de covor
ai vrea să tragi de timp cât mai mult
ai vrea să nu ajungi la ușă
dar în același timp ceva te forțează să te grăbești
ca să treacă cât mai repede
momentul acesta care
n-ar fi trebuit să existe
și așa prins între ușa de la intrare

și Moarte te bate gândul că
acest moment se va repeta la nesfârșit!


DISPĂRUT ÎN TIMP

Din somnul uterin
precoce în lumină aruncat
mâini reci mă pipăie
și larma mă silește
să strig, să strig.
Un univers fereastra joasă și-a deschis
mă cațăr pe țărmul nou
și anevoie mă trezesc.

Și vară peste iarnă trece
cum risipite clipele adorm
în pleoape de bătrâni...

Alunec repede în timp cu gheare încă mai încerc
să zgârii urme în cristal
Zadarnic gând
sunt încă mic, știu bine pe aripă de vânt
aștept să cresc...

Încet, încet m-am ridicat deasupra coamelor de
munți să văd în depărtare
icoane
ridicate de străbuni pe umeri firavi de fecioară.
Uitate sunt acum și părăsite în povară
acolo unde ocrotiți de beznă tiranii timpului
mi-au pregătit sfârșitul...

Cu sulițe de foc am fost străpuns în gleznă
și am murit în universul lor.
Lumina roșie de sânge
își umole cugetul și firea 
rămasă singură privirea
întoarsă înlăuntru plânge!

Am dispărut în timp,
am dispărut în ruga interioară
cuvinte noi deschas-au alte porți
cuvinte-abia șoptite
m-au ridicat din beznă.
Știam că vii din neputință
cuget deșteptat și frate în credință.
Alături, greutate bună,
pământul ne ridică
în soare de când lumea răstignit
în evantai albastru.

Cu pas nesigur, stânjenit,
caut sprijin pentru-amândoi
și-aud
sunt tot aceleași vechi cuvinte noi
acum punte străvezie de cristal.

Și timp tot trece îngropat în timp
Sunt moș cu unghia răsfir
petale de migdal.


ȚARA LUI SORON

A trecut războiul, dar cerul este încă o gură
fierbinte, dragon ce macină câmpuri de luptă
deznădejdi, suflete, speranțe.
Pe strada noastră lumea nu mai este aceeași:
doar un bătrânel culcat pe o carte deschisă, o
funcționară părăsită și doi-trei tineri care-și
privesc mâinile cu degetele albe, răsfirate.
Pantalonii, cămașa, pașii îmi sunt așezați frumos,
lângă cârciumă, îmi sunt mici acum și de aceea
i-am și promis cuiva venit de departe. Dar nu fi
trist, mi-au fost și mie doar împrumutați.

A trecut războiul, dar zilnic mă gândesc ce s-ar fi
întâmplat dacă nu m-aș fi reîntors și nu ți-aș fi
povestit despre țara lui Soron și desprea evadarea
din foc.


ANUL TRECUT

Ar fi trebuit să fim deja plecați
Și în locul nostru să fi fost
Plantați pomi fructiferi
Sau altceva folositor.
În orice caz, asta s-a discutat,
Așa s-a promis!
Nu știu de ce, și nimeni
De fapt nu știe,
De unde și când au dispărut câini?
Trebuie să fi fost vreo neînțelegere.
Și acum bătrânilor le este frică
Și nu mai pot să plece.
Stau ascunși după perdelele
Căzute din cer
Anul trecut.


PRIN VECHI CATEDRALE CATHARE

Mă întreb dacă ați știut
că în catedrale vechi cathare
sfinții, tulburați de pași străini,
de mirosul de om,
se sinucid?
Doar într-un singur loc
mai sunt supraviețuitori.

De aceea nu e de mirare
că la pagina patruzeci și șapte
și numai acolo
dintr-o ruină se aude un cântec
de durere, dar și de iertare.
Aceasta este pagina în care
noi ar fi trebuit
să fim arși pe rug.


TUTUNGERIA

Într-un târziu mi-am dat seama
Că tutungeria din colț
De unde îmi cumpăr ziarele
- otrava mea zilnică -
a fost
clădită peste un mormânt.
Fiecare ziar are texte funebre
și mesaje de comunicare
între morți, cum ar fi:
- La câți metri ai putrezit?
- Acum nu mai simt umezeala!
sau
- Nici măcar aici nu pot scăpa de voi?
Până și țigările sunt altfel aici,
parcă inhalez suflete putrezite.
Și totuși e bine așa.
Mă gândesc cu groază
dacă vor dărâma tutungeria
și în locul ei
vor construi o creșă... !


NEBĂGAT ÎN SEAMĂ CU BRAȚELE SCHILODITE

Nebăgat în seamă
cu brațele schilodite,
artrotice
s-a prăpădit
cel care
o viață întreagă
nu a sculptat
altceva, decât
răstignirea lui Cristos.
La înmormântare
nu a venit nimeni.
Numai Dumnezeu.


NAUFRAGIU

Am plecat să te caut
pe mare.
Eram în costum și pălărie
și marea era
de gală îmbrăcată.
Din cer oglinzi
ne reflectau
ținându-ne de mână
cu toate că noi
nu ne-am regăsit.
În adâncuri
veșnicul naufragiat
s-a înroșit la față.
Era gol și
gol pușcă a plecat
și nimeni
nu știe unde.
Eram în costum și pălărie,
eram plictisit,
eram naufragiatul veșnic
atunci când te-am regăsit.


PROBABIL

Probabil că oricât mă lupt
eu nu voi ajunge niciodată
să fiu din nou lut.
Probabil că sângele meu
este apa pe care
tu o bei.
Probabil că suntem împreună
doar pentru că făurim
cercei pe care luna
ni-i face cadou de nuntă.
Probabil că
aşa gândeam când
eram piatră.



Liliana Popa
sigiliul nemărturisit

în fiecare zi vreau să te scot din inima mea
dar regăsesc mereu sigiliul nemărturisit
abesențe, reveniri cu
sclipiri flămînde de lup
fereastra se deschide singură dimineața
atunci Mediterana are ochii tăi
iar eu nu mai știu ce culoare
au ochii mei
28 iulie 2019



moartea lebedei nu a existat

moartea lebedei nu a existat
a existat doar un compozitor și cintecul lui
un violoncel și un arcuș
dar mai ales un artist
care tot umblă prin lume
noaptea se oprește pe o stăncă
în calea celor șapte vinturi

cîntecul lui se aude peste pămînt și ape
iar dimineața
Cînd Dumnezeu se trezește din somn
Îl ascultă

eu il sărut
și mai plutesc o vreme

18 iunie Malta



secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.


Ceasul aruncat pe fereastră
am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp

Şeherezada

în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste
Shahryar
stelele aveau voaluri și șalvari de mătase
și tremurau la fiecare șoaptă
te-am purtat spre nemărginirle lumii 
și suflet tău a prins culoarea cerului.
am alunecat pe flăcări
în cioburi de nopţi ascuţite de lună.
ți-am adus în palme vinul
strugurilor nestorşi
între două nopți
stelele s-au sinucis
Shahryar
îţi rătăceşte umbra mai jos de cer
printre pietre de râu....


răscrucea de gânduri
la fiecare răscruce
o tăcere cît o mirare
mă înstrăinează
cum freamătă pădurea....
și degetele viorii
prea multe întrebări
uitate pe frunzele rourate
și pentru că azi mi-am vopsit
părul şi ochii
cu verdele frunzelor
voi plăti altă vamă



Dragoș Vișan

ornitolog alungat la malul spart
.
pe-un fluviu de oriunde dus spre moarte
în Nordul depărtat plecat
către o mare rea necunoscută
niciun albatros în jur
nu se-ntrezare-n repedea ninsoare
atârn în frânghii
aplecat să văd ceva
velierul se tot zbate
ocolește pe cât poate gheața de la mal
valurile încrețite oase îmi arată
pe unde să răzbat
din când în când îl urnesc din loc
și la edec dar și trăgându-l
mai spre cursul fluviului
dintr-un rezistent caiac
.
din an în an cobor pe stânci
la un alt mal dinspre ghețari
cobor prin mine
tot navigând și-n somnuri
nici nu miroase a mâluri
natura a avut lepră
s-a scuturat de piele
nonculori tot anul
iar uneori culori
abia-nțelese
negru roșu & gri-nchis
cu oranj pe-alocuri galben
limbi apocaliptice alb scrum
revăd de la uriașe bătălii
ruine păsări dispărute
din lumea cea apusă-a
sovietelor socialiste
epavele cu morții-n
submarine nave iuți
blocuri rupte CET-uri prăbușite
șosele-nghițe de taigale
șenilele de tancuri rupte
carcasele sunt scufundate
.
mi-am luat echipamentul să rezist și șapte zile
atâta mi-am propus să stau la cerc polar
.
sfârșit de an
stau izolat de răsuflarea
ce vine dispre-agonicul continent
miroase-aici a ultime declarații de măcel
a cimitire viitoare și-a cadaverice pustii
.
în cort în sac visez întâia noapte că
înot și sar
printre vapoare lungi ori mici
încărcate vin șlepuri
cu regrete și nevoi încrustate-n bolovani
(ultimii supraviețuitori ce m-au exilat
au și ei aceleași boală ca mine lepra
dar încă nu o știu
au început să se ascundă
să-și scarpine și scalpul și coastele
și pieptul și degetele
și dosurile și podurile palmelor
în curând le va cădea părul parțial
iar cu bucățile de piele vor umple coșul
chiar falangele la urmă o să cadă
și-apoi câte o mână un picior
se vor desprinde din ei)
acesta e singurul meu coșmar
.
iar eu îmi instalez a doua noapte-aparatura
vreau să surprind pasărea miazănoapte
nimeni n-a fotografiat-o măcar până acuma
dar știu că este pe aici și o presimt
îmi țin cotul drept aproape rupt în mâna stângă
și-mi spun ”totu-i sub control” dar voci
de prin ghețarii se sparg în depărtări spre pol
mă contrazic și râd hidos
”o să prindă pe aici rădăcini acest lepros”
”se-ngroapă de viu în malul spart”
”nu-l vezi și pe nătângul ăsta
crede c-o să reușească”
e purul adevăr
vă spun exact
.
a treia noapte văd miazănoaptea
cea mov
cu verde
și neagră
ca tăciunii din pupilele de foc
nu-i vis deloc
.
a patra noapte cu furtună-o pierd
văd două șlepuri naufragiu-ngrozitor
tot echipajul lor moare
disperat mă-ntorc la foc
îmi cad trei degete de la mâini și șase
trei cu trei de la fiecare picior
și e real nu e coșmar
.
a cincea noapte bolta e puțin mai albă
se risipesc norii ca gândacii am uitat să spun că
zilele aici sunt lungi nopți fără să vrea nici ele
ridică boturile să le mângâi
precum cei nouă pui ai vulpii argintii
flămânde pe care i-a înhățat în zori un vulpoi străin
chiar în bârlog lăsând un sărat-dulceag miros
moartea s-o întâmpine pe mama-ntoarsă de la mal
iar pasărea speranței noastre încă nu s-a arătat
.
a șasea noapte ia foc în depărtare ultima centrală
nucleară a colosului imperial din răsărit
și fabrica de propagandă a lui sputin-rasputin
ultimul falnic țar ieri asasinat
mare anarhie iarăși lupte
pasărea mea deodată la o margine de lume pe brânci
pe genunchii săi bordo vine la mine și tiptil
mi-aruncă piesă cu piesă când dorm
toată aparatura și mâncarea (conservele și apa)
în fluviu iar eu sunt ca paralizat
.
a șaptea zi când mă trezii
o privii în ochi este frumoasă
tare ca oțelul cu solzi pene-n curcubeu pe fond negru
nu-mi transmite indicii că ar vrea să se lasă prinsă-n cadru
are ochi destul de hotărâți însă de-o culoare indecisă
ce mă sperie e când se supără
trece-atunci mai dă cu ciocul la ultimii salvați de înec
de pe cele două vase naufragiate venite din delta dunării
regurgitează spre unii doar catran cu foc nestins
la alți disperați ce îngheață le dă din gât din piept un lapte
albastru și un fel de insecte ce le umblă prin corp
iar aceștia încet-încet deschid ochii mari și se ridică
sparg crustele de lepră
se leapădă de neștiință își supraviețuiesc
lasă reaua știință șerpii și balaurii din ei
își iau fluturii personali ce înfloresc din larvele vindecătoare
și voioși ei se urcă-n troici în grupuri de trei-patru
fluturii imperiali strămoși aruncă drept în față harta zborului
și pornesc pe noile tărâmuri ce-i așteaptă
se întorc mai puțini dar cântând de sărbători
.
a opta zi eu ornitologul cel nevindecat
după ce am însemnat aceste ultime cuvinte
le-am lăsat în sticlele legate de jur împrejur până-n dop
fedeleș ca să nu se spargă nici de stânci
și m-am tot dus către oceanul
dezghețat dar fluturii cei negri
cei republicani
pe care nu-i văzuse încă nimeni pe pământ
mă duc acum în zbor
către alte remorchere
de leșuri pline să m-așez și eu
frânt printre… iele
.
dar a noua zi
mă trezește ea
miazănoaptea
Iubita_Una
cu un fin sărutat
și mă strânge lin
după regăsire
întrebând ”de ce
n-ai stat acolo”
”de ce de ce de ce
ți-aș fi dat și ție
laptele ca
moștenire
de familie”
”așa suntem
și noi printre cei morți
dansăm tot mai dansăm
annie lennox `dracula`
și din guns n’ roses”


Motor ”Nu mai poci să tie-ndur
.
Mie rușini di ce scri
ieșt tari măie freatî
Lunia niu si vea empleni
.
Ptiu Zene viei atoca lea răstroace
iești poarce dă cînie baconiană
ieși băiuțu țupi-țup dân Carnagiali Victorași
Mariu san Ionițî Coloiene Vikuțu Zene
Zienele Sânzierdacele ti-or plange saracelie
mama ta e sfântă că te-a născut să te-ndrepți”
.
Zeul Chinezul nu ne minte\ Zeul Chinezul ne doare
.
Vă explic de ce am dormit
ca un berbec mioritic mițos
toată noaptea desprins din turmă
până s-aud nocturna orei Una\ 1,00
l-am descoperit ieri pe chinezul zeu bucureștean
îl uitasem de tot nu-i mai băgasem deloc în seamă
nouă ani devenirea\ involuția - nu știu ce ar putea fi -
între timp a căpătat mână de sculptor fotograf poet
n-aș vorbi deloc despre\ el scrie "contactează-mă"
de parcă ar fi 211 adică să-l sun la Mecca pe mobil
ca să îi cumpăr vreuna dintre cărți de la Tracus...\ A
uite am rafturile pline numa' de tine NU-i loc la mine
m-ar fi interesat 2013 dar acum\ neomule\ te voi ocoli
dormi în același oraș cu mine dar i-am zis Iubitei_Una
iată-i fața - înger blând până acum doi ani\ vezi dragă
câte schimbări capătă\ parcă ar lua măști după măști
îl are xeroxat din fumul țigării pe Tatăl minciunii-n chip
fugi dacă îl zărești pe străzile Capitalei căci e vampir
pe el l-am văzut acum o săptămână în vis foarte clar
dacă-l declar poliția fără nicio dovadă va râde de mine
fugi de el apară-te sună-mă să nu fim și noi alte jertfe
.
Asta era ieri\ azi mor Zeule împăcat
străpuns de cuțitul tău de vânătoare
sunt un latin fals (sunt o felină scitică\ râs cu lanț
ștrangulat de tineri bacanți alaltăieri la Brașov-Rupea)
îmi primesc țepușa de foc mânia ta drept în piept
nimeni nu crede că mi-am botezat motanul Lyncos
și mă va anunța în clipa în care vei intra prin efracție
iar tu fraiere ești un satorin în plină acedie și transă
vin contururile beznei lui Sator\ ție razele-ți dispar
nu pot să fiu influențat Chinezule nechezolule poet
de niciun Berlin trâmbițat nici de către Antihristul slujit
cu atașament de tine\ de parcă ai fi eroul lui Suskind\
plănuirea apariției cărții "primăvara - vara" în Caracal
este cea mai de plâns premeditare a crimelor
ai plătit pe omul motan și te crezi Woland
descălecat într-o Moscovă ca pe-o tarla
gropile de trei metri sunt chiar sculpturile tale
a început excavatorul să degajeze atelierul morții
buze 'de plastic' ascund zidurile noii tale case Usher
pe care ai dorit-o cu acoperiș înălțat ca pe-un cui lung
ori ca pe-un țăruș din iad\ sulă de sublim drac croitor
croiește-mă cu cinismul tău heideggerian peste față
tu Zeule chinezule bucureștean născut în toate șenilele
care au trecut peste tinerimea ce mai dorea credință
iară tu retrogradule sculptor poet ai programat tot -
să ne arunci în burta chitului infinită ca pe gunoaie
pungi suflate și îngropate - marfă de marfă spre Cer
.
Socotelile tale o să rămână într-un manual de mituiri
cumpărări - vânzări celor ce îți vor crede posedarea\
suferi de boala copiilor dar ești în sevraj apoi lingi
dungi albe\ te dezici de maestrul mai mare decât tine
cu douăzeci de ani acel tanc ce umbla atât de Legere
avocații plătiți bine vor pleda pentru inconștiență\
gratiile se vor înalța și din mormântul meu
în care mă vei îmbrânci Chinezule în curând
vrând să capeți barba lui Che Guevara
printr-o revoluție a marii rușini de apoi\
vei arde încet la foc mic
dar intens din infinitul
gurii tale macabre
că-ți ies lungi
colți purpurii
de mistreț



Lora Levitchi
MITOLOGIA RENAŞTERII PRIN TITAN


În memoria mamei
Din pântecul lui Gaea: Uranus, Ourea, Pontus, pe lume au venit;
Încrucişarea lor, sortită de destin, pe Cronos şi pe Zeus au zămislit;
Copii mai răi, mai buni ai Geei, pământul de indat- au populat,
Istoria mârşavă a urii, a minciunii şi a manipulării,
Din mitologia greacă şi până-n ceastă zi,
Prin roţi de lemn ce se învârt la carul lumii,
Cu o precizie de ceas solar, neîncetat s-a repetat.
Oameni, mai buni, mai rai, se bat în piept ca sunt creştini,
Însă au sufletul aşa de pângărit, aşa de negru şi smolit,
Au omorât nevinovat semeni ai lor, necugetat,
Far ca să-i mustre conştiinţa, apoi au mers şi s-au culcat.
Pierit-a de-a lor mână şi mama, ce are doar o fiică,
Ce a primit ca misiune pe cerberi ai deconspira,
Şi pare imbosibil când lumea asta-i strânsă-n chingă,
Răii nu încetează prin caracatiţa sistemului a o controla.
Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
De ce-ai plecat de lângă mine aşa curând?!
Când bolta albastră pe cerul incrustat cu-aramă,
Şi rubiniu însângerat apus, se-nalţă în fiecare seară, tot mai sus.
Mă văd aşa de mică-n ochii tăi, atotprezent, mărite Doamne,
Dar cuget că degeaba n-am fost menită să trăiesc,
Printre atâţia oameni, plante, animale,
Tu rost mi-ai dat, când m-ai lăsat ca să trăiesc.
Port cu sfinţenie raiul dintru al meu suflet,
Sădit cu atâta chibzuinţă, din pruncie, de tine, dulce mamă,
Ce-i pur ca un cristal al lunii ce şade lângă soare,
Iluzia acestor aştrii pe cer tot împreună,
S-a spart în cioburi de stele mărgărite,
Ce-au scrijelit cu lacrimi în galaxii,
Dorul neostoit, de tine, mamă,
Ce muşcă, rupe, sfarâmă
Şi cea mai oţelită, dură inimă,
În ea sunt închegate memorii unicat,
A zbuciumatelor destine,
În filigram de aur sunt cusute,
Zale a lanţului genealogic ce-s formate,
Din preaiubiţi bunici, părinţi, copii.
Noaptea a cotropit şi dâra ultimă de ziuă.
Inceput-am a plânge cu repezi stropi de ploaie,
Trăsnete mari, fulgere fioroase în suflet îmi străpung,
Pierderea ta aşa de tare doare,
Ca fieru-ncins înfipt pe viu, în carne, oase,
Mă doare lipsa ta cea fiziceasca,
Şi neputinţa, în braţe de-a te strânge.
Maicuta dragă, cea cu puteri de peste moarte,
Din mitologice răstimpuri pân la modernism,
Îţi simt prezenţa peste tot: în natură, animale, oameni,
Ce ai trimiţi în calea mea să-mi fie scut de ocrotire şi de apărare.
Să nu mă pierd pe drumul vieţii, să văd cu claritate-n zare.
Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
Cea ce-mi zâmbeai atâta de duios deşi poate în chin trăiai,
Nici neguri de destin, nici viaţa preumblată de martir,
Nu ţi-au putut răpune al tău zâmbet de pură şi imaculată floare,
Ce-l văd că mult străluceşte în fiecare noapte,
Când bolta nopţii plânsă s-apleacă ca să pună,
Argint din praf de stele ca balsam pe inima-mi o rană
Nu voi putea uita vreodat, dragostea ta de mama,
Noptile-ţi cele albite -n muncă, să mă creşti,
Ori zilele-ţi în trudă multă, când te vedeam cum roboteşti,
Dalbele tale mâini îţi văd si-acum cum-mi mângâiau faţa în plâns
Când razgâiat copil afară mă jucăm,
Cu ai mei genunchi, pietre luând în râs.
Îţi simt a ta divină sărutare pe frunte în fiecare dimineaţă,
Şi noaptea când e cel mai greu s-adorm,
Te simt când vii cu pas grăbit întotdeauna la culcare,
Cu un sărut mă-mbii la vise şi să am somnul tot tihnit.
Dar cum să dorm măicuta scumpă,
Când ştiu că al tău rost nu ţi-ai plinit?!
Unde eşti suflet blând de mamă Margaretă,
Să mergem mână-n mână la pas prin lumea largă,
Să ostoim şi alte suflete ce-s poate plânşe,
Şi n-au ştiut în viaţa asta ce-i dragostea de mamă.
Să împărţim la toţi îmbrăţişări, fărâme de iubire,
Să nu mai fie copii, adulţi, bătrâni,
Ce-s chinuiţi de cerberi în neştire,
Să fie îndestulaţi, sătui şi îmbrăcaţi,
Să poată să zâmbească privind la cer spre tine.
Un rai de stele să coboare în noaptea asta pe pământ,
Lumina lor să-nmoaie tot ce-i smolit, hain,
Tot ce-i tăciune şi acoperit în smoală,
Miracol să se-ntâmple când dragostea de mamă,
Mâini protectoare le- aşează lor, încet, pe tâmple,
Să uite de umilinţe, de foamete şi frig,
Să aibe viaţa lor pictată nu în gri, ci în culori de vis,
Să ştie că există minuni şi pe pământ,
Din greaca mitologie şi până acum,
Puterea Domnului s-a dovedit că fiind mare.
Oglinzi din cer, în noaptea asta se vor răsfrânge pe pământ,
Ca să reflecte raiul peste un iad produs de oameni,
Ce s-au crezut zei veşnici deşi-s mâzgă-n vânt.
Acum te văd o, suflet blând de mamă Margaretă,
Eşti printre vestitorii îngeri, ce-s aşezaţi de-a dreapta Lui,
Schimbarea-i necesară la faţă pentru oamenii ce-s zei cu cap de fiară,
Răul smolit e adunat în cioburi de stele mărgărite,
Şi preschimbat în pulberi cu reflexii de argint.
Întregul Univers regenerat transmite purificate-i lumi,
Mesaje de iubire maternă către Gaea.
Salvarea a venit căci Titan s-a născut. 
Trăi v-om încă odat timpuri de aur,
Ce vor fi încrustate în columne de înviat pantheon
Norse Aesir, Vanir, Yoruba Orisha şi Azteca zei
Renasc civilizaţii dispărute de greci, etruscani şi romani
Sincretismul religiilor innoata-ntr-un spaţiu geo politic multicultural
Cresc rădăcini din cele noi, de creştini adevăraţi.
Ce vor trăi smerit şi în iubire pentru Dumnezeu.
Far a răni, a tortura şi a ucide semeni ai lor,
Că sunt învăluiţi pe veci în sfânt parfum al mamei,
De tuberoze, narcise, ambră, iasomie şi bujor.




Streche Nicolae Florentin
Vinul de liliac - Jeff Buckley

"M-am rătăcit într-o noapte rece și ploioasă,
cuprins de lumina aceea încețoșată,
am fost hipnotizat de o vrajă ciudată, sub un liliac.
Am făcut vin din liliac,
mi-am pus inima în conceperea sa,
mă face să văd ce vreau să văd,
să fiu ceea ce vreau să fiu.
Când mă gândesc mai mult decât vreau să cred,
fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac vreodat',
beau mult mai mult decât ar trebui să beau,
căci asta mi te aduce înapoi...
Vinul de liliac este dulce și amețitor, precum dragostea mea,
vinul de liliac, mă simt nesigur, precum dragostea mea.
Ascultă-mă, nu văd limpede !
Nu este ea cea care vine spre mine, aici ?
Vinul de liliac este prea dulce și amețitor.
Unde este dragostea mea ?
Vinul de liliac...mă face atat de nesigur.
Unde este dragostea mea ?
Ascultă-mă, de ce totu-i atât de confuz ?
Ea să fie, sau înnebunesc, draga mea ?
Vinul de liliac, mă simt nevrednic pentru dragostea mea,
mă simt nevrednic pentru dragostea mea...."



Tinerii

Aripi, adieri şi frunze, cât mai multe,
soarele pe cer, tinerii se sărută cu har.
Ei nu pleacă de pe pământ grăbiţi,
ei rămân îmbrăţişaţi ca nişte misionari,
să le dea şi altora ce a mai rămas
din rătăcire, din zile şi nopţi dăruite
pe altare nevăzute pentru omenire.

Ah, tinerii ăştia se iubesc ca frunzele
căzute pe pământ în adierea vântului,
ei nu greşesc cum scrie în Scripturi,
căci Cerul le zâmbeşte pe trupuri,
îi arde neîncetat până la transformare,
şi îi lăsă în jurăminte de-o clipă,
în priviri ce numai Timpul le ştie.

Iubiţi-i pe tineri cât timp sunt aici,
fără nicio ură, până nu e prea târziu,
când vorbesc liber naturii şi iubirii!
Iubiţi-i negreşit şi fiţi fericiţi pentru ei,
chiar şi numai pentru o zi de împăcare,
însoţindu-le zbaterile în chip de alinare.



Lui Nichita

e vremea ta, ingere blondin,
sa te nasti din cuvinte,
e vremea ta, barde,
sa ne cutremuri din plin
starile adormite de spirit.

saruta-ne cu doine,
uda-ne cu apa vorbirii
pe trupurile mizerabile,
adu-ne femei si efebi,
e desert in jur, miroase a lut...

si mai vreau sa nasti
din lumea ta de poezii
singuratati si fericiri,
sa dai drumul la Timp,
ca sa tic, tac, tac si eu!









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu