IRINA LUCIA MIHALCA - ...„Pleac-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”

 Constantin Tănase: „Pleac-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”

Ne-am trezit din hibernare

Si-am strigat cât am putut:

Sus Cutare! Jos Cutare!

Si cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,

Si-am luptat, cum am stiut,

S-avem nouă guvernare,

Si cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim în săracie,

Si cu asta ce-am făcut?

Ia coruptia amploare,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Scoatem totul la vânzare,

Si cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câstiga o pâine,

Multi o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin tări străine,

Si cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc întruna taxe-accize,

Si cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte,

Si cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Tara-i plină de vedete,

Si cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!

E sloganul cunoscut;

Iarăsi am votat ca prostii,

Si cu asta ce-am făcut?

Viață. Moarte. Renaștere. La Lună Nouă

Această Lună Nouă, ne oferă un vas alchimic în care ne putem reseta valorile, așezându-ne în centrul ființei noastre pentru a face un nou angajament cu noi înșine. Un angajament că ne întrupăm puterea personală și că avem curajul să ne privim fricile, îmbrățișându-le și învățând din ele. Că ne acceptăm vulnerabilitatea, recunoscând că adevărata putere se naște din curajul de a fi și vulnerabili. Că ne recunoaștem umbrele ca fiind partea rănită din noi înșine. Un angajament, la această Lună Nouă, că renunțăm la ce nu ne mai servește și că avem curajul să renaștem din propria cenușă.

O Lună Nouă ce ne oferă oportunitatea de a ne rescrie povestea în care ne-am complăcut în ultima vreme. De asemenea, o mare oportunitate să ne acordăm cu cine am decis să devenim. Este un nou început. Mereu și mereu, ne oferim oportunitatea unui nou început.

Această Lună Nouă ne învăluie cu energia inițierii unui nou proces de transformare. Și cum știm deja că unele inițieri nu sunt chiar plăcute, s-ar putea să vrem să ne fofilăm și de data asta. Aruncând responsabilitatea pe alții. Proiectând, găsind scuze și justificări. Procrastinând. Da, am putea face toate astea. Însă... pe cine am păcăli? Adevărul îl știm. El este înlăuntrul nostru.

Această Lună Nouă ne încurajează să ne asumăm responsabilitatea pentru schimbările pe care le vrem în viața noastră.

Te invit, azi – la Lună Nouă, să-ți asculți emoțiile și, mai ales, să fii atent/ă la gânduri, la momentele de iritare – nu le da curs -, la judecăți, dorințe. Dar cel mai mult, te invit să-ți asculți corpul. Și aruncă o privire sinceră în dimensiunea vieții tale.

Cine sunt oamenii care-ți sunt în preajmă? Ce proiectezi pe ceilalți? Ce îți place?

Ce îți displace? Ce îți dorești? După ce tânjești?

Energia Lunii Noi este întotdeauna un moment bun pentru a reseta totul în viața ta. Pentru a da un refersh.  Pentru a sădi semințe noi înlăuntrul tău. Este, de asemenea, un moment bun să faci curat. Curăță ceva. Frigiderul, dulapul, sertarele, mașina, inbox.ul full.

Onorează curățenia și noul început oferit de energia acestei Luni Noi.

Cu recunoștință,

AmmaRa

Și de vrei să-ți oferi un dar, acum de Lună Nouă, alege această

„Eminescu este cadoul pe care noi îl primim pentru faptul că ne-am străduit să învățăm limba română.” (Nona Rapotan în dialog cu Jan Willem Bos)

DE NONA RAPOTAN ÎN 27 OCTOMBRIE 2019INTERVIURI

Traducător, scriitor, lexicograf și jurnalist, Jan Willem Bos a descoperit limba și literatura română în timpul studiilor de la Universitatea din Amsterdam și și-a aprofundat cunoștințele la Universitatea din București în calitate de lector de neerlandeză (1982-1984). Legătura cu România devine profundă în momentul în care o cunoaște pe viitoarea soție, Cornelia Golna, româncă la origine, cu cetăţenie americană, cea care îi este alături de peste 40 de ani.

Printre cele peste 30 de volume (proză, poezie, teatru) traduse de Jan Willem Bos din română în neerlandeză se regăsesc opera completă a lui Urmuz, antologia Nuvele moderne românești (nl. Moderne Roemeense verhalen, Editura Atlas, 2008), trilogia Orbitor de Mircea Cărtărescu (nl. Orbitor trilogie, Editura De Bezige Bij, vol I – 2010, vol II – 2012, vol III – 2015), Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian (nl. Het boek der fluisteringen, Editura Pegasus, 2015).

Jan Willem Bos a scris numeroase articole și cărți despre România, a publicat un Dicționar juridic și economic olandez-român și român-neerlandez (nl. Juridisch-economisch woordenboek Nederlands-Roemeens, Roemeens-Nederlands, Editura Go-Bos, 2012), este autorul Marelui dicționar român-neerlandez (nl. Woordenboek Roemeens-Nederlands, editura Pegasus, 2010) și coautorul Marelui dicționar neerlandez-român (nl. Woordenboek Nederlands-Roemeens, editura Pegasus, 2008, ediția a 2-a, 2014).

Prezentarea este de pe site-ul ICR Bruxelles și îmi servește drept pretext pentru ceea ce urmează să citiți. Întâlnirea a avut loc la FILIT 2019 și Jan Willem Bos e cuceritor când vorbește limba română. Dar mai ales când vorbește despre România și limba română. E unul dintre cei mai buni ambasadori pe care-i poate avea România la ora actuală.

Credit foto: Keke Keukelaar, Amsterdam: http://www.kekekeukelaar.nl/

Am venit la FILIT 2019 cu gândul să stau de vorbă (și) cu traducători de literatură (din limba română în alte limbi), pentru că știu că munca unui traducător n-o să fie niciodată apreciată la adevărata valoare (sau în totalitate). Cum treceți peste acest handicap și ce vă determină să mergeți mai departe?

Pentru că sunt apreciat. Nu sunt, poate, apreciat de publicul larg, nu sunt fotbalist, nu cânt foarte bine, dar văd că munca noastră este totuși apreciată, și nu numai de scriitorii pe care îi promovăm prin traducerea noastră, dar este și apreciată pentru faptul că noi construim împreună cu editurile și cu organizațiile culturale o punte între – în cazul meu – România și Olanda, sau spațiul neerlandofon, în orice caz. Ceea ce este important, pentru că literatura este o formă de comunicare și trebuie să fie neapărat o formă de comunicare internațională, o formă unică de comunicare. Ceea ce comunică literatura nu se poate comunica prin alte mijloace și prin alte căi;  o carte de istorie, o vizită, o discuție nu pot veni în locul literaturii. Sunt ferm convins de acest lucru.

Da, o să aibă viitor literatura, și eu merg pe aceeași idee – indifernet de mediul în care va fi citită, pe hârtie sau în online, eu cred că literatura va avea viață lungă și de aici încolo, pentru că, într-adevăr, nimic nu poate să acopere mijloacele ei de expresie.

Exact. Este adevărat că piața este dificilă, că tineretul stă cu telefonul în mână, ș.a.m.d. Să nu uităm că în Time Machine, H.G. Wells a descris o societate din viitor în care vizitatorul de la începutul secolului trecut se supără că n-au cărți. Și băiatul de acolo zice ba da, avem cărți și se duce la bibliotecă și scoate de acolo niște cărți care se pulverizează în mâinile lui. Deci, această amenințare – uite că în viitor n-o să mai fie cărți –  a existat încă de atunci, există de cel puțin 100 de ani. Ce vor găsi alte mijloacede transmitere a literaturii, cred că e o necesitate pur și simplu de care nu putem să ne debarasăm.

Descoperiți o lume nouă, vă așezați în mijlocul ei, vă uitați în stânga, vă uitați în dreapta, observați tot – schimbări, personaje, relații etc. Este valabilă această descriere pentru munca unui traducător? Cu alte cuvinte – cum începe la dumneavoastră procesul?  Cum vă apropiați de un autor și de un text, de o scriitură?

E foarte greu să dau un exemplu care nu va lua două ore, pentru că  există în primul rând relația pe care trebuie să o stabilești cu o carte, după aceea relația pe care trebuie s-o stabilești cu un autor, după aceea relația pe care trebuie să o stabilești cu o editură și abia după aceea urmează pasul în care te apuci efectiv de traducere. Eu citesc destul de multă literatură română, nu reușesc să citesc toate cărțile care apar, pentru că, din fericire, apar foarte multe, dar sunt la curent și dacă cineva îmi sugerează o carte –uite, citește-o pe asta că e foarte interesantă, o iau și o citesc cu foarte mare plăcere. Însă, trebuie să recunosc că ambițiile mele vor fi întotdeauna mai mari decât posibilitățile editurilor. Eu trebuie să fiu conștient de acest lucru, este ceva pe care nu îl pot depăși, eu pot să vă dau 20 de titluri pe care aș vrea să le traduc în neerlandeză în momentul de față, dar nu reușim decât cu câteva dintre ele.

Aici este vorba aspectul pragmatic, de dimensiunea pragmatică.

Desigur. În momentul în care eu am un titlu sau eu văd o portiță și consider că e o carte care merită tradusă în neerlandeză, mă duc la o editură cu un capitol tradus sau cu două capitole traduse, dar, pe de altă parte, există și varianta să fiu căutat de o editură. O să vă dau un exemplu, cu ultimele trei traduceri. Anul trecut a apărut Mihail Sebastian, După două mii de ani, și a fost o traducere solicitată de edituri, după ce a apărut în Anglia.

Tocmai ce am avut o discuție cu Lionel Duroy, alaltăieri la București, legată de Eugenia, romanul care pleacă de la După două mii de ani, iar ceea ce-mi spuneți dvs e o continuare foarte frumoasă și mă bucur  Mihail Sebastian e cerut.

Da, e cerut, a fost tradus în câteva alte limbi, ceea ce ajută foarte mult pentru o editură din Olanda. Prima întrebare este: e o carte care a mers bine și a fost bine recepționată în România? În al doilea rând, ce succes internațional a avut? Eu primesc și solicitări din partea uor autori care zic „Uite,  domnule, eu nu am avut succes în România, e o mafie, nu poți să pătrunzi, mă ajutați să mă public în Olanda?”. Și fără să citesc un rând, spun că nu aveți nicio șansă, îmi pare foarte rău, o să vă supărați, dar vă explic care este situația.

E vorba de un lanț trofic, natural, de o logică naturală de care trebuie ținut cont.

Penultima carte a fost O moarte care nu dovedește nimic de Anton Holban. Mi s-a solicitat o carte din perioada respectivă, care să nu fie o cărămidă, un bolovan de carte și eu am ales titlul.

Interesantă alegere, pentru că Anton Holban în România nu prea se mai citește.

Știu, dar toți profesorii de română s-au bucurat.

Categoric că au și de ce.

E și un roman foarte frumos, a fost și bine primit în Olanda, a apărut abia în iunie și este și un roman sau un scriitor important în istoria literaturii române. Și ultima carte este o veche ambiție de-a mea, de fapt este o ambiție din anii studenției, o carte pe care am citit-o și recitit-o de nu știu câte ori, e vorba de Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.

Uau! Știu c-au fost multe discuții legate de traducerea Crailor, pentru că, într-adevăr, este o carte care pune foarte multe obstacole, adică provoacă foarte mult traducătorul. Aici mă leg de următoarea întrebare și putem pleca chiar de la Craii de Curtea Veche. Traducătorul rescrie cartea pe care o traduce…

O recreează.

O  recreează, da, dar mai aveți un imperativ categoric după care vă ghidați, zic eu, acea dedublare, adică obiectivarea pe care trebuie să o aveți față de text și față de scriitor, astfel încât să puteți să redați ideea și toată scriitura așa cum este ea, adică să fiți vocea autorului. Din acest punct de vedere, care carte v-a dat cel mai mult de furcă sau care scriitor?

Eu am tradus trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, ceea ce e un text destul de dificil, sunt trei cărămizi de fapt.

Și ca dimensiune, și ca scriiitură.

Da, dar, deci răspunsul meu are două aspecte. Primul aspect este legat de – și același lucru este valabil și pentru Mateiu Caragiale – fraze foarte complicate, pe care trebuie să le diger foarte bine ca să le redau în neerlandeză, dar se pot rezolva. Problema la Cărtărescu a fost cu jocurile de cuvinte, în volumul doi mai ales, unde sunt tot felul de rime porcoase, jocuri de cuvinte ș.a.m.d. Acolo am stat o vară întreagă, mi-am sacrificat o vară întreagă ca să găsesc soluții. Și vă spun că niciodată nu m-am îndepărtat atât de mult de textul original, cu binecuvântarea lui Mircea, cu care sunt în relații de prietenie, care a înțeles foarte bine, a zis da, pentru că, într-adevăr, a trebuit să rescriu pagini întregi. Dar acestea se pot rezolva, și frazele interminabile se pot rezolva, și arhaismele la Mateiu Caragiale se pot rezolva, pentru că avem și arhaisme în neerlandeză, și chiar dacă la un moment dat, pentru o frază românească nu am echivalent, atunci compensez în fraza următoare. Deci, există acolo tot felul de tertipuri care țin de meseria traducătorului. Marea mea problemă rămâne regionalismele. Pentru că nu am echivalente.

E o  problemă de nuanță.

Acolo e problema. Dacă nu se vorbește limba română standard, atunci cum să traduc? Cum să traduc moldovenismele lui Creangă? Într-un dialect olandez sau în flamandă sună aiurea, la care se adaugă faptul că eu am crescut la Amsterdam, nu cunosc dialectele olandeze suficient de bine. Plus că ar suna foarte ciudat, totuși, ca un țăran din Creangă să vorbească ca un țăran din nordul Olandei.

E vorba despre inadecvare și, într-adevăr, îți pui problema – ca specialist – ce sacrifici.

Eu inventez un fel de limbaj care are un iz țărănesc, dar care nu este un dialect cunoscut olandez. Mai este Creangă? E cu semn de întrebare. Am mai zis și cu altă ocazie, eu nu mă ating de Eminescu, pentru că din toți poeții pe care-i cunosc eu, Eminescu e cel mai lost in translation. Eminescu este cadoul pe care noi îl primim pentru faptul că ne-am străduit să învățăm limba română.

Interesant. Tocmai am găsit titlul interviului! 🙂 Mi-am adus aminte că aseară am fost la o lansare de carte scrisă de Frank Biart, un scriitor care mie îmi era total necunoscut până acum, un poet fantastic, extraordinar. Exact această discuție  a fost și cu traducătorul lui Bidart, pentru că și el a avut probleme cu apropierea de text, cu redarea sensului,  la poezie e crimă și pedeapsă să redai sensul.

Mai ales dintr-o limbă romanică într-o limbă germanică, acolo e foarte, foarte complicat.

O, da. Mi-am adus aminte că, mai demult,  am ascultat un reportaj despre o doamnă plecată din România care se stabilise în Olanda și își dăduse doctoratul în Olanda în arte plastice; mi-a atras atenția cum povestea că i-a fost mai greu să învețe limba, pentru ea adevăratul doctorat a fost să învețe limba, nu să-și dea doctoratul în arte plastice. Dumneavostră cum v-ați apropiat de limba română? Bănuiesc că o să spuneți că e mai ușoară decât neerlandeza.

Nu știu, vorba ceea, nu poate fi o limbă grea dacă și copiii mici o vorbesc. 🙂 Eu sunt conștient de faptul că neerlandeza nu este ușor de învățat pentru un vorbitor de română, dar nici româna nu este limba cea mai ușoară, eu am mai și predat româna, și în general studenții mei buni se deosebeau de cei proști prin folosirea genitivului.

La fel e și cu faimoasa problemă de acord în românește care dă bătăi de cap.

Cu toții mai greșim când vorbim o limbă străină, nu e o problemă. Eu am avut ocazia să stau destul de mult în România, de la începutul studiilor. Am venit pentru prima oară în România în primăvara anului 1974, în același an, la sfârșitul primului an academic, am stat chiar două luni și jumătate. M-am plimbat prin toată România cu un prieten pe care-l cunoscusem în București, cu prietenul meu Doru, deci am vorbit mult cu el, am vorbit mult cu oameni și m-a ajutat acest lucru foarte mult de la bun început.

Ați făcut baie de limbă.

Am făcut baie de limbă și atunci erau și ani mai ușori, știm că nu era o situație ideală în România, dar se mai putea respira. După aceea  am venit în fiecare an, de-a lungul anilor ´70, am stat un an la specializare  în ´78-´79; am fost lector de neerlandeză, olandeză, cum era pe atunci, între ´82 – ´84, deci am avut ocazia să aud româna vorbită de români.

În anii ´80 atmosfera deja începea să se strice.

Da, deja nu mai era o plăcere. Între ´84 și ´89 nu am mai venit în România, pentru că nu era nicio plăcere și-mi făceam și probleme pentru prietenii mei. Dar întotdeauna am avut ocazia să vorbesc cu oameni din toate categoriile sociale, din toate zonele geografice și m-am apropiat și mai mult de limba vorbită.

Asta pentru un traducător, cred că ține de cultura profesională, nu neapărat de cultura generală.

Sigur, sigur.

Pentru că nu poți să-ți apropii limba decât pe o astfel de cale.

Ascultând, citind, vorbind, adică toate aspectele contează.

Când ați realizat că puteți traduce limba română?

Am avut tupeul pur și simplu, pentru că…

Tupeul începătorului?

Tupeul olandezului care crede că le știe mai bine. 🙂

Să nu-mi spuneți c-ați pus pariu, pentru că nu vă cred.

A fost din nevoia de a comunica lucrurile care mă preocupau în anii studenției. Pentru că nu se știa nimic despre România și am simțit nevoia să împărtășesc ceea ce făceam eu cu prietenii, cu familia, cu fratele meu, cu mama mea ș.a.m.d. Am început să traduc de plăcere, câte o poezie, câte o nuvelă scurtă ș.a.m.d. Și prima, de aceea vă spuneam de tupeu, prima mea provocare mare a fost când a venit Leonid Dimov la Festivalul de poezie de la Rotterdam, pe care l-am nedreptățit, drept să vă spun, nici nu îndrăznesc să văd traducerile pe care le-am făcut atunci, dar nu era nimeni care putea să facă în momentul acela traducerile.

Dimov iarăși este un poet intrat într-un con de umbră în România la ora actuală, din păcate. Bine, poezia oricum n-o să fie niciodată în prim plan, are publicul ei de nișă. Nu știu dacă e chiar foarte bine, dar are capacitatea asta de a se conserva și de a-și găsi publicul ei pentru totdeauna.

Eu am fost bun prieten cu Dimov dar în perioada aceea, anii ´80, când am fost eu lector, el  stătea mai mult pe acasă, nu mai simțea nevoia să participe la acrtivități și citea cele 100 de cărți, le recitea, avea doar 100 de cărți, spunea că altceva nu-i mai trebuie. Și îl vizitam să mai povestesc ce se întâmpla în târg… A zis că nu-l mai interesează ce se publică acum, el rămâne cu Dickens, cu Dostoievski și alții. Îl amuza când mai veneam să-i povestesc ce se mai aude prin târg.

Cum vi se par românii după atâția ani de cunoaștere? Cum i-ați caracteriza?

Prea pesimiști.

Exact așa i-a descris și  Lionel Duroy și i-am dat dreptate.

Da, așa este, eu am cunoscut România anilor ´70, România anilor ´80, ba și România anilor ´90. Dracul nu este chiar așa de negru cum este zugrăvit și dracul nu este deloc roz în Occident, ceea ce este foarte important. Eu nu pot să trăiesc din traducerile literare, deci sunt și traducător, interpret autorizat și am foarte, foarte mult de a face cu românii care sunt într-o situație foarte dificilă în Olanda – ori că sunt certați cu legea, ori se încurcă cu drogurile (care sunt aproape libere în Olanda), ori sunt exploatați de niște patroni fără scrupule ș.a.m.d. Și chiar și cei care reușesc să se stabilească în Olanda, rămân cu foarte multă nostalgie față de România, și avantajele materiale pe care le au nu întotdeauna compensează pierderea. Asta este un lucru important de știut și de realizat.

Într-adevăr, există în continuare, mă surprinde faptul că la 30 de ani de la revoluție există în  continuare mirajul occidentului, este ceva ce ține de pesimism. Pentru că acest pesimism blochează, blochează orice urmă de acțiune și orice dorință de a face ceva și acest fel stagnezi. Și dai în regres și e păcat.

Da. Vedem cât de greu se schimbă o mentalitate și cred că românii sunt în general foarte frustrați în relațiile lor cu statul. Nu mă refer doar la factorul politic, dar și la factorul administrativ. Deși sunt îmbunătățiri foarte clare, foarte evidente. adică e o mare diferență între relația dintre un cetățean român și statul lui sau funcționarul public, față de cei din Republica Moldova, de pildă. De exemplu, în relațiile cu Poliția rutieră, de pildă, în România te înțelegi cu ei, în Moldova nu te înțelegi cu ei și e o mare diferență. S-au făcut progrese sensibile, dar mai trebuie timp, timpul rezolvă întotdeauna problemele.

Timp și consecvență.

Și solidaritate, și simțul comunității ș.a.m.d. Sunt destule probleme, nu zic că nu sunt, dar parcă nu le avem noi, adică în Olanda nu sunt probleme? Am citit astăzi în presa olandeză, în ziarul la care sunt abonat, un articol despre agresiunile cu care se confruntă șoferii de autobuz în Olanda, o mare problemă aflată în creștere. În momentul în care întârzie 2 minute în stații șoferul este înjurat, este amenințat. Nu este o situație ideală. Și sunt și foarte mulți români care au stat o perioadă de timp în Olanda, s-au săturat de Olanda, au venit acasă și au zis nu-mi mai trebuie mie Occident niciodată.

Când ați observat la nivel de literatură toate schimbăpile astea? Pentru că toate aceste schimbări se reflectă și la nivel de scriitură. În România sunt foarte mulți scriitori care s-au axat pe astfel de literatură, care e la granița asta dintre ficțiune și non-ficțiune sau memorii, jurnale. Poliromul are o colecție cunoscută (Ego.Proză), de exemplu și eu am observat că într-adevăr, în ultimii ani, cel puțin în ultimii 10 ani, a început să pătrundă aspectul ăsta de pesimism, așa. Dumneavoastră le-ați sesizat, la nivel de text?

S-a schimbat oarecum tematica, vedem problema părinților emigrați, de pildă la Dan Lungu, la Liliana Corobca, la colega mea din Belgia, Nicoleta Beraru, care a scris și ea un roman despre cuiburile părăsite, deci asta e o tematică care se regăsește. Sau românul plecat în afară care la un moment dat se întoarce acasă, la Marin Mălaicu-Hondrari, este o tematică care se resimte imediat, ceea ce arată că românii nu trăiesc într-un turn de fildeș, scriitorii români sunt foarte bine înfipți în realitatea actuală, și a României, și a lumii înconjurătoare. Ceea ce este fascinant este cât de mult s-a schimbat perspectiva românului asupra lumii. Tinerii de astăzi nu-și mai dau seama cum era în anii ´70, în anii ´80, în care ei nu cunoșteau pe nimeni care trecuse granița. acum copiii ăștia nu-și pot imagina așa ceva. Un student care nu a fost niciodată la Paris sau la Viena, nu există pur și simplu. Atunci nu existau tineri care călătoriseră. Deci e o altă perspectivă asupra lumii, românii de astăzi, și după 10 ani de la intrarea în Uniunea Europeană.

Limba română este – vă dau o serie de epitete, și să-mi spuneți cu care sunteți de acord – frumoasă, ludică, expresivă, dificilă, fascinantă sau altfel cum?

Da!

Toate acestea?

Eu nu am o relație exaltată cu limba română, pentru mine este un instrument de lucru, plus că vorbesc atât de des româna, aproape zilnic, e o limbă cu care m-am maturizat, deci pur și simplu a doua limbă sau a treia limbă pe care o vorbesc în mod curent și în mod frecvent. Sunt anumite lucruri care îmi plac foarte mult, e o muzicalitate care, desigur că impresionează, mie îmi place foarte mult bogăția vocabularului, amestecul de elemente de origine slavă, elementele romanice, ș.a.m.d., e un lucru fascinant.

Ați tradus poezie, ați tradus și proză, dramaturgie ați traduce?

Am tradus, l-am tradus pe Marin Sorescu – Iona și Pluta meduzei, care a fost și jucată în Olanda într-un grup de teatru condus de Liliana Alexandrescu, Apoi l-am tradus pe Matei Vișniec, o piesă mai veche, Spectatorul condamnat la moarte.

Care ar fi scriitorul sau scriitoarea de care, în afară de Eminescu, pe care nu l-ați traduce, sau încă nu i-a venit timpul?

Nu știu dacă aș refuza un text pentru că nu a fost ales de mine. Aș refuza numai dacă chiar că nu îmi place și nu s-a întâmplat.

Este  un aspect frumos acesta cu frumusețea – când traduceți, trebuie neapărat să vă placă ce traduceți?

E musai să nu-mi displacă!  Adică am tradus și texte care…

…vă erau indiferente.

Da. Am avut o atitudine mai neutră față de ele, dar asta nu înseamnă că nu pot să le traduc bine, oricum ne străduim să redăm cât mai bine meritele textului original, dar dacă ar fi chiar un text care nu îmi place, nu știu dacă m-aș încumeta.

http://bookhub.ro/eminescu-este-cadoul-pe-care-noi-il-primim-pentru-faptul-ca-ne-am-straduit-sa-invatam-limba-romana-nona-rapotan-in-dialog-cu-jan-willem-bos/

Sursa: IRINA LUCIA MIHALCA