În Calea Ta
~*~
Învăluită în strălucire acvamarină
mă-ndrept, acum, spre Soarele
Central.
Unită cu fragmentele desprinse-n timp
din mine,
îmbrăţişată-n razele iubirii, privesc uimită
comorile aduse din fiecare călătorie.
Cu fiecare celulă, respir adânc,
calm, lent,
un spectru de culori şi mă scufund
în roşu intens, portocaliu şi galben
cald,
în irizari de verde şi albastru,
ca, în final, în armonia octavei de
tonuri înalte,
doar violetul să-mi înfăşoare cărarea
de sunet şi lumină spre Sinele-mi
Înalt.
Fărâmă de Lumină, simţi inima ce
pulsează
în Câmpul esenţei Infinitului?
Ia-ţi amintirile cu tine şi nu uita:
- Eşti una cu Lumina, eşti Tu,
eşti Calea, Adevărul, Viaţa,
eşti Alpha şi Omega,
cel ce era, ce este şi ce vine,
eşti Tot din Toate,
fără frontiere,
în efemer şi veşnicie,
întregul ascuns în miez
şi încă şi mai mult
din ce-ţi doreşti
să explorezi,
să-nveţi, să înţelegi,
să cucereşti şi să păstrezi,
un vis, o nouă lume,
o nouă formă, un simbol,
abis şi înălţare, flux şi reflux,
neantul unei pagini albe,
eclipsă, strălucire, un cod nescris!
Eşti aripă în zbor, eşti apa de
izvor,
eşti frunza în cădere, eşti soare ce
răsare,
eşti pasul de furnică, eşti leul cel
puternic,
eşti căprioara-n fugă şi cânt de
pasăre mai eşti,
eşti lutul ce trece prin văpaie
pentru a rezista în timp
şi firul de mătase întregit de
viermele pierit,
incandescent vulcan şi revărsat de
ape,
ocean şi picătură în taină oglindită,
şi piatră, şi templu, şi altar,
eşti mugur, ram şi floare,
eşti munte, nor, zefir,
furtună, cer senin,
şi mal, şi val, şi stea,
şi fulg, şi avalanşă,
şi Om tu eşti.
Alean şi jale, surâs şi mângâiere,
eşti ochiul care plânge şi râsul de
copil,
veriga ce ne leagă,
amestec de contrarii - iubire şi
durere -,
un anotimp, o treaptă,
o trecere prin viaţă şi prin moarte!
Eşi inima din toate
şi ritmul
care bate în clipa eternă Acum.
~*~
Chemarea
~*~
Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.
La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.
În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste
ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.
16 august 2016
~*~
Cine eşti?
~*~
“Io son l'umile ancella...
Un soffio è la mia voce,
che al novo dì morrà... *
Înfăşurat în ghemul gândurilor,
fiecare clipă se stinge-n însingurare
dacă nu e aici.
Durerea e mult prea mare s-o mai
porţi cu tine.
Prin tine curge viaţa ce, spre izvor,
te poartă.
Tragedia şi muzica! Luminile se
sting.
Ascultă muzica!
- liantul care ne leagă, ne uneşte -
Suntem una, suflete înălţate pe
treptele sunetelor
ce desenăm aceste cuvinte.
Cine eşti? Cine-a creat lumile
şi tot ce se vede prin ochii lor?
Cine-a creat firul de iarbă şi
căprioara ce-l paşte?
Cine-a creat pasărea cu aripile larg
deschise,
plutind în cercuri
şi-apoi depărtându-se-n zările
întinse?
Lumina lină şi caldă străbate
ca un foc stările în care-ţi aşezi
sufletul
cu puterea ce se naşte din viaţă.
Îndrăgostiţii mor ultimii. Simţi o
prezenţă,
o copleşitoare şi-o apăsată duioşie?
Cuvintele nu-şi mai au loc.
În lumea noastră suntem însuşi
cuvântul.
În noi se naşte totul.
Acum începi să trăieşti adevărata
viaţă.
Cum să nu-ţi aminteşti?! Aici eşti
dintotdeauna!
Simţi iubirea cum curge-n trupuri
ca un râu al vieţii într-o nouă formă
care se ridică şi-apoi ia alt drum?
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea
nopţii
să intre-n lumina simţirii?
E ultima noapte când umbrele o să
dispară.
Din ceaţa unor vremuri demult apuse
va răsări lumina în viaţă,
contopindu-te cu raiul.
Strigăt al vieţii, un spaţiu sacru
unde
doar sfinţii se pot întâlni.
Fiecare trăire te sfâşie,
cuvintele par intruse, acum simţi,
nu mai vrei să înţelegi nimic.
Ai coborât mare parte din cer în
suflet.
I-ai atins zăgazurile
şi ţi-ai întins mâinile peste lume.
Ai deschis porţi cu totul nebănuite.
Te bucuri să te regăseşti în viaţa ta
unică, năvalnică, inestimabilă.
- Ecce Homo! - strigă şi marea, şi
cerul, şi pământul,
îmbrăţişându-l vei deveni ca el,
nemuritor.
- Fiţi binecuvântaţi, Fii şi Fiice ai
Celui Prea-Înalt,
rămâneţi mereu aşa cum vă ştiu!
Să te descoperi cumva pe tine
în forma pregătită înainte de
întemeierea lumii...
__________________________
”Eu sunt robul umil...
Vocea mea este doar o șoaptă,
care, cu noua zi, va muri.” *
din opera “Adriana Lecouvreur”
~*~
De n-ai fi tu
~*~
Eşti un om cu multe virgule,
câteva puncte de suspensie
scăldate de nisipul cald al
clepsidrei,
acolo unde
se coace o nouă secundă,
cu mirări deşirate din dantela
timpului
- ca firul Ariadnei -
şi întrebări învolburate,
meandre irepetabile ce pornesc,
în călătoria lor, înapoi spre centru.
O incantaţie revărsată
spre infinit, pe drumul spre tine,
în toate direcţiile,
neliniară, precum e viaţa!
Acolo e totul, în punctul arhimedic
ce-atârnă
printre atâtea chei şi fluturi,
de bolta unui cer nevăzut
şi-n taina cercurilor întrepătrunse
prin straturile de uitare
ce se contractă şi se dilată,
ca inima ce pulsează neobosită
în mozaicul clipelor răsucite
ce mustesc de culori abandonate
de frunzele amintirilor!
Detaşat de umbrele
şi detaliile care domină peisajul,
luminat difuz de ceţurile
ce plutesc fantomatic de niciunde,
în dansul ameţitor,
ridici voalul opac dintre ani
şi-mi şopteşti: - Ce plin de tine
sunt!
De n-ai fi tu n-aş fi descoperit
nimic,
copil dulce, inocent!
Lângă tine am regăsit o zi
din adolescenţa mea visată.
E un miracol în privirea ta întoarsă
spre o poveste mirifică.
Meriţi toţi stânjeneii din Asia
şi o băiţă cu zăpadă!
~*~
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu