George Anca - TECHNOLOGIE DE LA RECONNAISSANCE

TECHNOLOGIE DE LA RECONNAISSANCE

George Anca – Adrian Bucurescu – Ion Predescu – Mircea Petean – Mioara Vergu – Dragnea Gabriel – Gheorghița  Toma – Alphonse de Lamartine – Ion Heliade Rădulescu – Moș Nelutzu G – Șerban Foarță – Friedrich-Georg Junger – Zucchero Fornaciari – Daniela Birzu – Melania Briciu Atanasiu – Nicolae Nistor – Doina Filip Pavel – Ana Ioana Macaria – Marcel Vișa – Daniel Cocoș – Cristi Neacșu

TECHNOLOGIE DE LA RECONNAISSANCE

par George Anca

(Roumanie)

Intervention à la table ronde «Le français : langue d’innovation», Forum «Nouvelles Technologies et Francophonie», 22 et 23 Mars 2006, Timişoara. Roumanie et Francophonie. États Généraux : 20 = 28 Mars 2006-03-28

Les affirmations clefs :

.          la reconnaissance peut être synonyme de la francophonie

.          il n’y a pas de connaissance sans reconnaissance

.          la technologie la plus parfaite c’est le corps humain

Propositions pour le sommet de la francophonie, septembre 2006, Bucarest.

- pédagogie des nouvelles technologies dans le monde francophone

- des jeux d’enfants  dans l’univers «Laissez les enfants lire», projet initié par  Geneviève Patte, Marina Debattista, George Anca

- livres à grands caractères dans les pays francophones

TECHNOLOGIE DE LA RECONNAISSANCE

En recevant en préambule les « axes » et le triptyque «innovation, compétitivité et création », comme guide de cet atelier, on pourrait penser même à la langue roumaine étant une des « langues françaises », mais aussi de la langue française, comme expression de la créativité roumaine.

Vraiment, les personnalités roumaines francophones -  qu’on pourrait encadrer entre le culte traditionnel de la France et la francophonie de l’âge du globalisme ou mieux encore, du glocalisme – ont reconnu les valeurs françaises et à leur tour, elles ont été reconnues en France et dans leurs pays d’origine.

Si Brancusi disait que les artistes font des jouets, on voit aussi des savants jouer. Dans le musée de la Bibliothèque Pédagogique Nationale, nous détenons des lettres échangées par Spiru C. Haret et Gustave Eiffel, en 1912, à l’égard de quelques mouvements pas encore clarifiés du cerf volent et qui pourraient être utilisés pour éviter les capotages, tout comme les accidents d’aviation.

J’ai eu l’occasion de connaître le musicien Dimitrie Cuclin, illustre élève de Vincent d’Indy, le philosophe Mihai Şora, un bon ami de Gabriel Marcel, l’historien des religions, Mircea Eliade, collègue de Paul Ricœur, V.G.Paléologue, l’herméneute de Brancusi, l’écrivain Georges Astalos, ancien boursier de Pierre Emmanuel et lauréat de l’Académie Française pour la poésie.

La reconnaissance peut être synonyme  de la francophonie. Le sanskrit « abhijnana » et le grec « anagnorisis », à côté du théâtre de Kalidasa ou de la poétique de la tragédie d’Aristote, se présentent devant nous comme une invitation à la reconnaissance de soi. Le titre complet de la pièce « Sakuntala » est « La reconnaissance de Sakuntala ». La fille de la nymphe, mère du peuple indien, femme de Dushyanta est reconnue également par Apollinaire. Mais le philosophe le plus illustratif de la reconnaissance est à présent Paul Ricœur avec son « Parcours de la reconnaissance » qui met à jour les pensées classiques de Hegel jusqu’à Jacques Lacan.

À Timişoara, à la Maison d’Édition Amarcord on a publié, sous le patronage de l’Ambassade de France en Roumanie , la traduction du livre de Paul Ricœur, « La mémoire, l’histoire, l’oubli » dont nous citons :

« Sous l’histoire, la mémoire et l’oubli.

Sous la mémoire et l’oubli, la vie.

Mais raconter la vie, ça c’est une autre histoire,

Inachevée ».

Le testament philosophique de Paul Ricœur, « Parcours de la reconnaissance », a été conçu comme parcours des moments de la vie même de l’auteur, est par conséquent, paraphrasé, « Le parcours de Paul Ricœur ».

Reconnaître c’est d’abord identifier ou distinguer un objet, un lieu ou une personne,perdus de vue depuis longtemps. C’est aussi se reconnaître soi même, contre la méconnaissance de soi même. Le troisième moment du parcours, c’est la reconnaissance mutuelle.

On dit dans la sémantique générale de la psychothérapie qu’il n’y a pas de connaissance sans reconnaissance. Dans un autre sens, la reconnaissance est le sentiment d’un bien fait, « la mémoire du cœur » (Hans Christian Andersen).

On parle de la perspective de mondialisation de la (re)connaissance de l’homme et de la société, de la anosognosie (non reconnaissance du trouble), la non reconnaissance des droits nouveaux.

Les analogies spirituelles avec la technologie biométrique de la reconnaissance faciale, rétinienne, vocale, de l’écriture, de la parole d’empreintes, d’entités, d’images, rappellent que la technologie la plus parfaite  c’est le corps humain.

En fait, la technologie et la littérature sont entrées dans un rapport de complémentarité et en approchant informatique et création, démarches algorithmiques, textualités électroniques , nouvelles pratiques de lecture – écriture, incidence des technologies sur la représentation, cyberpunks.

Dans le milieu littéraire , on cite souvent le « Voyage » de Baudelaire :

« O, Mort, vieux capitaine, il est temps ! levons l’ancre !

Ce pays nous ennuie,ô Mort ! Appareillons !

Si le ciel et la mer sont noir comme de l’encre,

Nos cœurs que tu connais sont remplis de rayons !

Verse-nous ton poison pour qu’il nous réconforte !

Nous voulons, tout ce feu nous brûle le cerveau,

Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe

Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau ! »

Charles Baudelaire a été le poète français le plus traduit en roumain. Parmi ses traducteurs, il y en a un qui était aveugle. On peut saisir comme véritable innovation, l’assourdissante version roumaine qu’il a réalisée à la poésie »Les Petites Vieilles » :

« Honteuses d’exister, ombres ratatinées,

Peureuses, le dos bas, vous côtoyez les murs;

Et nul ne vous salue, étranges destinées !

Débris d’humanité pour l’éternité mûrs ! »

« De soartă ruşinate, voi umbre scorojite,

Ce-n tremur mergeţi frânte, lungi ziduri dibuind,

Nu vă salută nimeni, amarnice ursite !

Umane vreascuri doară-n vecie înflorind ! »

C’est sur une piste indo-européenne à partir de Kalidasse jusqu’à Apollinaire (dans sa fameuse « Chanson du Mal-Aimé ») que l’éternelle reconnaissance abhijnana de Sakuntala est présente :

« L’époux royal de Sacontale

Las de vaincre se réjouit

Quand il la retrouva plus pâle

D’attente et d’amour yeux pâlis

Caressant sa gazelle mâle »

Mon ami, le grand sociologiste des Indes, André Beteille,avec père français et mère bengali, je le vois comme une abhijnana – reconnaissance entre Dushyanta et Sakontala, mais aussi entre francophonie et indianisme.

Sur le terrain de l’éducation, le psychologue parle de l’estime de soi en tant qu’un résultat d’une autoévaluation, un « baromètre »révélant dans quelle mesure nous vivons en concordance avec nos valeurs. (Michelle Larivey)

On peut être valorisé ou dévalorisé devant les propres yeux par nos différentes actions. L’importance de l’estime de soi pour la qualité de vie se manifeste étant favorable à l’actualisation, attrait  pour les semblables, une base pour une certaine relation épanouissante, un gage pour la réussite.

La carte de la francophonie adopté par la Conférence ministérielle de la francophonie Antananarivo, le 23 nov.2005 re-consacre la langue française comme un précieux héritage

commun et un moyen d’accès à la modernité, un outil de communication, de réflexion et de création qui favorise l’échange d’expérience.

Entre 25 juin et 2 juillet à Sinaïa  va se dérouler le 20-e Congrès du CIÉF sous l’Appel « Francophonies et dialogues interculturels ». Les thèmes proposés sont :

.  Idées de soi, visions de l’autre

.  Pensée migrante

.  Francophonie, mémoires et racines

.  Voix et visions du 21-e siècle

.  Francophonie et francophilie

.  Écriture des sens, sens de l’écriture

.  Représentation des marges

.  Diversité et pluralisme culturels

.  Arts francophones à l’échelle mondiale

.  Traductions plurielles de la culture francophone

.   Enseigner la francophonie.

La Roumanie est l’un des 50 États membres de la francophonie, sans du moins être un pays francophone, mais étant placé dans l’espace francophone et de la latinité innée, selon la Carte. La « roumanité » peut être vue comme un cas de convergence positive, dans l’espace francophone contemporain. L’impact du français parmi les Roumains est aussi observable, par exemple, dans la communauté roumaine de Belgique, matérialisé dans l’émancipation sociale, la tolérance, la convivialité et le métissage culturel au-delà du roumain et du français également. Des trois perspectives divergentes du « vivre ensemble » dans une société multiculturelle, on distingue trois abords :

. l’approche assimilationniste

. l’approche communautarienne

. l’approche interculturelle

La dernière propose l’élaboration des modalités du « vivre ensemble » à partir des interactions concrètes des individus, ou des groupes porteurs d’histoire, de codes et d’héritages culturels différents. (Marc André)

On peut se demander si Bucarest peut-il faire figure de centre littéraire francophone, si l’on suit le titre du livre « Roumanie, capitale…Paris ». Dans son étude « Centre(s) et périphérie(s)  dans les lettres francophones, m-me M.Perişanu  souligne que l’aire des études francophones peut s’élargir et se restreindre, selon une géométrie variable. « Mouvante et dérangeante parfois, la francophonie littéraire est une patrie mythique encore trop morcelée, représentant un nouvel espace littéraire original ». L’exil linguistique des écrivains tels Elena Văcărescu (Hélène Vacaresco), Tristan Tzara, Emil Cioran, Panaït Istrati, Mircea Eliade, Eugen Ionescu (Eugène Ionesco), Valentin Gheorghiu, Vintilă Horia, Bebe Fundoianu (Benjamin Fondane), Gherasim Luca, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Georges Astalos, Matei Vişniec, a apporté au patrimoine francophone du XX-ième siècle un pilier soutenant tout un pan de la modernité: l’ennui, l’attente vide, le sens existentiel de la négation, la déconstruction, l’avant-gardisme expérimental, l’expression de la dérision.

« Le mot sablier » de Dumitru Tsepeneag est un roman charnière qui figure concrètement le trajet qui mène l’écrivain du roumain au français.

Cioran parlait de « l’immatérielle suprématie de la langue française » et de la manière dont celle-ci (vraie ascèse) a discipliné sa pensée : « J’aurais dû choisir n’importe quel idiome, sauf le français, car je m’accorde mal avec son air distingué ; il est aux antipodes de ma nature, de mes débordements de mon moi véritable et de mon genre de misères. Par sa rigidité, par la somme des contraintes élégantes qu’il représente, il apparaît comme un exercice d’ascèse ou plutôt comme un mélange de camisole de force ou de salon. Or, c’est précisément à cause de cette incompatibilité que je suis attaché à lui ».

Un jeu périphérie – centre c’est l’épatante histoire des relations Provence et Roumanie ayant son sommet dans l’amitié de Frédéric Mistral et de Vasile Alecsandri, auteur de la chanson « La gente latine » couronnée à Montpellier par Mistral même.

Le choix de la France est bien roumaine. Le sculpteur Brancusi et George Apostu sont passés au-delà, à Paris. Cristian Breazu y est au comble de sa création. Les dramaturges viennent en force après Eugène Ionesco. Le théâtre de la francophonie de l’exil ou de la prison est celui de Georges Astalos dont le présent stand de Timişoara, en synchronie avec celui de la Foire du livre de Paris, où il a un stand à lui, à 30 livres plantés aux pals de Dracula et son double, montre des titres tels :

.          « Dracula et ses doubles ».Du sommaire : Le vrai visage de Dracula ; Le bal du cimetière ; Coup de sifflet.

.          « Historikon ». Du sommaire : L’Échafaud ; Robespierre ; Napoléon.

.          « Sans issue ». Du sommaire : Qu’allons-nous faire sans Willi ; Mademoiselle Helsinka ; Le puits.

.          « L’Insoumission ». Du sommaire : Une prière de trop ; Paroles de sable ; La pomme.

.          « Utopies ». Du sommaire : Invitation à la mégalomanie ; Dissertation sur l’argot ; La pluridimensionnalité du théâtre.

.          « L’empreinte de l’exil », Du sommaire : Caviar vodka et bye bye ; Le sel de l’exil ; Retour au bercail.

.          « Les Anges du pouvoir ». Du sommaire : Sur les anges du pouvoir ; Notre thé quotidien ; L’apothéose du vide ;

.          « Satires express ». Du sommaire : Cambriolage à sec ; Chaussures de dames ; Les bonnes odeurs.

.          « Herr Haupfmann » - autofiction romanesque.

Dans la culture et l’éducation de la Roumanie on distingue un penchant particulier pour Jean Jacques Rousseau avec son « Émile ou de l’éducation ». Les traductions se sont succédées en accord avec les évolutions de la langue roumaine, mais tout en se concentrant sur l’esprit de l’auteur. En fait, la spiritualité éducationnelle rousseauiste va se préserver à travers les nouvelles technologies.

Pour tomber sur le sujet de l’atelier que vous avez organisé, j’aimerais m’exprimer en qualité de bibliothécaire, aussi bien qu’en écrivain et en anthropologiste de la culture.

La Bibliothèque Pédagogique Nationale de la Roumanie qui est entrée en 2006 dans sa 126-ième année d’existence, a constitué du début, un miroir de la pédagogie et de la culture françaises (voir les titres qui existent dans le fonds de livre Ion Zalomit et Alexandru Odobescu). Dans ces collections, bien des titres peuvent être considérés comme des encyclopédies de l’influence - confluence – correspondance roumaines-françaises.

Je voudrais présenter deux ou trois projets de notre Bibliothèque qu’on pourrait mettre en pratique à l’aide des nouvelles technologies de l’information et de la communication et que l’on propose prendre en considération :

.          Projet Patte – Debattista – Anca sur la littérature pour les enfants ( voir les annexes).

.          Organisation en Roumanie des C.D.I., projet  précédé par les cours et l’atelier de travail franco-roumain dans la Bibliothèque Pédagogique Nationale au début des années ’90. Première responsable, l’animatrice française, madame Lydia Bloch, suivie, les années suivantes par madame Anne Rabany et par m. le professeur Daniel Fondanèche, maître de conférence à l’Université de Paris VI« Denis Diderot ». L’implantation de bien des C.D.I. à Bucarest, à Sibiu,  Ploieşti, Jassy, ou Timişoara entre autres, a exigé la formation, l’évaluation et pourquoi pas l’encouragement des cadres spécialisés expressément pour le métier de documentaliste, qui dorénavant exerçaient un métier neuf et incitant. À présent, le Ministère roumain de l’Éducation et de la Recherche, en collaboration avec les Services Français d’Éducation en Roumanie ont séparé apparemment ces centres des bibliothèques scolaires traditionnelles.

Dès sa conception, le C.D.I. avait une quadruple fonction :

.          centre unique de documentation regroupant toutes les ressources de l’établissement ;

.          centre de relations publiques intérieures et extérieures ;

.          centre culturel en relation avec les autres lieux culturels du quartier ou de la ville ;

.          centre de recherche pédagogique.

Aujourd’hui, le C.D.I. se veut :

.          un système d’information multimédia ;

.          un espace de formation, de communication et d’information ;

.          un laboratoire d’expérimentation des nouvelles technologies éducatives ;

.          un lieu de culture et d’ouverture, de rencontre et d’intégration.

La Bibliothèque Pédagogique Nationale n’a pas considéré cette démarche une menace et un possible projet commun, au cadre de la francophonie on pourrait les mettre en commun . Ainsi, le fonds historique roumain et franco-roumain sera valorisé, tout en le mettant en connexion avec les nouveaux courents de la pensée  éducationnelle scientifique et culturelle. Si dans le passé, le français a été l’outil de communication privilégié des élites (voir les salons des boyards), par ce projet on démocratise et on cultive pour innover le français pour les enfants et les enseignants roumains.

3.   Dans la même ligne, en Roumanie on peut observer l’absence des publications à grands caractères destinées aux personnes à difficultés de vue. Si un projet francophonique dans cette direction sera mis en route, cela contribuera d’une manière spectaculaire aussi à la diminution de la crise générale de la lecture.

Adrian Bucurescu

Apogeul Românilor

Soarele și Luna

Cel mai vechi etnonim din lume este acela de ROMÂN. Termenul vine tocmai din limba Atlanților și este plin de semnificații. Pe parcursul acestui serial, s-a văzut că Primul Imperiu de pe Pământ s-a constituit în Neolitic, prin unirea a două popoare, din Nordul și din Sudul Dunării de Jos, primul închinându-se Soarelui, iar celălalt, Lunii. Astfel, termenul RO MAN însemna mai întâi  ”Soarele și Luna”; cf. egipt. Ra - cel mai important dintre toți Zeii, reprezentând o personificare a Soarelui și fiind venerat la Heliopolis ”Cetatea Soarelui”; MEN - Zeul Lunii la Traco-Phrygieni; Mani - Zeul-Lună în mitologia nordică.

O variantă daco-română târzie este SOL O MON ”Soarele și Luna”; cf. rom. Soare; latin. Sol ”Soare”; rom. au (arh.) ”sau; ori”; traco-phryg. MEN; scand. Mani. De aici vine denumirea de Solomonari, cărora li se mai spune și Clirici, adică preoți, de la demnitatea pe care o aveau în Dacia antică.

În mitologia românească, cei doi aștri sunt frați, așa cum apar și în celebra baladă ”Soarele și Luna”. Și în mitologia nordică, Sunna, Zeița-Soare, era sora lui Mani, Zeul-Lună.

Într-unul dintre cele mai vechi documente din lume, Piedra Pintada, adică ”Piatra Pictată”, descoperită în râul Paru, un afluent al Amazonului, Soarele și Luna sunt reprezentați în registrul superior, adică în Cer, de unde veghează destinul iluștrilor noștri strămoși, Atlanții. Astfel, ca dreaptă moștenire, româna a format din RO MAN ”Soarele și Luna”, lumină și a (se) lumina, iar din tâlcul de ”Strălucire”, a iscat rumen și a (se) rumeni, precum și denumirea unei frumoase flori, ce seamănă cu un astru cu raze, roman, cu derivatele românică, romaniță și romonel, cum i se mai spune mușețelului.

Se poate spune că, pe Piedra Pintada, Soarele și Luna, ca hieroglife, se citesc ROMAN, adică ”Romanii” sau ”Românii”. Acest tâlc a fost cunoscut întotdeauna de vechii noștri înțelepți, de vreme ce Soarele și Luna apar pe stemele celor trei mari ținuturi ale noastre, Țara Românească, Moldova și Transilvania, strălucind și astăzi în stema încoronată a României.

Românii, adică Învingătorii

Am mai văzut, în episoadele anterioare, ce însemna în străvechime RO MAN: ”Cel mai Bun conduce; Cel mai Cinstit câștigă; Cel mai Curat (Strălucitor) întrece; Cel mai Vioi (Harnic) izbândește; Cel Minunat învinge”; cf. rom. Rai; rouă; rui ”arămiu; roșcat; roșcovan; roșiatic”; roi; latin. ros ”rouă”; alban. i ri ”tânăr; nou”; rroj ”a trăi; a exista”; rroje ”viață; existență”; rom. a mâna; mană ”recoltă bogată în semănături; condiții prielnice pentru o recoltă bogată;; belșug de lapte la vite; belșug de produse la recolta stupilor; cantitate mare de bunuri materiale”; latin. Manes ”Mani; sufletele celor morți, părinți și rude, considerați ca spirite binefăcătoare - cei buni”; melanesian și polinesian mana ”forță supranaturală, impersonală, care ar sălășlui în lucruri, în plante, în animale și în oameni, exercitând o acțiune cauzală”. În ăst fel, din ROMAN, româna a moștenit și Român, a rămâne ”a lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”, și aramin, haramin ”haiduc”. Faptul că și Romanii, sub forma Romanus, și-au luat și ei acest nume etnic a fost din pricină că patria lor de origine era Dacia de Miazăzi, cum se va vedea din serialul ce va urma.

”Suntem Români și punctum”, scria poetul nostru național, Mihai Eminescu. Care neam din lume se mai poate mândri cu o așa străveche, curată și nobilă genealogie?

Stăpânii Lumii

Cum se vede și pe Piedra Pintada, pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu, Atlanții scriau și cu litere și cu ideograme, obicei ce s-a păstrat până în vremea Geto-Dacilor. Cu ideograme neolitice sunt împodobite și multe peșteri din România. Una dintre cele mai importante dintre ele este Peștera Gaura Chindiei II, situată pe teritoriul Parcului Național Porțile de Fier sau Cazanele Dunării, în apropiere de localitatea Coronini, din județul Caraș-Severin.

O superbă ideogramă din această peșteră reprezintă un astru, o stea, și se citește cu siguranță ROMAN, adică ”Strălucire; Frumusețe”; cf. rom. lumină; a (se) lumina; roman, românică, romonel, romaniță ”mușețel”; Roman - numele unui voievod moldovean; Roman (loc.). Iar steaua din peșteră seamănă perfect cu floarea de mușețel, dintr-o imagine de mai la deal!

Dar RO MAN se mai tâlcuiește și prin ”Mâna Sfântă”, adică ”Mâna Curată; Mâna Vrednică; Mâna Domniei; Mâna Sfântă; Mâna Fermecată; Mâna Dibace”, pictată în aceeași peșteră; cf. rom. rouă; Rai; rui; roi; a roi; lat. ros ”rouă”; latin. res ”bun; avere; treabă; afacere; faptă; acțiune; eveniment”alban. i ri ”tânăr; nou”; re ”nor”; rruje ”viață; existență”; rom. mână; latin. manus ”mână; cu mâna plină; acțiune; luptă; putere; autoritate”.

O Mână Minunată apare și în segmentul din dreapta-jos de pe Piedra Pintada.

O Mână Sacră sau mai multe Mâini ale Domniei apar pictate, încă din Neolitic, adică de pe vremea Imperiilor Atlante, pe tot Pământul, din Europa până în Australia. Aceste Mâini îi reprezintă pe Stăpânii Lumii, adică pe ROMANI, străluciții noștri strămoși!

Din vremea Atlanților datează și o superbă mână de bronz, cu o manșetă din aur, încă misterioasă pentru cercetători, descoperită în Elveția, în apropiere de Geneva. Este și ea un simbol al dominației Romanilor, dar și un semn de omagiu pentru rolul lor de civilizatori ai lumii, cu urmări până astăzi.

Pe crucea de mormânt a ultimului Mare Maestru al Ordinului Solomonarilor, Col. Dr. Gheorghe Bucurescu, din cimitirul de la Sărățeni, județul Ialomița, este sculptată o mână care ține o cunună, simbol al rangului de conducător, dar și al victoriei, căci Solomon și Solomonar însemnau și ”Izbândă”; cf. germ. Schlemm ”șlem; (la jocuri de cărți) situație în care unul din cuplurile participante la joc câștigă toate cele 13 lavate posibile; (la jocul de tenis) situație în care un tenisman câștigă, în cursul aceluiași an, cele patru mari concursuri internaționale de tenis”.

Acestui simbol sacru, întâlnit pe doar câteva vechi cruci de morminte din România, i se mai spune și Cununa Virtuților. În toate legendele, Solomonarii sunt considerați vrăjitori. Așa a apărut în română, din SOLOMON,  a (se) sulemeni ”a-și schimba înfățișarea; a se transforma; a se preface”. De altminteri, doctorului Gheorghe Bucurescu, care obișnuia să vindece și cu ierburi de leac, consătenii îi mai spuneau și Vraciul. A plecat la Zalmoxis la leatul 1934, în vârstă de 54 de ani.

De mai multe ori, în textele de pe tăblițele de la Sinaia, Dacilor li se spune Romani, creându-se uneori confuzii cu etnonimul cuceritorilor. Dar DAC nu era decât un sinonim al unui trib mai puternic din Ardeal pentru ROMAN, cu tâlcurile de ”Lumină; Strălucire; Conducere”; cf. germ. Tag, sued. dag ”zi; ziuă”; rom. ducă ”duce; voievod”; a (se) duce. De aceea, nu e deloc nimerit ca să se ceară redenumirea etonimului nostru și a țării în Dacia, căci ROMAN nu este doar național, ci și internațional! Suntem definitiv ROMÂNI, iar Țara Noastră a fost, este și va fi întotdeauna ROMÂNIA!

Mâna Sfântă

Mâna, unul din simbolurile noastre etnice și cel mai frecvent simbol ca parte a trupului uman, era socotită de Aristotel ”unealta uneltelor”. Semnificația ei a cuprins toată planeta. În general, Mâna exprimă tărie, putere, dominare, protecție, generozitate, ospitalitate, îndemânare, hărnicie, acțiune, țel, binecuvântare, expresie, omenie.

Limbajul simbolic celtic conectează Mâna cu puterea, conducerea și autoritatea. Se spune că regele celt Nuada a fost detronat fiindcă își pierduse mâna dreaptă într-o luptă. Mai târziu, regele Nuada și-a recâștigat tronul, după ce una din fiicele lui i-a dăruit o mână de argint, care a fost animată, în stare să se miște, cu ajutorul lui Miah, un vestit vraci și înțelept. De asemenea, în tradiția celtică, Mâna era un simbol al puterii spirituale. Mai mult decât atât, exista credința că este înzestrată cu o energie deosebită, având un rol special în invocarea Zeilor și Zeițelor Celților și Druizilor.

Pentru Amerindieni, Mâna purta semnificația comunicării.

Conform sistemului egiptean de hieroglife, Mâna semnifica manifestare, acțiune, dăruire și administrare, chibzuire și gospodărire.

În buddhism și hinduism, poziționările mâinilor, cunoscute sub denumirea de mudra, erau extrem de importante în relevarea transformărilor puterilor divine.

La Evrei, Mâna-Talisman este numită Mâna lui Miriam, în amintirea surorii lui Moise și Aaron.

În pictura creștină este înfățișată adeseori Mâna lui Dumnezeu, apărând printre nori. Creștinii mai atribuie această Mână Sfântă Fecioarei Maria.

În islamism, Mâna Fatimei, fiica lui Mahomed, proclamă cele cinci principii fundamentale: credință, rugăciune, pelerinaj, post și caritate.

Actualmente, Mâna-Talisman este o imagine cunoscută la nivel mondial, frecvent întrebuințată în bijuterii, materiale și draperii, fiind un simbol de protecție împotriva energiilor negative, pentru abundență, fertilitate, prosperitate, noroc și sănătate. De asemenea, oferă și protecție împotriva deochiului.

Dulce Românie

Împărățiile atlante s-au destrămat demult, iar pe seama lor se spun tot soiul de povești. ”Științificii” le pun la îndoială existența. Importanța străvechilor și mărețelor civilizații de pe teritoriul României - Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Turdaș etc. - este recunoscută pe plan mondial, dar nu îndeajuns subliniată de istoricii noștri, și nimeni nu le-a atribuit până acum Atlanților.

De nu vor fi fost chiar Semizei, cum spun documentele, primii conducători atlanți au fost măcar eroi de seamă, a căror amintire ar trebui să ne fie sfântă. Toate capitalele împărătești atlante au fost pe actualul teritoriu al țării noastre. Pe deasupra, numele poporului, din care vine și cel al țării, s-a păstrat curat, înfruntând mileniile. Limba română, veche și-nțeleaptă, dulce ca un fagure de miere, este urmașa directă a limbii primordiale.

Pe vremea înfloririi romantismului românesc, în veacul al XIX-lea, un adolescent entuziast, de doar 17 ani, publica în revista ”Familia”, din 2/14 Aprilie 1867, un imn de profundă vibrație patriotică, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ce mișcă și astăzi sufletele și inimile Românilor care simt ce glorie am avut și noi cândva, în cel mai strălucitor trecut din lume.

Și dacă prezentul ne apasă atât de greu, ne rămâne totuși Nădejdea, sublimată în stihurile profetice ale poetului nostru național, Mihai Eminescu:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Ion Predescu

Excelenţa interpretului

(fragment)

Parcursul cărţii lui Petru Pistol Critice si ipocritice repetă un complex tematic instituitor de sens şi coup d’envoi, transformând clasicitatea într-un discurs atât de persuasiv încât lectorul devine coenunţător. Profesorul, dintr-un omenesc “epestazis”, metaferent privind operele interpretate, instituie haloul, limpiditatea discursului de către actualitatea focalizat constrastantă a scripturalităţii prin clasicitatea din “senso, ergo sum” şi “retorica, ergo sum”.

Studiul “Un mit de toate zilele: bunul-simţ”(O modalitatea de cogito despre o carte) cuprinde “psihofizicul” normalităţii.

Afirmaţia lui Cornel Moraru din volumul “Lucian Blaga. Convergenţe între poet şi filosof”: “…căutarea convergenţei şi a unităţii fiinţei cu opera face să apară incoerenţa şi divergenţele. Este un postulat, la urma urmei, de bun-simţ, al noii critici moderne” generează metaferenţa interpretării lui Petru Pistol: “Impropriu spus, pentru că noua critică modernă nu are atingere cu bunul-simţ, ea poate fi obiectivă sau nu, logică sau deficitară la acest capitol, profundă ori superficială, în timp ce bunul-simţ este un atribut al persoanei ca instanţă morală”.

Era lumea în care zeii, rostind lexeme, instituiau ontologii, departe de aulalia recentă. Eseizările lui Petru Pistol sunt deductibile şi ductibile, liberator părtimitoare. Un eseu şi o conubialitate despre M. Şora, Constantin Mateescu, L. Dragomir, Mircea Bârsilă, George Ţărnea, Ioan Radu Văcărescu, dialogul în general, dicţionare, personalităţi, cotidian, istorii recente…

Despre Augustin Doman, cel din Moartea noastră cea de toate zilele: “Enciclopedie a trecerii într-un alt regn , fără viaţă, spectacol intertextual în “Moartea noastră cea de toate zilele” îşi dau concursul nume mari, nume mici, pretendenţi la viaţă ori dimpotrivă. O enciclopedie ca o răbăială după rădăcinile comune cu viaţa ale fenomenului urât , cu zăboviri extatice, cu-in sotto voce- accente de revoltă împotriva celei ce, în spiritu-i democratic, nivelează gândurile mari, reducându-le la statutul de panseuri de bodegă. O carte de învăţătură, de la cei mari ori de la cei mici, o ducere de mână, cum spuneau străbunii cei apropiaţi , scrisă cu o mână de tânără deloc tânguitoare “ (pag. 114).

Citatul latin sau în general (structură de adâncime) devine fratele din ecuaţia chip-umbră, limbaj memorabil, subtextual şi, apoi, parhesia dintre ridendo şi otiosus, acribia şi destinul regal. Fiecare studiu cu informaţia la vedere (modern) instituie Sensul (clasic, modern şi postmodern).

Fiecare pagină poate fi citată.

“La antici s-a spus că, dintre cele două muze, Memoria este cea mai importantă, dar, spre deosebire de Memoria psihanaliştilor, Memoria anticilor îţi aminteşte de lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată”. Afirmaţia îi propune lui Petru Pistol o bună vecinătate. Profesorul serenizând clasicitatea (într-un timp recent, buimac, tulburat), reclasicizând întoarcerea la argument într-o lume care avea nevoie de metalume, prin diferenţialele de tip lexematicâ

Se poate afirma despre Petru Pistol că a realizat, prin teza de doctorat despre Lucius Cae(ci)lius Firmianus Lactantius (scriitor creştin şi umanist paideic) prin traducerea operei scriitorului „INSTITUTIONES DIVINAE”, prin studiile recente, exegeza exhaustivă a unei personalităţi remarcabile a culturii latine în limba română.

Este o formă de Kairos, între Petru Pistol şi Lactantius, o modalitate de a fi a „eonului”. Scriitorul Petru Pistol trebuie să aproximeze concepte fundamentale şi atunci apelează, unic, la cultura veche, cât şi la cea modernă şi postmodernă. În definirea conceptului de umanism apelează la Augustin. Şi inferenţa cu I. M. Lotman: „Aşa se întâmplă - probabil – din moment ce umanismul, cel mai comun dintre lucrurile comune, rămâne un concept greu de definit: cum să defineşti umanismul, când omul însuşi este o operaţie care se sustrage acestei operaţii? Norocul este însă că natura este un text, o purtătoare de informaţie şi, în această calitate, se recomandă de la sine. Dovadă că mii de ani omul - chiar şi aşa nedefinit îndeajuns - a confirmat, prezicându-şi o definiţie pe măsură. Adevărul este că omul se defineşte din mers. Omul este cel care dintre lumină şi întuneric alege lumina. Această alegere se numeşte humanitas, iar dacă se întâmplă să aleagă întunericul, acesta se chiamă inhumanitas”.

Modernitatea și postmodernitatea interpretărilor lui Petru Pistol se întâlnesc tranșant încă de la începutul volumului Lucius Cae(ci)lius Firmianus Lactantius.

Subtitlurile capitolului inițial:"Compoziția textului în Institutiones divinae",intitulate, Intertextualitatea în opera lui Lactantiu, O structură formală tautologică, Ecoul unei viziuni muzicale a lumii, Retorica polemică a Divinelor institutii, Raportul fond-formă, Predeterminarea formei, Natura dialogată a discursului apologetic, De la problemă la taină, de la profan la sacru sunt însemnele modernității..

Textele lactantiene sunt tratate structuralist, argumentarea lecturii plurale pentru compoziția Institutiilor divine trimite spre Umberto Eco, sintagma opera deschisă, spre intertextualitatea în opera lui Lactantiu. Este un subcapitol erudit cu tehnica intertextuala și decelarea textului în intertextualitate, citați direct fiind Roland Barthes și Cristina Haulică.

Predeterminarea formei aminteste teoriile invatarii ale lui J.Piaget si N.Chomski..Celebritati postmoderne alaturi de celebritati clasice: R. Pinchon,Lactance, " Etude sur le mouvement philosophique et religieux sous le regne de Constantin", Ingremeau "Les Institutions divines de Lactance: une composition architercturale, Monceaux "Histoire litteraire de l'Afrique chretienne depuis les origines jusqu'á l'invasion arabe".

Să cităm un fragment excelent " Vorbind despre intertextualitate, o sintagmă din retorica genului precum"dizolvarea autorului"și-ar găsi ea justificarea în Inst.? Lactanțiu și, în general, scriitorii creștini din prima perioadă a literaturii creștine ( dupa periodizarea lui P. Monceaux) deci până la edictul de la Milan, scriu dintr-o necesitate imediată. Ei denotă un maximum de ceea ce se cheamă "aderența la real". Există la ei o urgență, un zel care nu exclude riscul, ci îl implică. Ei își asumă până și ultima consecință, pentru că sunt creștini și acestea sunt normele vieții creștine. Scriitorul poate să dispară, dar credința trebuie să sporească. Scriitorul creștin "trăiește ideea "fără așa numitul "balast" biografic, autorul nefiind decât o voce din mulțime, care trasează semne către "marele text", către "poemul infinit", care este Revelația. Autorul unic al acestui poem este Spiritul, Logosul divin pentru Moise ori Platon, Logosul, în acela;i timp divin și uman, pentru Lactanțiu".

Să vedem și modul de construire a modernității interpretării lui Petru Pistol. O afirmație apodictică: "Se cere o deschidere asupra tradiției păgane, o reinventariere a moștenirii înțelepciunii umane. Așa de mare este frecvența filosofilor, a poeților în paginile Divinelor Institutii, încât opera nu poate evita concluzia, păgubitoare pentru autor pe linia aprecierii postume, că adevărul este răspândit în întregime în sistemele filosofiei păgâne și că nu lipsește decât recompunerea acestuia în lumina unificatoare și dătătoare de sens a revelației ( afirma mai departe Petru Pistol, pentru a -și demonstra ideea "temerară"' ,cum o numește: de la opera apocrifă a lui Lactanțiu până la receptarea modernă.) "Propunem mai multe citate pentru această afirmație temerară: A arătat că bărbațtii de foarte mare talent ar fi ajuns la adevar și chiar la a fi stăpânit, dacă nu i-ar fi întors spre credințe rele o falsă legatură" și "este usor să arăti că adevărul aproape în întregime a fost împărtit între filosofi și școli; arătăm că nicio scoala filosofica nu a fost atât de aberanța și nici un filosof atât de neputincios încât să nu fi văzut ceva din adevar"' și "'dacă ar fi existat cineva care să adune adevărul răspândit printre flosofi și prin școli filosofice , și să -l prezinte în unitatea lui, acesta cu siguranță nu s-ar deosebi de noi , dar nimeni nu ar putea să facă aceasta, în afara celui instruit si cunoscător al adevărului, iar a cunoaște adevărul ține de acela care a fost învățat de Dumnezeu". Și "Așadar filosofii au atins adevărul în totalitate și întreaga taină a religiei divine". La pagina 196 Petru Pistol interpretează aceste citate și altele, magistral, în contextul maladiilor sufletului și maladiilor spiritului despre care vorbesc și Constantin Noica, Vladimir Soloviov, Dragoș Popescu. Dragoș Popescu afirmase: "'Maladiile spiritului au tocmai rolul de a face sensul să se nască". Henri Bloom aserționase " la dureri mari , opere mari".Excelentă este și interpretarea sintagmei existențialiste după care omul este condamnat la viață: "' deviza, de esență existentialistă, care spune că omul este "condamnat la viață, va fi corectată în accepție creștină în: omul este condamnat la viața cerească.

Urmează apoi: " E limpede că sufletul nu moare, nu se risipește, ci rămâne veșnic, pentru că este în cautarea lui Dumnezu, care este veșnic, și pentru că -l iubește, simțind natura proprie îl constrânge și de unde s-a nascut si unde are a se intoarce, că ar include omul în biografia divinului și -n care expresia ipsa natura cogente se revendică din implacabil".

Interpretările în această manieră fac din textul lui Lactantiu o sursă fundamentală pentru orizontul de așteptare al lectorului inocent sau plurivalent de astăzi. Și o concluzie năucitor frisonantă:"Din acest schimb de roluri tată- stăpân, copil- sclav, mai exact din identificarea lor, se întrevede o libertate, o înțelegere umană, pe care cuvintele o insereaza în lume. Cuvintele trebuie întrebate, pentru că adevărul se află în ele. Dialogul cu acestea este frecvent. Lactanțiu chestionează cuvintele, le descoperă, le deschide".

Lactanțiu asertiona:"Am consacrat ilustrării adevărului șapte cărți, deși tema face obiectul unei opere nesfârșite, imense, încât, dacă cineva ar vrea să sporească aceste căutări și să le urmarească cu foarte mare grijă, ar fi asediat de o așa bogăție a datelor, încat discursul nu și-ar afla o măsură, un capăt. "

Afirmația lui Lactanțiu este interpretată astfel de Petru Pistol: "'Rândurile acestea- nu sunt singure- le citim astfel: Textul infinit, acela constituit de societatea umană, este tocmai adevărul că ar exista dinainte, dar pe care, până la Christos nu le cuprinsese nimeni în totalitatea lui. Lactanțiu implică acest text "universal în textura propriei sale opere. Dar nu se diminuează, prin aceasta, rolul autorului? Ba da, pentru că el este doar cel care intervine în aceasta copia rerum pentru a-i da un modum , un finem. În textul Divinelor Institutii există o " pluralitate de texte, textul însuși fiind o "'răscruce, un ''loc de întâlnire" cu ansamblul textului. In aceasta "'traversare continuă- pentru că un text deschis de intertextualitate traversează si este traversat în permanență- găsim secvente întregi care se repetă , în locuri diferite, pentru că autorul le găsește pline de lumina adevărului, revelatoare. Putem vorbi astfel, în cazul intertextualității, de o "'circulariate "'tematică, pentru că orice sistem filosofic presupune căutarea unui adevăr , unei căi ( metode), unei esențe creatoare. Aceste demersuri metafizice nu rămăn fără ecou în opera lui Lactantiu".Să amintim incă două interpretări celebre despre Lactantiu.Bruno Nardi cu studiul său "Dante si cultura medievală",in tipologia Eugeniu Coșeriu.Referința lui Lactaniu la nemurire se face prin învătătura divină mai ales si nu prin o presupunere îndoielnică. (p.300). Apoi Max Picard,Lumea tăcerii..

Mircea Petean

Nu am crezut că răspunsul meu la ancheta revistei "Cafeneaua literară" va stârni atâtea reacții... Mă sună unii, alții, primesc mail-uri, mesaje pe mess etc. Toată lumea îmi cere să-l pun aici, la vedere. Iată-l!

ANONIMUL TRANSILVAN

1-6. O farsă. Un nou episod din Comedia literaturii, cel mai lung serial din istoria omenirii. Cine pe cine s-a canonit să canonizeze! Și ce semnificație dau cuvântului canonic cei care au răspuns la sondaj? Ce anume îi recomandă pe dumnealor să facă „liste canonice”? Cui folosește un astfel de pomelnic? De la Revoluție încoace se vehiculează tot soiul de liste, ba albe, ba negre, ba pestrițe (ca aceasta). Rizibil e că unii chiar socotesc că s-au scos... Aș putea enumera cel puțin alți 35 de critici/ poeți mult mai vrednici, care ori nu au fost invitați să participe la acest nou exercițiu de frivolitate al revistei centrale a USR (sintagma „pre-supus canonic” face toți banii), ori nu au dorit să facă jocul nimănui. Nu mă miră prezența pe lista „judecătorilor” a obișnuiților casei, a oportuniștilor sau a obedienților, dar regret amestecul cu iz balcanic de știutori într-ale poeziei și neaveniți. Cred că un poet cu operă, deloc interesat de luptele de culise din politica literară actuală, situat înafara oricărui grup de influență, chiar marginal, este mult mai îndrituit să emită judecăți de valoare decât literați mai mult sau mai puțin respectabili, unii dintre ei neavând nici în clin, nici în mânecă cu poezia. Cine să ne judece? Nu zic, precum într-un cunoscut cântec, Eminescu să ne judece, dar nici așa, doamnelor și domnilor! Ar fi fost indicat, desigur, ca minimă probă de auto-exigență, ca distinșii „judecători” să se recuze, unii, cerând timp să consulte cataloagele editurilor, care publică consecvent poezie, pentru început, înainte de a intra în bibliotecă și de a studia fenomenul poetic românesc măcar vreme de un deceniu, două, deși le-ar trebui două-trei vieți, unora, poate. Lista aceasta va rămâne de pomină căci seamănă cu listele de 100 de personalități județene sau locale emise de diverse foruri provinciale la finele anului trecut. Din păcate, vor fi destui leneși, comozi, oportuniști, care o vor lua de bună. Și atunci răul va fi fost făcut.

Cât despre pre-supușii canonici, multe nume e de mirare că apar acolo (de fapt, nu mă mai miră nimic, de vreme ce la noi totul se cumpără, inclusiv notorietatea!), în vreme ce poeți cu adevărat importanți strălucesc prin absență.

În ceea ce mă privește, știu bine că înțelept e a făptui iar nu a se lua la întrecere. Ba chiar mă gândesc să alcătuiesc și să public o carte cu poeme de-ale celor din Salonul refuzaților...

O farsă, zic, dar cam tristă!...

P.S. Vor fi și consecințe practice imediate și pe termen mediu ale acestui sondaj care va rămâne în analele istoriei literaturii autohtone:

1. Deja Președintele a anunțat că va defila, de acum înainte, doar cu o ceată de poeți pre-supuși canonici. Îi și văd preumblându-se prin piețele centrale ale orașelor și orășelelor patriei române țară de eroi și trecând falnici prin dreptul cetățenilor pașnici care își vor vedea liniștiți de treburile lor.

2. Cu sau fără voia Președintelui ceata se va împuțina, căci unii dintre poeții pre-supuși canonici se vor îmbolnăvi, Doamne ferește!, iar alții, inevitabil, vor repausa – Fie-le țărâna ușoară! Doamne îndură-te spre noi!

3. La începutul fiecărui recital al poeților pre-supuși canonici se va intona Imnul Canonului, intitulat Anxiedad, scris de un celebru compozitor american pe versurile unui poet canonic american, desigur, și interpretat de o mână de actori si cântăreți români acompaniați la liră, harfă și lăută.

4. Bătălia canonică va continua cu și mai mare îndârjire, căci numărul dezamăgiților, depresivilor și resentimentarilor va spori invers proporțional cu numărul pre-supușilor poeți canonici, adică cu cât mai mic va fi numărul acestora din urmă, cu atât mai mare va fi numărul celor dintâi.

5. Bătălia se va muta de pe maidanul din capitală în incinta unei cafenele din capitala Provinciei, iar Președintele va fi silit să ceară din când când încetarea ostilităților pentru curățarea terenului și refacerea forțelor.

6. O seamă de poeți presupuși noncanonici vor profita de înghesuială și vor trece în rândul pre-supușilor canonici fără știrea Președintelui, care va face o teribilă criză de autoritate când va afla vestea. Dar va fi prea târziu...

7. Soția poetului cutare, proaspăt canonizat, se va retrage la mănăstire, în vreme ce soția altuia, rămas pe dinafară, îl va părăsi pe motiv că n-a știut că a trăit o viață lângă un poet de trei parale.

8. Tirajele cărților unor pre-supuși poeți canonici din zilele noastre vor crește spectaculos de la 100 la 150 ex.

9. Decât poet canonic, mai bine anonimul transilvan, mi-am zis în sinea mea, adăugând cu voce înaltă: de azi înainte mă voi adresa bravilor mei colegi de generație cu Pre-Sfințiile Voastre…

10. Se spune că un poet noncanonic s-a închis în casă de rușine, iar când, totuși, se încumetă să iasă, poartă pe față o mască din piele de măgar.

11. Se crede că nu poți fi socotit critic important dacă nu ești în stare să mori de gât cu un poet pre-supus canonic, care musai că e și genialoid.

12. Cred că, la cele patru categorii de poeți, inventariate de mine deja, și anume: prețiosul, gregarul, intimistul, aristocratul, va trebui să mai adaug una: poetul-funcționar. Mediocru, parvenit, cu burtică, ahtiat după o funcție oricât de măruntă, în interiorul breslei, el are tupeul de a da lecții de poietică. Și iată-l uns și pre-supus poet canonic… Ăsta da triumph al esteticului!

13. Bătălia dintre pre-supușii canonici, noncanonici și anticanonici va continua până la sfârșitul istoriei sau se va stinge în tăcerea de dincolo de marginea marginii?

Mioara Vergu

Copiii tăi şi copiii mei i-au bătut pe copiii noştri

Era o glumă domestică. „Copiii tăi şi copiii mei i-au bătut pe copiii noştri.” Cam asta se vede şi dacă ne uităm în familia/curtea politicii româneşti - şi azi întreaga ţară este drapată în „politică”. Buni ne sunt „copiii” la păruială, că despre patriotism, cultură şi civilizaţie, cinste şi moralitate este decent, în acest caz, să vorbim mai puţin.

Dar dacă suntem atenţi la umanitate, toată lumea asta mare este „politică” şi în cădere liberă! La vârf, cam peste tot este vorba de o „păruială”, botezată, în principal, democraţie, drepturi şi libertăţi politically correct, pragmatism, egalitate („dar nu pentru căţei”)… Că deh, „Aceşti nebuni care ne guvernează” ( Pascal de Sutter ) sunt şi ei oameni! Vedem, în prezent, Siria, Chile, Afganistan, Hong Kong…

Să revenim în ograda noastră! Mai înainte vreme, înjuram, pentru că alţii ne organizau viaţa. Acum, tot înjurăm, dar se zice că avem libertatea să ne organizăm singuri! Aşadar, constantă este doar înjurătura! Nu vi se pare?!? Dacă am încerca să evadăm din acest model, poate ne-am ieşi din confortul cotidian şi am fi mai creativi. În fine.

M-aş fi aşteptat ca măcar în campania electorală pentru prezidenţiale să asist la un spectacol (mă scuzaţi, dar la noi totul este spectacol!) constituţional. Ceea ce…nu, nici măcar în cazul demnitarilor în funcţie. Da, că aici e buba! Cum să faci campanie electorală din funcţia de preşedinte sau de prim-ministru, fie el şi demis, dar încă neînlocuit! Cum să intri în competiţie dacă ştii că ai nişte „scheleţi” în dulap, chiar dacă dulapul e sub scară?! Cum să furi startul campaniei şi nimeni şi nimic să nu se sesizeze?! Cum şi cum şi cum??? Şi înjurături, înjurături cât cuprinde! În calitatea mea de simplu alegător e, cum altfel?!, simplu. Voi avea grijă unde pun ştampila.

Însă vă spuneam de „copiii” mei, ai tăi, ai noştri. Gluma se joacă, înţeleg care pot fi „copiii mei”, care pot fi „copiii tăi”, dar nu-i prea văd pe „ai noştri copii”, deşi mă bate gândul că nu e vorba de „copiii noştri”, ci chiar de noi. Noi suntem cei bătuţi. Dar să nu dăm vina pe soartă! Ştim cu toţii unde ne-au dus până acum „bătăile”, partizanatul şi subiectivismul excesiv, am cules „roadele” vrajbei noastre.

Dacă am încerca un exerciţiu de lectură? Să citim, fiecare, Constituţia României, să aflăm care sunt atribuţiile Preşedintelui României (Capitolul II, articolele de la 80 la 101) şi să le comparăm cu promisiunile candidaţilor, cu competenţele, cultura, patriotismul şi posibilităţile lor intelectuale şi morale. Fără patimă, doar cu gândul la binele nostru, al copiilor noştri şi la propăşirea ţării noastre. Fără glumă!

Dragnea Gabriel

De-a lungul lunii octombrie, la Bolintin Vale, locul unde s-a născut şi se odihneşte poetul Dimitrie Bolintineanu, se desfăşoară Festivalul "Toamna Culturală Bolintineană". Ediţia din acest an este dedicată aniversării unui monument istoric emblematic al localităţii – Şcoala Veche, de la a cărei construcţie şi inaugurare se împlinesc 130 de ani.

Şcoala Veche, ridicată în anul 1889 din iniţiativa şi cu sprijinul financiar al primarului de atunci, Constantin Şt. Bolintineanu, după planurile arhitectului elveţian Jules Elisée Berthet, a marcat evoluţia comunităţii, atât ca instituţie de educaţie, cât şi prin arhitectura cu totul specială, transformându-se într-un puternic simbol identitar.

Evenimentul principal al acestei ediţii a "Toamnei Culturale Bolintinene" a avut loc ieri, 19 octombrie 2019 și s-a desfășurat după următorul program:

- slujbă religioasă pentru pomenirea poetului Dimitrie Bolintineanu;

- depunerea de coroane la Monumentul Dimitrie Bolintineanu;

- vizită la monumentul istoric Şcoala Veche;

- conferinţa de lansare a proiectului „Restaurare-consolidare și valorificare Școala Veche în vederea amenajării Centrului Multicultural Bolintin Vale.

 alocuţiuni cu tema Şcoala Veche (istoric, arhitectură, epocă etc.) – arh. Irina Popescu-Criveanu, Ştefan Nedelcuţă-Apope (director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Teleorman), foşti elevi (prof. univ. Nicolae Constantin, diplomaţii George Apostoiu şi Neagu Udroiu, gl. bg. (r) Gheorghe Dragomir);

- prezentarea volumului prof. Milica Dan, „Şcoală veche, şcoală nouă la Bolintin Vale”;

- concert aniversar „Şcoala Veche la 130 de ani” – formaţia „Trei parale”.

Informații pe larg și detalii de la manifestare, cât de curând, într-un viitor articol.

Gheorghita Toma

despre natura lucrurilor (11)

... [înțeles posibil 1]: dacă ne-am imagina ca pe o unică ploaie toți meteoriții ce cad pe durata de timp oarecare în întregul a ceea ce noi numim univers (în realitate este vorba de spațiul tridimensional);

și dacă vom considera că fiecare meteorit este - metaforic gândind - o Parte u;

[înțeles posibil 2]: vom avea de acceptat că undeva la nivelul acestei ploi de meteoriți vreo câțiva, foarte puțini și foarte mici, lovesc (să zicem) solul Terrei.

[înțelesul posibil 1] îl putem gândi într-un mod similar noțiunii de ciclu în general. Din punctul de vedere al realității absolute - adică al Mulțimii U - [înțeles posibil 3]: toți meteoriții cad cu o precizie infinită. Și cad toți în aceeași infinit de mică durată de timp, adică zero. Din punctul de vedere al Nivelurilor Ulterioare, însă, lucrurile vor fi relative.

Și pentru că, iată, există această realitate prezentă a noastră atât cât și cum percepm noi din ea, vom considera că [înțelesul posibil 3] rezultă [înțeles posibil 4]: un ciclu de frecvența n

despre care [înțeles posibil 5: nu putem ști dacă a avut unul anterior și va fi urmat de unul ulterior.

Dar putem să ne contrazicem pe noi înșine pentru a spune că Eroarea - prin care este generat [înțelesul posibil 2] - are drept cauză împrejurări gen [înțeles posibil 6]: tot metaforic vorbind, [înțelesul posibil 4] + [înțelesul posibil 5] au avut totuși un ciclu anterior. Drept consecință, Părțile u nu mai au aceeași libertate de cum am stabilit că ar avea teoretic. Ci ele, la nivelul relației [înțeles posibil 4] + [înțeles posibil 5], sunt influențate de reminiscențe, resturi ale acelui ciclu anterior. Prin urmare, Fenomenul numit Eroare se produce cu un grad mai mare decât cel pe care l-am stabilit arbitrar ca fiind minim. Astfel că rezultă [înțelesul posibil 2] și, mai mult decât asta, la nivelul [înțelesului posibil 2] nu mai există sincronicitate. Dimpotrivă. Unii meteoriți cad și lovesc (să zicem) solul Terrei mai devreme, alții mai târziu.

Lucrurile particulare arătate în [înțeles posibil 6] - și am ca fiecare știința că nu sunt explicate foarte bine, într-un mod nici simplu și nici poetic - reprezintă un eveniment, un subciclu de infinite ori mai lipsit de importanță pentru Nivelul Prim decât importanța pe care ar avea-o pentru spațiul tridimensional faptul că anul acesta, în România, politicianul oarecare câștigă la alegeri funcția cutare. Vorbim de subcicluri, ele însele compuse din evenimente, care - luate la grămadă - nu au și nu pot avea altă valoare decât aceea de cantitate neglijabilă (în raport cu Nivelul Prim).

Alphonse de Lamartine

T O A M N A

Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi,

Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veşteziţi!

Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas!

În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.

Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;

Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.

A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,

A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind

La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,

Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.

În aste zile de toamnă, când natura-şi dă sfârşit,

Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:

Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,

Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,

Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.

Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,

A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,

Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătând,

Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,

Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.

Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,

Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.

Ce curată e lumina! aerul plin de miros!

L-a murindului privire soarele cât de frumos!

Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar

Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.

În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,

Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămânea?

E putinţă viitorul pentru mine a păzi

O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?

E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns

Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?

Floarea, căzând jos, îşi lasă la zefir al ei miros,

Şi e la soare, la viaţă al ei rămâi sănătos.

Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat

Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

Mos Nelutzu G

Şifonierul

De-o vreme

Nu se mai lăsa clintit.

Ascunde ceva

Între el şi perete,

O curiozitate, un mister.

Ştiam că tata scrisese

Pe spatele lui, apăsat.

Model Carpaţi

1956, sau 1958,

Consumam iubiri la liceu.

A fost sărbătoare

Când l-au pus în odaie.

De-atunci n-am mai zugrăvit

Peretele din spate lui...

Să ştie tata...

Bat cu ciocanul

În şipca tinereţii,

În băncile liceului,

În plecări norocoase,

În uşile reîntoarcerilor,

În bucuria tatălui meu,

În speranţele mamei.

Smulg din balamale

Uşile grele, cu durere,

Ca pe dinţii stricaţi,

Uşile cu chei pierdute.

Le-am rânduit

Ca pe coșciuge pe lângă porţi,

Priveghi cu miros de lemn.

Le-am învelit

Să nu le strice ploaia,

Poate vor mai fi de folos,

Sau le voi da cuiva

Să le găsească adăpost,

Să mai trăiască o vreme.

Nu le-am găsit nici un rost

Şi nimeni nu le-a vrut...

Au venit ploile, frigul,

Acum, acum, vine iarna

Cu ninsorile,

Trupul bătrânului ,

Mirosind încă

A primul meu costum

A hainele părinţilor,

Risipit, răstignit,

reproş zgribulit,

Rezemat în porţi.

Şerban Foarţă

Friedrich-Georg Jünger*

Z E L I N A

Tu dănţui, în lumină crudă, seara,

Uşoară ca o umbră, ca o mască,

De jos, cu feţe pale cum e ceara,

Te-admiră un sobor de gură-cască.

În cumpănă, de-a lungu-ntinsei funii

De-oţel, eşti mai superbă ca păunii.

Zelina, plutitoare ca un caier

De nour eşti, şi-agilă ca o pumă;

Pluteşti ca peştii zburători prin aer

Ce saltă,-n bancuri, din sărata spumă.

Privindu-te pe tine, uit de greul

Pământului ce-mi umileşte eul.

Căci fără caznă văd, în ciuda legii

De fier a fizicii lui Galileu

Şi Newton, mai puternici decât regii,

Cum tu-i dezminţi, zburând fără fileu,

De parcă gravitaţie nu mai e

Sub fesele-ţi de piersică rozé.

Se-afundă-ntr-o materie fără duh

Prostimea grea ca plumbul, – însă tu

Care dansezi cu silfele,-n văzduh,

Ne mai oferi, Zelina, un atu:

Să fim imponderabili, într-o lume

Ce-şi pierde ponderea, prin noi, anume.

––––––––––––

* Poet şi eseist german (1898-1977), fratele

cadet al lui Ernst.

[Trad : Ş. F.]

Zucchero Fornaciari

Nel mondo

io camminerò

tanto che poi i piedi mi faranno male

In the world

I walk

So much the feet will hurt me

Adrian Bucurescu

Jocul Ielelor

Dedeș bea din piele,

Pieleș bea din carne,

Carneș bea din os.

Cine m-a vrăjit din senin

să bea venin

și otravă și fiere -

durere - durere - durere!

Știu că nu mă pot înălța

mai presus

de gândurile mele

rebele.

Sunt un Dac decadent,

blestemat

de Iele.

Ah, le-am văzut!

Sfintele,

Bunele -

Line ca apa,

Moi ca mătasea,

Dulci ca mierea.

Într-o noapte albă le-am văzut

dănțuind

după ritmuri străvechi.

Și de-atunci

nu mai am pace pe lunci,

nici în codru, nici pe munți,

nici pe iarnă, nici pe toamnă,

nici pe vară-

primăvară,

nici sub dalbul de mesteacăn

și nici doina s-o mai tragăn.

Vreau să rup o floare,

văd un ochi de Ielă,

vreau să merg prin iarbă,

văd gene de Ielă,

Plopul când foșnește,

Iela mi-o vestește.

Numai tu, iubito,

mă poți feri

de blestem de diochi,

de Ielă,

de schelă,

numai tu, iubito, numai tu!

Ci ascunde-mă repede

printre amintirile tale!

*

Mitolog

Vulturul

În istoria Tracilor este atestat și un erou troian cu numele de PHILETOR, care, literal, adică PHI LETOR, se traduce prin ”Cel de Sus; Cel Înalt; Care zboară; Care plutește; Care se ridică”; cf. rom.  pe; altar; lujer; Lazăr (n.); engl. leader ”fruntaș; conducător”; alban. faltore ”templu”. Din PHILETOR româna a moștenit vultur, vâltoare, fluture, a flutura, Boldur (n.) și Blidaru - cetate dacică din complexul de la Sarmizegetusa Regia.

În tezaurele geto-dacice de la Pietroasele și Apahida, Gemenii Divini, Apollon și Diana, sunt simbolizați de câte doi vulturi identici. Așadar, în cultura Tracilor, vulturul era pasăre sacră.

Ca și la Traci, și la Români vulturul este un simbol al forței și voiniciei. De multe ori, în mitologia noastră, el este Împăratul Păsărilor. Uneori, este același cu pajura și, în basme, îi readuce pe eroi din Tărâmul Celălalt în Lumea Albă, adică în lumea noastră. Alteori, duce ultimele mesaje ale voinicilor către mamele sau iubitele lor. Este trimis și să găsească și să aducă iubitele eroilor. Într-un descântec de dragoste din ținutul Tecuci, vulturul are un rol mai degrabă justițiar:

Hulture,

Vulture,

Să te faci pasăre zburătoare,

Să te duci la casă la N.,

Ce-i găsi în capul lui

Să iei să pui în capul tău!

Ce-i găsi în ochii lui

Să iei să pui într-ai tăi!

Ce-i găsi în casa lui,

În masa lui, în bătătura lui,

În dobitoacele lui:

Fapt, dat urâtul cel mare,

Strigare din sat

Să iei să pui în penele tale!

Să te duci la muierile

Care l-o făcut și l-o dat!

De-i umbla

Și-i căuta

Și nu-i găsi-o,

Să te duci în vad,

Să te cureți, să te speli,

Să vii la mine spălat și curat,

Că eu cu pâine te-oi hrăni,

Cu vin roșu te-oi cinsti,

Cu miere te-oi îndulci.

Făpturile, daturile

Să se facă lup turbat,

Să se ducă din vad în vad

Pe capul cui o făcut și l-o dat,

Și N. să rămâie curat,

Luminat!

În colinde, vulturii apar mai mult ca personaje ale unui decor sălbatic, potrivit vitejilor:

Dalbe zori de ziuă,

Voi nu vă grăbiți

Și nu-mi răsăriți,

C-am fost depărtați

Peste-ăi vârfi de munți,

Unde nencetat

Doi vulturi se bat

Pe-un fulg aurel. (...)

Am spus că, în mitofolclorul românesc, vulturul este confundat cu pajura. Într-un descântec de însurătoare, din Preutești, ținutul Sucevei, pajura ”împăjurată” este invocată pentru a încălzi inima celei iubite:

Pajură împăjurată,

Cu foc împăcată,

Cu foc încinsă,

Cu foc aprinsă,

Nu umbla ciungii-ciungii,

Codri părlii răsturnând,

Și te du la ursita mea,

Care de Dumnezeu e lăsată

Și de oameni buni îndemnată!

Pe gura cămeșii te vâră,

La inimă te așează,

Inima să-i sfârâiască, 

Trupul să-i clocotească!

Cu dinții roadeți-l,

Cu limba lingeți-l

Și cu cozile ștergeți-l!

Vişan Dragoş‎

Ghidul funcționarului - proiect din arca lui DD Marin

(Sau de la Merlin la Hamlet via DD)

.

Aș vrea să-mi imaginez lumea asta rebelă ireală

o frumoasă bestie

Italia afectată de noi

iar noi bestial de Italia

ori de-o italiancă-n Alger

eu să nu mai exist pe aici

România să fi rămas un vis obsedant

al unui perpetuu student la Paris

nematurizatul tembel Cioran

cu mintea sucită cumplit de tinerețe-n Berlin

al unui nătâng urmărit de "terori ale istoriei" Eliade

al unui Celibidache bântuit de-un George

Oedip de-al său

dar și de-un bust cu fața de geniu romantic Ludwig

al unui Constantin căruia doar capul

mâinile sale cuminți nu l-au sculptat

tăiat pe soclu pentru francezi și americani

să fie neamul său astăzi linșat...

.

Hai DD

pentru numele

altui Marin*

vino și ne salvează

dă ghidul funcționarului cu litere

dă reguli legi ocazia de a fi

și Hamletul și Merlin

pentru Poesis 2020

fii tu marele naș

the Godfather

ca și pentru generația MM** 2000

___________________

*, ** apropo la Marin Mincu, grație căruia a început douămiismul literar românesc. De la moartea sa se va împlini anul acesta un deceniu, pe 4 decembrie 2019.

Daniela Birzu‎

Poem de dragoste

încă din faza intrauterină ne lipim de pereții

calzi / în atmosfera anaerobă

înotăm ca să rămânem la suprafață apoi se petrece minunea

când vine primăvara suntem mlădițe respirând aer

// mi-am lipit cu aracet sufletul de al tău ca de un nou perete//

visez la o câmpie însorită

vreau flori și cenușă la mormântul meu

dacă nu voi reuși să supraviețuiesc

// vreau să găsesc noi pereți de care să mă sprijin atunci când

nu mă voi mai putea lipi de tine //

vreau să am cancer și să ne întâlnim împreună la ședințele de chimioterapie

în mod regulat femeia de serviciu va mătura părul nostru lung de pe jos

și vom ști că așa cum e ea - e liniștită / fericită / împăcată.

Melánia Briciu Atanasiu‎

Ostila perpetuă - Parsifal

deșteptare

după un glonț de întunecare

pe o dimineață în sârmă ghimpată

să-mi plâng imposibilitățile

ca si cum un cioc de pasăre

a fisurat osul din care crescuse

fericirea

să-mi râd posibilitățile

care colț de stea a luminat o pleoapă de cer

în noaptea ferestrelor mele

să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare

scuturată prea curând

la rădăcini întortocheate de stânci

cum voi putea săpa cuvintele împrejur

de astăzi îmi pun la oglindă o ramură înflorită de tinerețe

poate mă voi putea recunoaște în ea

mă caut mă pipăi mă strig

cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii

nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii

nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile

căci nimeni nu mai știe ceva

cât timp toți știu încă nimic

canonizată mă bântui prin mănăstirea

îndoielilor din icoane

biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând

am ars toate lumânările și-a rămas

doar întunericul murmurat

printre boabele lipsă din rozariu

durerea sfârtecă minuțios

în articulații de cuvinte

prea târziu te întrebi te frămânți te căiești

prea devreme îți pui țărână în cap

la răscrucea următoarelor clipe

timpul te așteaptă mereu

dezvelindu-și impudic gingiile.

Nicolae Nistor

SUNTEM UN ÎNTREG?!

Vremea șotroanelor,

unde cangurul nu mai saltă,

timpul din picioare…

Dormi pe partea stângă

să te salvezi de demonii

care ne caută pe amândoi,

fiecare are drumul lui…

Suntem doi luați câte doi

acolo unde atingerea

este o retină obosită.

Povestea unui întreg,

oare, există?

Păi, rețetele medicale,

rețeta supraviețuirii în doi…

Nu mai ești cangur

să sari peste poarta destinului,

iluziile pleacă separat

să fie rătăcite

sau drumurile se întretaie

până să strige paznicul, „

avem un șotron, oare”?!

Doina Filip Pavel

...UN COLȚ DE CÂMP CU NIȘTE CAI

Cu un picior bolnav de timp

mergeam pe- o margine de Rai,

cu celălalt trageam o stea

si- un colț de câmp cu niste cai.

Clipe cădeau între clepsidre

și se facea că peste veri

prin umbra toamnei fantomând

plecau din iarnă, primăveri.

Cu umerii fierbinți, secunde

chemau imaginea- napoi

prin anotimpuri verzi și reci

se pogorau copacii goi,

Mai trec întinderile mute

pe plaja goală, străveziu

Pe timpul tău mai cresc nisipuri,

e toamnă dintr- o dată, știu.

.....

Ferestrele spre crâng curgeau

stăteam pe- o margine de Rai,

prin timpul meu te căutăm

Nici nu plecai, nici nu veneai...

*

TABLOU DE VÂNZARE

Câteva lacrimi ireversibile

sub o talpă tocită de timp,

Câteva umbre sub felinarele sobre

ca și cum s-ar iubi;

Șapte fluturi haotici

tăvălugind în praf stelar

frunzele toamnei

de sub tălpile tale,

de sub felinare,

de sub gândul că orice aripă

e mâna ta

incleștată

pe ruga în care mă faci

biserică.

E- atâta vreme de vremi

scrijelind in omături,

Sunt 6 grade afară

și tot atâtea nopți

de când bruma

se sinucide- n crăițe.

Ana-Ioana Macaria

Când praful stelar din care sunt făcuți artiștii

se împrăștie răspândind muzica luminii

pe cerul nopții noastre, a pământenilor,

încă ne mai putem vedea visele aievea.

Vine răsăritul terestru (vorba vine...)

Și-n zgomotul vieții aud un vuiet,

Un sunet subteran ce crește, vibrează

Ca un semn de catastrofă iminentă.

Mă opresc, privesc în jur,

ceilalți continuă să se miște,

să vorbească fără sunet, fără știre, în ne-știre (vorba vine...)

și simt cum singurătatea îmi urcă frica din tălpi

în inimă, în gât, în creștetul capului,

insuportabil, urlu.

AUD un urlet.

Aud urletul meu ce m-a invadat pe furiș

și mi-a izbucnit ca trecând din măruntaiele pământului,

prin mine, spre lumina zilei.

Am născut, pe neștiute, un urlet.

Mă prelungește în vibrație.

Aproape văd aerul cum se adună în forme de sunet (vorba vine...)

Și găsesc timp și distanță să-l privesc,

să-l văd cum mă consumă în materializarea

unui semn din invizibil.

Am timp să mă și mir de ce trăiesc... trăind.

E teatru? (Vorba vine...)

Cum carnea își consumă respirația,

Sunetul intră în mut, proiecție și amintire.

Apoi VĂD.

Văd cum pământul capătă forme de chipuri.

Calc pe chipuri ce s-au coagulat pe neștiute, cât eu urlam.

Nu pot să calc.

Țărâna-și desenează amintirile, trecutul re-învie. (Vorba vine...)

Și înțeleg, într-un târziu, cum carne, sunet și lumină

Una sunt.

E noapte iar. Ridic privirea ca să respir din praf de stele

lumină și muzică.

Visele sunt tot acolo. Aievea.

Nu mai vine vorba.

Marcel Vişa‎

Autoimun

Ia-te după dâra de fum,

am așezat pe rug ceasurile rele.

Am pus deoparte sânge rece pentru zile fierbinți,

într-o cană de lut așezată pe marginea lumii.

Lipesc cataplasme pe rănile mortului.

Ninge în munți,

animalele sălbatice cad mai ușor pradă arcului și săgeții,

arbaletei tale.

Nu te teme, viscolește pe ulițele întunecate,

dar pentru mine toate astea, în lipsa ta,

sunt elemente fatale, inițiatoare ale descompunerii.

Bolovani uriași, aidoma unor tumori, înlocuiesc norii,

se dislocă și cad pe șosele. Focare cumplite de inexistență la tot pasul.

Stânci plutitoare, în derivă, cu vârfurile în jos ca niște betoniere,

toarnă pământ pe zăpada de-un alb translucid

amintind mâna unui mort.

Degetele zăpezii mă sugrumă, mă cern.

Noaptea, în liniștea ei simptomatică,

ascult bătăile rare de inimi ale carilor din lemn.

Prin pod, târșâiți, se aud pașii bătrânului în drumul spre spânzurătoare.

Veteran de război, veteran al groazei, veteran al uitării.

Nu pot să citesc, să scriu,

blestemat să stau la ore târzii cu privirea fixă în ciobul de oglindă,

desprind pielea de pe obraji în căutarea măștii care mi-a înăbușit simțurile,

straturile calcinate de EU.

Cu bisturiul mă disec pe viu. Straturi peste straturi de nimic!

Răzuiesc cu lama cuțitului oasele –

BILET NECÂȘTIGĂTOR!

Doar anticorpi ai fericirii răspândiți în organism.

Sindromul autoimun îmi digeră sentimentele,

mă lasă plutind în crepusculul a două lumi,

cerșind cu ambele brațe liniște, precum un crucificat.

Unul de rând

fără (prea mari) pretenții.

‎

Daniel Cucos‎

...de Măi Dragă

A murit Ilie Balaci, a murit așa în pripă,

Sus acolo, printre stele, intră iarăși în echipă.

...

În echipa celor veșnici e Dobrin (un nume mare),

E Hâldan, tânărul nostru, și Prodan în apărare.

Nume mari joacă acolo, cu Crișan pe laterală,

Toți fug tare și dau pase și se joacă cu iuțeală.

Iar ai noștri-întind o cursă, sfinții cad într-o capcană;

Mișa Klein este în față; stă și el... dar la pomană.

Poarta noastră este mică, poarta raiului e mare,

Sfinții sunt mai buni (se știe) dar ratează-n disperare.

Nu s-a fluierat, la fault, când băieții noștri cad

Că arbitrii, bată-i toaca, sunt "pardon", veniți din iad.

...

Dumnezeu și sfântu' Petru stau și ei în galerie,

Sfinții toți, cu mic cu mare, au făcut și-o melodie:

"Balaci, Hâldan și băieții,

Au fost buni în timpul vieții!"...

...

De-aș fi fost pribeag în ceruri; spun și eu așa, glumeț,

Aș fi luat bilete gratis, să le vând la suprapreț

Cristi Neacsu

Pentru că este ziua mea de nastere, m-am gandit sa va ofer inca o data poemul sufletului meu. Paltonul grena..

Paltonul grena

i. plecarea

la revedere, bunicule !, am grijă, fii fără frică !

spusese ecoul ei prin nămeții de după căsuța

ascunsă ermetic sub crengile brazilor ireali ;

spre vârful muntelui șiruia hornul dărăpănat

c-un fum mai subțire decât borangicul sirian

și-n zăpada până la brâu fetița cânta serafimic :

am pierdut o batistuță, mă bate mămica !...

apoi alinta roz trunchiul fagului de la pârleaz

privind câinele alb cu ochi negri ca antracitul,

haide, sărim amândoi, la unu, doi, trei, și !...

iar dinspre muntele gri sticlos paltonul grena

se strecura la vale spre orașul luminat feeric,

șase urme de pași, cu ai câinelui după ai ei,

șase dâre vii din două suflete absolut aidoma,

șase amprente, aievea, simultane și rătăcitoare ;

sufletul blond cu zulufi aurii pe ochii albaștri,

un fum înghesuit în paltonul vechi, prea lung,

sufletul alb cu ochi negri precum tăciunii,

două metafore perfecte din două antiteze

ca două năluci într-o lume neverosimilă,

plecat-au să-și caute două secunde în plus.

ii. căutarea

cu gheață pe poale paltonul grena șerpuise

în ghetuțele scâlciate printre trecători grăbiți,

botinele acelea !, târșâite totuși respectuos,

cumva ca la un concurs de modă și eleganță,

paltonul, mai grena ca niciodată, și-n urma lui

cățelul alb, așijderea, mai alb ca niciodată,

și ea, și el, mai înfometați ca ieri sau altcândva,

aproape umili, cu privirea-n asfaltul trotuarelor,

acelea, mereu, mereu și mereu mincinoase…

nimeni din cei multi și mari nu s-ar fi oprit,

n-ar fi stat să-ntindă mâini cu balsam,

n-ar fi dat ce-ar fi dat cei de-un sânge,

și nimeni din jur nu părea ca și cum i-ar păsa,

că l-ar durea, c-ar vrea să-nduplece soarta,

să-nlăture cazna, s-ofere puținul, sau multul.

treceau nepăsători, mai toți, nu era nimeni cu ei,

umbre, aburi, doar mergeau, mergeau, mergeau,

umbre, cețuri, nimeni nu are minute în plus,

nimeni nu dă rest în secunde, cine vinde timpul ?

nimeni nu-i vedea, de parcă nici nu existau fizic,

umbre, aburi, doar mergeau, mergeau, mergeau,

umbre, cețuri, alergau agitați, grăbiți, prea grăbiți,

neatenți, indispuși, când și când pieziși, trufași,

sau doar compătimitori, ocolitori ca acoladele

din jurul a două lumânări fără candelabru…

din brutăria gri pâinea-și răstise rușinea,

își blestemase grâul din plămadă

încumetând să-i zgârie-n ocara zdrențelor…

ieșise din tura de seară, brutarul cel tânăr,

el însuși sărac, le-a dat din pâinea lui,

un altul, le-a dat din covrigii lui,

un al treilea, cozonacul cu stafide le-a dat,

și din cafeneaua de alături, hei, fetițo !,

omul cu viața pe două cărări prea dramatizate,

câteva bancnote mici, acum în paltonul grena.

iii. fericirea

uimit, paltonul grena zâmbea blond spre cer

și sufletu-i spunea un Tatăl nostru mental,

el nu știa cum să vândă minute fără secunde,

paltonul grena mulțumea ponosit, dar cald,

cu secunde ce nu-s și minute, - dar erau ! -,

și, ca dintr-o sintagmă paralelă-și vedea chipul,

paltonul grena se privea pe el oglindit în vitrine ;

sufletul cu zulufi blonzi și ochii precum safirele,

lângă el, răbdător, sufletul alb, câinele, și el sta,

aceleași degete ce alintaseră fagul de la pârleaz

i-arătau voioase, colo sus, pe rafturi, o, doamne !

o prințesă de pluș, un cățel de catifea, ca și ei,

apoi, cu mâneca dreaptă paltonul grena le ducea,

sub mâneca stângă, pâinea, covrigii, cadoul

pentru bunicul din căsuța ascunsă ermetic

între nămeții de sub pădurea cu brazi ireali.

fericiți, ochii albaștri intersectând ochii negri

erau două metafore perfecte și fără antiteze,

repere cosmice în noaptea sufletelor hibernale

încălzind urgia cu resturi de plăpumi imaginare ;

ca și epuizat, paltonul grena, plăpumi-adăpost

și-n vifor fetița rupea-n două coltucul de pâine,

jumătate ei, jumătate inimii albe, câte o jumătate,

doar jumătăți, jumătăți de secundă pentru fiecare,

înghițite rar, tăcând suflet în suflet, ochi în ochi,

albastru-negru fără patimi,

albastru-negru zgribulind unul în altul,

albastru-negru biciuit de urgisirea hărăzită…

iv. întoarcerea

în sfârșitul de viscol crunt, a mai spus pădurarul,

în gerul dimineții acelei tăceri i-am aflat ghemuiți

printre fulgi de zăpadă, răzleți, ca un ultim dar ;

copila și câinele, două lumânări fără candelabru,

ardeau ca două metafore perfecte și fără antiteze,

doar ochii negri ce mârâiau stins păzind comoara,

iar undeva sub zăpezi paltonul grena mai cânta :

am pierdut o batistuță, mă bate mămica…

pădurarul privea în gol prin geamul tavernei,

coniacul amărui netezise asprimea imaginilor,

stoică, revoltată, retina minții încă le refuza ;

un câine alb cu ochi negri, pâinea, covrigii, omătul

și cântecul grena ca șoapta unui înger arctic

de acolo de unde ochii albaștri nu mai luceau,

de unde gene închise refuzau o secundă goală,

de unde erau aburi în sus, din neaua de jos,

de unde ultimul tremur îmbrățișa cerurile,

prințesa de pluș, cățelul de catifea

și turta dulce pentru bunicul…

pădurarul își amintea

ochii negri cum lătrau tăios și acuzator

la universurile prăbușite-n genunchi :

e inutil, sunteți vinovate !,

vinovate, blestemate, bicisnice…

…departe, tot mai departe,

ochii albaștri cântau printre cețuri,

am pierdut o batistuță…

pădurarul își amintea ultima imagine,

acolo, la hotarul dintre vii și nevii

paltonul grena îsi găsise întoarcerea

răsucind câteva stele pe degete,

îsi găsise tot aleanul cu sufletul cules

de gazda invizibilă a celor fără de păcate,

aprindea lumini din alte lumi, lunatice, grele,

desena prințesa de catifea și cățelul de pluș

în inima de turtă dulce cu gust albastru-negru,

mângâia trunchiul fagului de la pârleaz

și mii de curcubee hibernale prăvălind galaxiile

peste amarul ochilor negri rămași nepereche

în lumea celor atât de păcătoși, muritorii…

… tot acolo, la hotarul dintre vii și nevii,

ca un cerber sub nămeții înghețați,

chemând întoarcerea din pașii care plecau,

câinele, marele alb, părea să cânte chiar el ;

am pierdut o batistuță…