marți, 22 octombrie 2019


George Anca - Flori Bălănescu – Eulampia Firisevici – Răzvan Bucurescu – Streche Nicolae Florentin – Octavian Lecca – Horea Porumb – Cristina Crețu – Katya Kelara – Șerban Foarță – Octavian Soviany – Liliana Popa – Vișan Dragoș – Lora Levițchi – Jorj Maria – Alexia Emma Emma – Nicolae Tzone – Cristi Neacșu

IUAES Inter-Congress on
Metropolitan Ethnic Cultures: Maintenance and Interaction
July 24-28, 2000, Beijing, China


                                                                   Dr. George Anca, Romania

                             I do not crush the world’s corolla of wonders
                             My mind does not kill
                             the mysteries I meet
                             on my way
                             in flowers, eyes, on lips or in tombs.
                             The light of others
                             strangles the spell of the hidden, unpenetrated
                             in depths of darkness,
                             but I,
                             I with my light increase the secret of the world –
                             as the moon with her white rays
                             does not diminish, but shimmering
                             intesifies night’s mystery.
                             I do myself enrich the dark horizon
                             with shivers, great shivers of sainted secret,
                             and what’s not comprehended
                             becomes even more incomprehensible
                             under my own watching –
                             because I love
                             flowers and eyes, and lips and tombs.

                                                Lucian Blaga, Poems of Light, A Romanian-English                                                                 Bilingual Edition, English versions by Don           Eulert,                                                         Ștefan Avădanei, Mihail Bogdan; Minerva Publishing House,                                                 Bucure]ti, 1975, p. 77.

          This is the first poem in first poetical collection Poemele luminii / Poems of Light of Lucian Blaga appeared in 1919. In 1942, he published Religie ]i spirit / Religion and Spirit including a chapter on Tao.
          Both poetry volumes and philosophical ones came out parallelly establishing a greater poet or philosopher according to commentators. The three trilogies, republished even during communist regime, are outstanding: Trilogia cunoa]terii / The Trilogy of Knowledge (“About philosophical consciousness”, “Lucypherical Knowledge”, “The Experiment and Mathematical Spirit”), Minerva, Bucure]ti, 1983, 738 p.; Trilogia culturii / The Trilogy of Culture (“Horizon and Style”, “Mioritic Space”, “The Genesis of Metaphor and the Sense of Culture”), Minerva, 1985, 478 p.; Trilogia valorilor / The Trilogy of Values (“Science and Creation”, “Magical Thought and Religion”, “Art and Value”), Minerva, 1987, 636 p. The universe of Blaga poetry was left out from  40’s to 60’s, the philosopher remained sort of pray for transition post-censorship scissors, while poetry, starting with Eminescu, became embarrassing for many, anyhow as if forgotten.
          Yet in view of a conference on ahimsa – Jainist and Buddhist concept of nonviolence – the poem of Blaga seemed consonant. More so with Tao on the way to an anthropological congress in China. Actually, “Chinese temptation” as part of “Asian temptation” in Romanian culture we happened to illustrate with Description of China by Nicolae Milescu Sp`taru (XVII-th century) and Shun by George C`linescu (XX-th century).
          Blaga, we think, makes philosophical references to Lao-tz[ and Kung-tz[ (Confucius) but is free from “temptation”. By rereading his chapter on tao, a striking feeling that Romanian poet renounced to self for trying to – if not be a Chinese – live a total empathy with Chinese spirit embodied by Lao-tz[ and Kung-tz[.
          In the Trilogy of  Knowledge  Blaga retained Lao-tse’s, Book on the sense and virtue the verse that the words of truth are reversed (“Philosophy and Common Sense”), and also a poem commented as expressing the secret meaning (tâlc) of the world, fertile efficiency of negativity, of the void, in the Kosmos, maternal-feminine sense of existence, perfection of the germinative and of all tender things (“Thoughts and systems”). Paradoxes of Hui-Shi (IV-th c. B Ch.) - e. g. “an arrow in flight is neither moving nor resting” are taken as arguments of transcendental tao (“The paradoxes of metaphysics”).
          In The Trilogy of Culture, Spengler symbols for cultures are evoked: ancient culture: isolated body; occidental culture:  three dimensional infinity; Arabian culture: the cave (vault); Egyptian culture: labyrinthic way; Chinese culture: the path in nature; Russian culture: endless plan (“Culture and space”). Also three formative expectations: “Be your self!”; “Be like the master!” (Chief of the academy or school); “Be as only one was!” (Christ, Buddha, Confucius). (“Formative expectation”).
          Trilogy of Values includes the following chapters: Introduction; From Indra to Nirvana; Tao; Cosmic health; Measure and ecstasy; Generalized wonder; Uncreated light; The birth of logos; Mystical state and faith; Faith-quake; Religiosity-thrill; Definition of religion; The sacred; Certitude and superconsciousness. Systems (Indian) and aphorisms (Chinese) are  fundaments of the construction. In order to decipher Chinese spirit, one has to renounce to self. A divinatory impressionism is seen in painting, lyrics, thinking. The fragility, tenderness, ephemerity are the accessible face of a deep, total mystery (secret/ tain`) beyond the time. Much emphasis draws Blaga on meaning – mystery (tâlc/noim`, tain`, essential in his own poetry and philosophy), or instant-eternity, as an instruction to tao.
          As Monet differs from integral divinatory Chinese impressionism, so does Rousseau, with his love for nature, as compared to Lao-tse. Blaga sees the great thinker of China closer to Pascal, Novalis or Nietzsche, as aphorisms are concerned. Tao as “non-existence”, “non-action”, “emptiness” is reanalyzed, with difference from Indian Brahman-Atman or Plotin’s the Unique. Lao-tz[ has influenced more the Chinese poetry, art and mystique, while Kung-Tz[ (Confucius) guided more than anybody else the Chinese life itself, assumes Blaga. Organization of life, ancient mores and rites were according to Kung-Tz[, expressions and manifestations of the Tao. Kung-Tz[ is a genius creator of rites, the greatest one the mankind has given.
          About poems on Tao by Lao-tse quoted in own translation (from German?) by Lucian Blaga, one can wonder what is translator’s contribution, that is, how tao-atmosphere reaches the soul of Romanian reader.   
          Beyond philosophical discourse, the strong poetical mind, embodied by Chinese spirit and Tao, as core of it, meets Blaga’s own poetry up to euphony.
          Lumea este un lucru spiritual
          nu-i [ng`duit s` te por\i cu ea brutal
          Cine ac\ioneaz` o stric`.
          Cine vrea s` o cucereasc` o pierde
          (The world is a spiritual thing
          it is not permitted to be brutal with it.
          Who acts does spoil it,
          Who wants to conquer it loose it).

Lucian Blaga:
          Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
          (I do not crush the world corolla of wonders)

          Blaga doesn’t crush Tao. He almost lets himself to be crushed:

                   Give me a body
                   you mountains,
                   you oceans
                   give me another body to pour my madness
                   in totally!
                   Big earth, be my trunk,
                   be the chest for this tremendous heart
                   be shelter of the storms that crush me ,
                   be the amphora for my stubborn ego.

Flori Bălănescu

Cu pretenția că-mi dă peste gură, în dulcele stil „dâmbovițelin”, îmi scrie un domn că vrea să îmbătrânească frumos, ca Șora, nu urât, ca Goma! Cred că asta își dorește tot românul, fie că știe sau nu cine-s Goma și Șora. Ce fraier ar alege să-și distrugă viața (a lui și a familiei) luptând de mic pentru libertate, pentru adevăr, pentru demnitate, împins din spate de front la nici 9 ani, alergat prin codru de jandarmi pentru a fi „repatriat” (în Siberia), dat afară din toate școlile din România, bătut crunt prin pușcării și domiciliu obligatoriu, otrăvit în pușcăria Rahovei, forțat la azil politic, scăpat de două ori din tentativele de asasinare plănuite de Securitate la ordinul Partidului, dejucând tentative de răpire și asasinare ale fiului său ș.a.m.d. Cum spuneam, cine și-ar dori să fie ca Goma? Toată lumea „bună” vrea ca Șora, luptând din greu cu comuniștii (cu care a trăit bine, s-a „descurcat”) la 30 de ani de la căderea oficială a comunismului. Că-i libertate acum, de toate felurile, putem fi ce vrem, putem fi chiar și ce n-am avut curajul să fim înainte de 1989.
Vă rog să observați că nu vorbesc aici de studii sau de operă. Ci despre LIBERTATE. Pentru care a pus umărul Goma. Nu Șora. În 1971, când intelectualii și scriitorii români se „descurcau” cu Tezele din iulie, Goma aducea literatura pe harta lumii libere. În 1977, când în țările socialiste erau mișcări pentru drepturile omului, Goma aducea România pe harta demnității (au spus-o străinii, desigur; românii tăceau în front și colaborau cu Securitatea).
Nici măcar nu e vorba despre Goma și Șora, este vorba despre noi! Noi ne învârtim după vorbe, noi una spunem și alta fumăm, noi suntem reeducații la scară națională (despre care vorbea, n-am ce face, trebuie s-o spun: Goma, și nu Șora).
Înainte de a-ți da cu „opinia”-n gard, citește! Da, domnule bun la pus etichete, surse primare trebuie să citești! Nu făcături de „opinii” ale altora, care, atunci când Goma mai murea nițel pentru noi, cântau în corul Regimului, pe la colțuri, prin gazete sau direct la Securitate.

Dacā este ceva ce nu accept si nu iert este sā fii ca Șora și nu ca Goma și să-mi mai și ții predici despre Libertate, Morală, Conștiințā, Demnitate, Trădare și, mai nou, patriotism!
O parte din argumentele care mā susțin sunt cele invocate mai jos de autenticul istoric onest Flori Bălănescu:
"Cu pretenția că-mi dă peste gură, în dulcele stil „dâmbovițelin”, îmi scrie un domn că vrea să îmbătrânească frumos, ca Șora, nu urât, ca Goma! Cred că asta își dorește tot românul, fie că știe sau nu cine-s Goma și Șora. Ce fraier ar alege să-și distrugă viața (a lui și a familiei) luptând de mic pentru libertate, pentru adevăr, pentru demnitate, împins din spate de front la nici 9 ani, alergat prin codru de jandarmi pentru a fi „repatriat” (în Siberia), dat afară din toate școlile din România, bătut crunt prin pușcării și domiciliu obligatoriu, otrăvit în pușcăria Rahovei, forțat la azil politic, scăpat de două ori din tentativele de asasinare plănuite de Securitate la ordinul Partidului, dejucând tentative de răpire și asasinare ale fiului său ș.a.m.d. Cum spuneam, cine și-ar dori să fie ca Goma? Toată lumea „bună” vrea ca Șora, luptând din greu cu comuniștii (cu care a trăit bine, s-a „descurcat”) la 30 de ani de la căderea oficială a comunismului. Că-i libertate acum, de toate felurile, putem fi ce vrem, putem fi chiar și ce n-am avut curajul să fim înainte de 1989.
Vă rog să observați că nu vorbesc aici de studii sau de operă. Ci despre LIBERTATE. Pentru care a pus umărul Goma. Nu Șora. În 1971, când intelectualii și scriitorii români se „descurcau” cu Tezele din iulie, Goma aducea literatura pe harta lumii libere. În 1977, când în țările socialiste erau mișcări pentru drepturile omului, Goma aducea România pe harta demnității (au spus-o străinii, desigur; românii tăceau în front și colaborau cu Securitatea).
Nici măcar nu e vorba despre Goma și Șora, este vorba despre noi! Noi ne învârtim după vorbe, noi una spunem și alta fumăm, noi suntem reeducații la scară națională (despre care vorbea, n-am ce face, trebuie s-o spun: Goma, și nu Șora).
Înainte de a-ți da cu „opinia”-n gard, citește! Da, domnule bun la pus etichete, surse primare trebuie să citești! Nu făcături de „opinii” ale altora, care, atunci când Goma mai murea nițel pentru noi, cântau în corul Regimului, pe la colțuri, prin gazete sau direct la Securitate."

Razvan Bucuroiu

Editorialul din această dimineață, la Universtul Credinței:

Putem vorbi despre un adevărat instinct al pelerinajului, la români. Religiozitatea par ceva adânc înscris în ADN ul nostru, iar căutarea ei febrilă, prin pelerinaj, face parte din instrumentarul supraviețuirii, face parte din setul de instincte de bază. Altminteri, cum se pot explica aceste enorme șuvoaie umane care își lasă rostul, treburile și grijile, pornind în căutarea sfințeniei aici, pe pământ. Știm bine că țăranul este o fire pragmatică, oamenii simpli au urgențe legate de împlinirea unui rost gospodăresc, de întreținerea unei familii numeroase, de grija pâinii celei de toate zilele... Și atunci, cum pot fi explicate aceste dezertări în masă de la grijile zilei, aceste "suspendări de activitate" și, de ce nu?, aceste cheltuieli aparent fără rost? Căci un pelerinaj costă. Costă timp, energie și bani. Cine are aceste trei resurse în exces? În nici un caz oamenii simpli, talpa țării. Și atunci ce îi mână pe drum, ce îi îndeamnă la călătorie?
Harul este cel care îi cheamă, harul, pe care mulți dintre noi nu îl mai simțim pentru că ni s-a îngroșat membrana sufletească, ni s-a îngreunat gândirea, ni s-a învârtoșat inima. Pentru a simți harul care izvorăște plenar dintr-o raclă cu sfinte moaște trebuie să fii tu însuți un om al harului. Trebuie să te lași tu însuți purtat de curenții Duhului Sfânt care te duc la limanul liniștii. De aceea, începând de la sărbătoarea cuvioasei Parascheva și până pe la Sf. Nicolae, poporul dreptcredincios se mișcă pe acești curenți, se lasă purtat spre orizontul neînserat al zilei a opta, ziua promisiunii. Zi a liniștii, zi a împăcării, zi a împlinirii oricărei dorințe bune, sănătoase, mântuitoare!

Revin cu "Melancolie", mai ales in varianta muzical-poetica, in recitalul de simtire absoluta, marca Dan Grigore-Ion Caramitru. Aici, pianul atinge un fior al sensibilitatii extreme, ingemanandu-se perfect cu starea de gratie a Poeziei, incat pentru o clipa prelunga simti ca Eminescu se aude, se vede...."Melancolie" devine, astfel, un necrolog complex al vietii si mortii, incheiat caleidoscopic cu apoftegma infintinitulitatii (sic!) - "nu credeam a invata sa mor - , regenerata aici intr-un perfect (supra) compus "parc-am murit de mult".
Evreul Andrei Oisteanu in "Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură", volum de cancanuri literare, sub efectul unor idei intesate de narcotice mentale, isi hraneste intelectul cu aceeasi ignoranta voita si decrepitudine a caracterului, scriind ca in aceasta poezie se ascunde un elogiu adus drogurilor. Ca, de fapt, "melancolie" este o metafora a bolii sale bipolare si maniacalo-depresive, din spectrul dementei. In alta parte, in volumul "Visul himeric", pacientul Cartarescu descifreaza in poezia "Lacul" pulsiunile sexuale ale lui Eminescu, chiar si cele de natura duala, ignorand ca nu romanticul Eminescu se "oglindea" in lac, ci insusi el, acuzatorul.
Toti acesti defaimatori cu intentie, la fel ca toti contemporanii lui Eminescu, aceia care s-au solidarizat in minciuna, de la prieteni, oficialitati, medici si avocati, vor trebui dati uitarii generale si acuzati de neprihana. Caci acestia vor ramane umbra, in timp ce acei alesi de adevar vor fi gasit deja Lumina. Si pentru aceia care inca respira, duhnind insa a propria lehamite, se cuvinte o noua alfabetizare, o degraba scolarizare si cateva corigente a priori!

Octavian Lecca

Pentru cei ce nu stiu, pe 28 octombrie se implinesc 420 de ani decand Mihai Viteazul a infrant oastea lui Andrei Bathory, deschizind astfel drumul unirii Transilvaniei cu Tara Romaneasca.  Pe locul luptei s-a construit o troita care este acum in paragina si lumea nu stie ce este acolo.
Sambata, 26 octombrie, la ora 11:00 se va monta o placa comemorativa, se va ridica steagul Romaniei, copiii din Sibiu si Selimbar vor strange gunoaiele si vor planta flori iar profesoara de istorie din Selimbar va vorbi despre batalie si urmarile victoriei in trezirea spiritului de unire a romanilor. Apoi se va tine o slujba si cei care vor sa cante, sa recite poezii sunt bineveniti. Speram sa vina lume si din satele invecinate. Dar e suficient sa fim impreuna toti cei ce simt romaneste. Se pare ca va fi vreme frumoasa spre 20 de grade. Dupa cate stiu eu campia nu are nume. Am putea sa-i spunem Campia Unirii pentru ca de aici a aparut ideea de unire a romanilor.
            Primaria Selimbar va pune la dispozitie un autobuz de la Dedeman pina la Troita intre orele 10:30 si 16:00, vor fi 2 WCuri portabile si va fi prezenta Politia. Veniti cu o floare si cu o lumanare. Dar cel mai bine ar fi sa veniti cu sufletul.

Horea Porumb

Un turc lăsat liber

Istanbul. Viitorul nostru partener, improbabil, al Uniunii Europene… Mi se întâmplase deja în numeroase rânduri să mă aflu în străinătate şi să agrăiesc persoane crezând că le cunoşteam „de acasă”! În Turcia, acest lucru mi se nimereşte cel mai frecvent.
La fel ca şi Statele Unite ale Americii, mai târziu, Turcia a fost şi ea, la vremea ei, un veritabil melting pot. Imperiul Otoman jucase rolul unui uriaş ceaun, în care s-au contopit neamuri, deja cu sute de ani înainte ca Statele Unite să fi apărut pe hartă. Să ne gândim, de pildă, la copiii ce-i dădeam Porţii împreună cu haraciul, care au devenit apoi ieniceri…
E suficient să stai pe marginea unei alei din Parcul Gezi, în cartierul Taxim, să priveşti la cei care trec, ca să te frapeze mereu asemănarea câte unui trecător cu cineva ştiut.


Un om parcurgea aleea, răcnind.
Nu era un jegos, doar fizicul îi era profund degradat.
Oamenii ascultau o clipă şi îl lăsau să treacă.
Individul striga şi plângea.
- Ce-i cu el?, întreb.
- Vai de capul lui! Lăsați-l în pace!, răspundea lumea, văzându-şi de-ale ei.
- E cumva kurd? Cum de-l lasă aşa?
Un bătrân pitoresc, masiv, cu părul luminos, cu chipul ascuns aproape integral îndărătul unor mustăți stufoase, îmi spune:
- E turc. Îşi spune amarul. Nimeni nu îndrăzneşte să-i facă vreun rău. Să-i dăm pace, nenorocitului…
- Dar ce spune?
- A luptat în Vietnam pentru americani. A fost pilot de avion. Aveau ordin să tragă în oameni, în civili. Îşi aminteşte cum cobora la 20 de metri şi mitralia oamenii înşiruiți în lungul drumului. Îi secera pe toți. Cu cât raporta mai mulți morți, cu atât primea mai multe medalii.
Individul s-a oprit în dreptul nostru. Îşi dădea cu pumnii în frunte şi în coapse, hohotind. Moşul de lângă mine îmi traducea:
„Americanii m-au umplut de bani, pentru că am ucis din porunca lor. De atunci eu n-am mai fost în stare de nimic. Mi-am năruit viața, sunt înecat în remuşcări. Degeaba am bani, că nu-mi folosesc la nimic!”…
Bătrânelul, care se dovedi a nu fi fost chiar rupt de lume, cum m-aş fi aşteptat, îmi spune, de la el:
- Americanii!... L-au răsturnat pe Saddam Hussein ca să pună mâna pe sondele irakiene. Saddam îi proteja pe creştini, iar Tarek Aziz, ministrul, era creştin nestorian. Dincolo, în Siria, creştinii şi evreii țin la Bashar al Assad. Americanii îi vor moartea, pentru că nu le dă lor petrolul .
Bătrânul acesta îmi era extrem de cunoscut.
Semăna leit cu cineva pe care îl ştiam de-acasă.
Am impresia că poți să găseşti o sosie în Istanbul pentru fiecare român, dacă te uiți cu suficientă răbdare…

Bile albe, bile negre

Erau vecini, gard în gard. Casele lor stăteau pe locul lor cuminţi, dar stăpânii lor aveau darul să se împungă în cuvinte ori de câte ori se întâlneau, şi în vremuri bune, şi în vremuri rele. Pe unul dintre ei îl chema Voicu Pârţoi, fusese tâmplar la Steaua şi-şi deschisese un atelier de tâmplărie în Botoroaga. Avea un aer de domn şi gesturi de om trăit la oraş, dar urechile le avea cam mari, cam clăpăuge. Vara, purta pantaloni scurţi, bascheţi, ochelari de soare şi mergea tacticos pe bicicletă. În urma lui, tot pe bicicletă, venea soţia sa, Petruţa. Pentru anii ’60, ofereau tabloul unei familii de străini picată-n sat, de la vreun picnic. Pedalau în acelaşi ritm, iar Voicu, care mergea înainte semnaliza cu mâna stângă sau dreaptă, atunci când îşi schimba direcţia de mers, exact ca la Bucureşti. Lumea se amuza teribil de amândoi.
Celălalt era Victor Simedre, Vituş, cum îi spunea lumea, mare căluşar la viaţa lui, un om slab şi înalt, cu ochii negri, scânteietori şi mare şugubăţ. Când era tânăr, ajunsese până la Paris cu grupul căluşarilor din Teleorman! Îl şicana mereu pe Voicu Pârţoi, găsind prilej din orice să-l înghiontească în vorbe.
Într-o vreme, nu-şi vorbeau. Trecând cu bicicleta prin faţa curţii lui Vituş, un vânt puternic i-a luat şapca lui Pârţoi de pe cap şi aceasta a căzut în curtea vecinului.
Şi a început căluşul. Deşi nu-şi vorbeau, l-a strigat politicos:
- Victoraş! Victoraş, dragă, eşti drăguţ să-mi dai şi mie şapca?
- Cum?… Cum? s-a prefăcut acesta că nu ştia prea bine despre ce era vorba.
- Ce să fac eu cu şapca dumitale, să mă şterg la c...r cu ea?!
Şi Pârţoi, care era aşa, mai supărăcios din fire, s-a lipsit de şapcă şi dus a fost.
Altă dată, când îşi vorbeau, se uitau împreună de pe dealul cazanului în vale, de unde venea coana Petruţa cu raţele de la gârlă. Voicu Pârţoi şi-a pus mâna streaşină la ochi, mişcând capul uşor şi căutând o poziţie mai bună de văzut şi l-a întrebat pe Vituş:
- Victoraş, dragă, nu cumva aia, de devale, nu e Petruţa mea?
- Ba da, domn Voicu, i-a răspuns Vituş ducându-şi şi el mâna streaşină la ochi, după găoz, Petruţa dumitale este!...
- Cum, Victoraş, <după găoz>, nu cumva tu ai umblat la găozul Petruţii mele?
Şi iar s-a supărat pe Vituş căluşarul şi nu şi-au mai vorbit o vreme.
Pe dealul cazanului, spre Călugăru, două case stăteau pe locul lor cuminţi, dar stăpânii lor îşi duceau viaţa umplând sacul zilelor cu bile mai mult negre decât albe, ceea ce făcea uşor de înţeles faptul că un căluşar şugubăţ nu se putea înţelege niciodată cu un tâmplar supărăcios, cu aere de orăşean

Katya Kelaro

Ajuns în ținutul Gherghesenilor, Iisus l-a întrebat pe omul demonizat care îi este numele, dar a răspuns demonul în locul lui. Cel care-l stăpânea a răspuns în locul rațiunii, al lucidității, a răspuns obraznicul cumințit; în locul numelui primit la naștere, a răspuns dezumanizatorul, daimonul, desfiguratorul și dezintegratorul ordinii, destabilizatorul echilibrului sufletesc printr-un plural care desființează persoana și anulează personalitatea ,,Legiune”. Răspunsul mecanic al muțeniei omenești nu cu numele celor vii, ci cu al patimilor și pătimașilor iadului, acolo unde –aflăm astăzi – oamenii nu mai au nume, sunt dezonorați din treapta celor identificabili pentru a fi salvați. Răspunsul demonilor care colcăiau în sufletul demonizatului precum viermii în carnea putrefactă e copleșitor și înfricoșător și prilej de adâncă meditație...căci trebuie să veghem asupra sufletului nostru pentru ca noi să dăm răspunul la dreapta judecată, nu ,,Legiune”
Lupta nu se duce corp la corp, ci pentru un suflet e dizlocată din iad o legiune spre a-l ataca și ruina, legiune de omizi peste copacul vieții atacând rodul și floarea conștiinței, buruieni crescute în calea Adevărului, mărăcini târâtori acoperind cărarea spre binele suprem. Paradoxal, demonul a dus pe om în calea lui Hristos, ori omul a tras după el toată hoarda de despoți întunecați, ducându-se pe sine cu tot cu diavoli în calea medicului pe care-l aștepta de ani buni, aproape fără speranță. S-a dus neștiind cine este, pentru a-și arunca sinele într-o altă scăldătoare a Vitezdei, ducându-se de sine înaintea lui Dumnezeu, care-l va elibera prin milostivire. Iată omul liber dar neconștient de sine, dus, purtat din loc în loc fără discernământ, demonizatul din gura căruia grăia duhul pe care nu-l puteau stăpâni lanțurile și obezile lumii, a ieșit tulbure și viclenit, cu gura lui dar nu cu propriile-i cuvinte, cu pașii lui luptând cu pașii diavolului. Iată că diavolul L-a cercetat pe Dumnezeul Fiul, dar nearătându-se cu chipul lui real, ci în haina de miel a omului, lupul cu glas de miel, al cărui strigăt poartă o urmă de țipăt și de sânge. Demonul în haină de om a ieșit înaintea Domnului să-l roage a nu-l chinui. Credea diavolul că, la rugămintea lui, Mântuitorul avea să-l lase pe om în puterea lui? De ce grăise astfel demonul cu Dumnezeu prin gura fără pecetea rațiunii a omului pe care-l sugruma cu putere de șarpe, cel cândva angelic, acum satanic, respectă chiar trimis al iadului fiind, slava lui Dumnezeu, recunoaște în Hristos ceea ce oamenii refuzaseră a vedea uneori întruparea ,,Fiului Dumnezeului Celui Preaînalt” căci starea demonului era mai rea decât a omului pe care-l chinuia. Un înger căzut, îmbrăcat în pielea dezgolită a unui om căzut, natura spirituală văzută și nevăzută în dezorganizare completă.
Aflăm că Hristos a poruncit demonului să iasă din om, din omul a cărui viață ieșise din buna rânduială, care-și făcuse din mormânt casă, iar obezile și lanțurile legilor le zdrobise prin voința nestăvilită, prin pierderea stăpânirii de sine, pustiindu-și traiul. Când Iisus, Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu și ființă a Sfintei Treimi a întrebat care este numele omului pe care-l făcuse din lut la începutul lumii, a aflat ,,Legiune”, Treimea întrupată află că în om locuiau mănunchiuri de plante carnivore, roiuri de viespi ale întunericului, cirezi de tauri întunecați, ale căror coarne sfârtecau bulbul ochiului, roi de muște care se hrăneau din stârvul duhovnicesc. Omul pierduse tot: familie, casă, cetate, nume. Cine sunt eu? Nu mai știa răspunsul, de aceea răspunsese demonul. El nu trăia în sărăcie, ci în mizerie. Dostoievski în Crimă și pedeapsă spune că ,,în sărăcie, mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată.”
Cel ce nu mai recunoscuse nici casă, nici familie, nici viitor, nici trecut, nu avea memorie, nu-și amintea cine este, nu putea construi prezentul, nu-și amintea nici de medici, nici de prieteni, nici de cunoscuți, nimic. Singurătatea lui era atât de mare, golul era atât de puternic încât era ca o casă pustiită, părăsită, în care își găsiseră adăpostul la lăsatul întunericului fiarele sălbatice. O legiune de lighioane...dacă serafimii și heruvimii își ascund din smerenie ochii sub acoperișul aripilor, lighioanele întunericului sunt heruvimi desfrunziți de aripi, cărora nu li se vede corpul scheletic și aripile bolnave prin demonizare, mai au doar ochii cu pupila mărită, fixă, hipnotizați de rău, înspăimântați precum prada ce și-a văzut vânătorul și așteaptă glonțul, prea înfricoșată să se apere. Aflăm că demonizatul era o casă căreia îi căzuseră turlele, în ruinele căreia viețuiau șopârlele îndoielii, corbii ce ronțăiau grăunțele deznădejdii, șerpii care sugrumau și înveninau pâlpâirea căutării lui Dumnezeu și a venirii în fire, urlau lupii deznădejdii a prăpastie, mirajele pustiului, oglinzi deformate, trăia printre himere, glasuri ca o fântână fără fund, izolat ca o epavă potopită și împotmolită în noroi, fără ramura de măslin a păcii, a limanului, fără catarg, fără busolă și cârmă.Era o scândură vie în derivă, orbecăind și silabisind ziduri în căutarea unui prime litere a cuvântului sens.
Demonul știa că binecuvântarea lui Hristos avea să-l lase fără formă, căci duhul luase forma, împrumutase trupul omului, dar că în fața lui Iisus implorarea lui avea să se zdrobească precum întunericul de lumina zilei, că ruina aceea umană avea să se reclădească, surparea să se fundamenteze, frica avea să iasă prin miile de ochi ai iluziei lăsând în soare doar pleoapele pocăite ale vindecatului, că Dumnezeu avea să vindece o cetate printr-un singur om, că pe El nu-l interesa Ghergheseniul porcilor, ci pusese cărămida, piatra vie de temelie a unui Ghergheseni creștin, refractar în primă fază la lumină, că Dumnezeu avea să reverse toată bunătatea Sa regenerantă și valurile binelui aveau să aducă în albie apele creierului, că mintea avea să-și adune fasciculele de viață la trecerea luminii prin ele, că vindecarea avea să fie pentru totdeauna, că vindecarea demonizatului e speranța pentru toți demonizații lumii, ai vremurilor și puterea Lui străbate secole, fără să ia seamă la turmele de porci care se duc cu entuziasm malefic în mare, a trimis semn de speranță spre toate ospiciile și leprozeriile lumii moderne. Nu e de mirare că demonii au cerut primul lucru viu la îndemână, s-au corcit prin porcire. Dacă s-ar fi pocăit, lumea nevăzută s-ar fi îmbogățit cu o legiune de îngeri. Pocăința celui ce vedea ceea ce omul nu putea încă să priceapă, dar învolburarea și lipsa de speranță au condus duhurile a mătura dobitoacele, arătând că împietrirea rațiunii în fața lui Dumnezeu e nebunie care stârpește și animalele. Cel ce lupta împotriva rațiunii curate s-a înhăitat cu iraționalul, cu bestiarul animalic lăsând în ochii martorilor, ai vindecatului și al iubirii dumnezeiești spectacolul demn de milă al celor care refuză mâna salvatoare a lui Hristos. Ce mare lucru pocăința!
Martorii minunii, cândva păzitorii turmei, aveau să povestească până la sfârșitul vieții această întâmplare, intensificând în Ghergheseni nostalgia după Dumnezeu. Mai ușor e a înțelege vindecarea trupească decât limpezirea minții.
Oamenii din cetate i-au cerut lui Hristos a pleca de la ei, pentru că Hristos reușise ceea ce nimic din ce e omenesc nu putuse îndrepta: îl știau pe demonizat de ani buni, citiseră în pupila lui exorcizată sigiliul dumnezeirii, pecetea clară a unei puteri divine, puterea coborâtă din cer peste cel mai oropsit și căzut dintre ei, peste cel ce locuia cu morții. A fost învierea cea mai subtilă, dinainte de a săvârși învierile trupești ale fiicei lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, pe Lazăr și pe Sine. Prin acest demonizat a gătit calea raiului care nu se vede cu ochiul liber. Ipostaza cea mai deplorabilă a unui eu adamic după alungarea din rai...ce ajunsese fiul lui Adam fără Dumnezeu? Legiune. Mai ușor e a vindeca rana de puroi, decât a stabili casa duhului, doar Hristos o putea face...ce a ales între îngerul căzut și omul căzut?Hristos l-a vindecat pe cel ce s-a pocăit. NU cu puterea Sinelui, adică a egoului, ci ducând modestia pe culmea ei nebănuită, plină de splendoare ca un mănunchi de busuioc serafimic, în numele Sfintei Treimi, unde armonia și rânduiala au nume. Hristos redă numele pierdut vindecatului de demoni, și e conștient că el nu mai aparține lumii, de asta nici lumea nu l-a mai vrut. Recunoscător și copleșit, a vrut să-l însățească pe Hristos dar Iisus l-a așezat ancoră vie în inima Ghergheseiunului păgân, ca oglindă a adevărului veritabil. De câte ori aveau să-l vadă oamenii cetății, aveau să dea slavă lui Dumnezeu, la început pe ascuns, în gând, cu frică, apoi cu toată inima. Demonizatul din ținutul bogat al Gherghesenilor avea să vestească învierea sa lăuntrică cu gură străjuită de îngeri și inimă de trandafir, despre spinul suferinței de cândva căreia Domnul i-a pus capăt nu prin moarte, ci ucigând moartea, lăsându-l să privească cum moartea se îneacă în mare, iar cel ce locuia cu morții și-a umplut cămara și casa de lumină, și din trup devenind mărturisitor.


Năluci de praf prin care vântul scurmă,
Voi ce,-n lumina soarelui monarc,
Veţi fi durat, cândva, superbul arc
De muri din care dăinuie o urmă,
Spuneţi-mi voi (a căror vagă turmă
N-o-nţărcuie,-n de trei ori triplu-i ţarc,
Nici Styxul – celui care nu-i catarg
Să-i treacă ìnvers apa taciturnă!)
Spuneţi-mi (căci o parte dintre voi
V-ascundeţi în morminţii-aceştia goi)
Cât vi-i de greu văzând că murii Romei
Care-au ieşit din mâna voastră, – azi
Sunt patria lemurilor nomazi,
Pulverulenta ţară a fantomei!

Octavian Soviany

rimbaud - traducerea mea

O, anotimpuri, o, castele...
O, anotimpuri, o castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?
O, anotimpuri, o castele,
Eu am făcut, cum ni-i din fire,
Un studiu despre fericire.
Trăiască el, de câte ori
Cocoşu-i galic cântă-n zori.
N-am ce dori de-acum, fireşte.
De viaţa-mi el se îngrijeşte.
Ce farmec! Îmi ia suflet, corp.
Nu-i trebuinţă de efort.
Cine-mi pricepe vorba oare?
Ea trebuie să fugă, zboare!
O, anotipuri, o, castele!
De vine-un nenoroc hai-hui,
Voi pierde dragostele lui,
Şi-al lui dispreţ, amarnic foarte,
O să mă bage iute-n moarte.
O. anotimpuri, o, castele,
Ce suflet nu e pus pe rele?


Cântecul celui mai înalt turn

Leneşă juneţe,
Ce mi se-nrobi,
Din delicateţe
Viaţa-mi prăpădii.
Ah! Să vină zile
Pline de iubire!
Spus-am: fugi de toate,
Nevăzut să fii,
Fără de făgade
În marii bucurii
Poate vremea vie
Pentru pustnicie.
De-atâta răbdare
Toate le-am uitat.
Chinuri şi-nspăimare
Cerul le-a luat
Şi-o sete buiacă
Vinele îmi seacă.
Astfel şi-o Livadă
Părăsită, vai,
Infloreşte toată
De neghíni şi scai
Date drept prinoase
Muştelor scârboase
Sufletu-mi, mâhnitul,
Cel rămas vădan
Are numai chipul
Maicii Notre-Dame.
Ne-om ruga fierbinte
Oare Maicii Sfinte?
Leneşă juneţe,
Ce mi se-nrobi,
Din delicateţe
Viaţa-mi prăpădii.
Ah! Să vină zile
Pline de iubire!

În grădIna Ghetsimani

Mi-e sufletul pustiit
Ca pământul arid din Valea Gheenei,
Numai grote, stânci, nisip
Și spini curbi
Ce încununau odată
Fruntea lui Cristos.
De cât verde
De câte trepte
Va mai fi nevoie,
Să pot urca iar
În grădIna Ghetsimani ?


Vișan Dragoș

Mirabilii Oedipi și Laioși filozofează
(Iocasta le răspunde)

Laios către Oedip și Oedip către Laios:
Nu poți să uiți nimic nu-ți ierți și nu cruți
de parcă-ai fi aparținut cu inima Iocastei
să-ți piară amândoi ochii pe-unde te duci
luminile lor în Infern să n-o mai rănească
Doar Oedip către Laios:
Și tu să te condamni exact ca mine
erai gândul ce-mi schingiuise trupul
nu te puteai numi tată și rege-al Tebei
dacă bucuria de a-mi fi fericit părinte
ți-o aruncase cobind Pythia-n genune
Doar Laios către Oedip:
Am tot prevăzut că vei ridica pumnalul
încă dinainte să observ că tu sosiseși
în acea răspântie știam cât semănăm
de parcă eu eram unicul fiu pus pe altar
iar tu menit de zei să te înfrupți din jertfă
de aceea m-am prefăcut că te voi ucide
iar tu gata să supraviețuiești și Sfinxului
și nelegiuirii unui mare bărbat m-ai tăiat
Și vine Iocasta să-i aline:
Oh vitejilor mi-am plătit datoria constant
nu mi-ai furat bunule soț Laios decât fiul
pentru mișelia de-a mai rămâne pe tron
iar tu unicule fiu de care nu m-am bucurat
(pentru că nu s-a considerat să fiu fericită)
tu care mi-ai fost smuls și dus în diaspora
oare cum ai înviat atât de seducător bărbat
oare cum m-ai făcut să înfloresc de n ori
oare de ce simțeam umbra lui Laios în pat
oare prin ce lunete zeii ne urmăreau ahtiați
oare de ce n-au oprit jocul cast mai devreme
oare voiau să constate că iubirea-i din gene
și nimic din ce-i matern în ea nu se pierde
oare a fost cel mai sexy experiment privit
în Olimp din câte Eros putea premedita?!


Lora Levitchi


Îmi cer unii ca să o uit pe mama,
Ba să îi şi mai iert pe ucigaşi,
S-o las să doarmă-al vecii somn, sărmana,
Şi să ai las pe cioclii ce~n groap~au priponit~o,
Să căsăpească~n mişelia lor şi alţi inocenţi urmaşi.
Îmi cer unii ca să îmi uit bunicii,
Ce somnul cel de veci şi~l dorm în acelaşi cimitir,
Însă nu ştiu hainii că ferice,
Sunt cei ce dragoste primit-au de la bătrâni,
Ce-au curatie-n inimi şi au pus într-a lor, un sfânt elixir.
Alţii îmi cer să îmi uit până şi pământul
Şi neamul şi locurile unde m-am născut,
Că tot plecată sunt printre străini,
Şi nu le ştiu, curentul lor zăduf şi mult tumult.
Alţii îmi cer să-mi uit limba în care,
Cuvântul "mama" am rostit pentru întâi oară,
Că tot printre străini nu pot s~o folosesc,
Să îmi învăţ copilul limbi ce mai cu seamă,
N~au treabă nicidecum cu neamul ori felul românesc.
La toţi le spun că deşi sunt demult plecată,
Nu sunt deloc cu mai puţin român,
Ci poate mai amară mi-e inima şi-ndoliată,
Că moare~un neam distrus de lideri,
Ce-au inimi diavolite şi minti de cruzi păgâni.
La toţi le spun că m-am născut acolo,
Unde sunt codrii verzi,şi munţii falnici, pomii sunt buni şi nemănaţi,
Unde e sacră tranhumanţa şi românii simplii, îşi poartă aleanul,
Cu demnitate, deşi de secole-s îngenuchiaţi,
Au ADN în ei de ziditori!
Romanii adevăraţi din ţară ori din afară,
Au al străbunilor filon, ca jăratecul încins ce veşnic arde-n ei,
Ei nu pot ca să mintă ori ca să fure,
El n-au inimă hidoasă, nu sunt făcuţi a fi mişei!
Românii adevăraţi nu-şi uită părinţii, bunicii şi nicicum străbunii,
Şi nici pământul românesc, acum cu viitor incert,
Ei sunt vii torţe ce poartă pe România cu cinste peste tot în lume,
Şi lasă loc de "bună ziua", ştiind a câştiga prin munca lor, strainilor, "respect."
Eu ştiu românul neos ce iubeşte mult natura,
Şi care în munţi şi pe-ale ţării dealuri se simte împlinit,
Cel ce nu îşi trădează ţara şi nu îşi uită neamul,
Şi niciodată de vre-un val politic nu v-a să fie ca naţie, înfrânt!
Lepădăturile, corciţii ce-i parveniţi şi-n suflet goi,,
Ce ne-au vândut al ţării tezaur, sârindu-ne la jugularâ c-au gene de strigoi,
Crezând că niciodată nu vor fi condamnaţi şi că vor fi iertaţi,
Se-nşeală amarnic şi uită că Biblia are un fel anume,
De~a spune cum Dumnezeu i-a făcut una cu pământul, pe cei de diavol insemnati.
Aşa şi eu le spun la cei ce mi se vulpişesc,
Când mă voi reîntoarce "pre mulţi am să popesc",
Nu se va naşte-n lume vre un curent politic,
Care să aibe puterea să facă să dispară, filonul românesc!


Jorj Maria

ferită de ochii lumii
îmi studiez fața
oasele stoarse de pulsiuni
de salturi stranii
între două oglinzi
par desprinsă de realitate
un fir invizibil îmi împarte trupul
poate penitența e pe sfârșite
poate mai e vreo scăpare
poate abandonul
zâmbetul acesta conturat de sânge
ce-mi amintește de prima rochiță
de primii pantofiori
care m-au făcut să pendulez
între tâmpla dreaptă
și tâmpla stângă
să nu mai pătrundă acolo nici o frică
cum spuneai tu
să-i fac loc morții între noi
zâmbetul se face tot mai mic
cuvintele de rezervă după care scurm
sunt firave urme de brumă.


ar fi mai bine să-mi tai
degetul mijlociu
stă ridicat de o vreme
pentru doamna și domnul
cu măști de carnaval
țin un topor în mâna dreaptă
încerc să găsesc curajul
de a lovi precum călăii romani
sau puțin mai elaborat
mi-ar fi de folos sadismul lui Blohin
un pluton de execuție
pentru degetul ăsta demn
care vă privește în ochi
atunci când fără un strop din dumnezeu
domnule circar
și doamnă mocăniță
îl vreți cu barba-n piept
precum ghioceii în martie
vânduți de bătrâne prin Obor
condamnații la moarte
au dreptul la tăcere
căci nu-i așa
un deget ridicat
e doar un fuck you


este așa privesc
cu admirație
matahala de câine
care tocmai
mă mușcă
de gât
este așa mușc
dintr-un măr de sticlă
și nu mă mir că sticla
mi se fărâmițează
în dinți
ca și când aș mușca
dintr-o felie oarecare
de pâine
este așa câinele
care tocmai
mă mușcă de gât
este atât de fericit
sorbindu-mi sângele
care țâșnește în trombă
din beregata ferfenițită
încât oricât de atroce
îmi este durerea
nu mă pot împiedica
să-l admir
dar de ce dumnezeu
nu îl oprește
dar de ce e atât
de grozavă
acestui câine
chiar acum
când mă mușcă
de gât
cu iscusință
nu mi-e frică
de câini
balaurii pe care
îi visam în copilărie
îi învingeam acolo
în lupta pe viață
și pe moarte
de sub pătură
până la ultimul
mă trezeam de multe ori
urlând pur și simplu
așa e când în vis
ucizi balauri fioroși
te trezești
și urlând
din răsputeri
cândva demult
pe când mă-ntorceam
pe o ploaie infernală
în antim
o haită întreagă
a sărit peste mine
și m-a halit
tot tot tot
atât de repede
m-a înghițit
că nu am avut
să clipesc
nu-nțeleg nici acum
de ce
a trimis
cei mai buni
îngeri păzitori
din garda lui
să mă adune
fragment cu fragment
din burțile
tuturor celor
unsprezece câini
care mă hăpăiseră
milimetru cu milimetru
în mai puțin
de cinci
așa a și fost
unsprezece îngeri păzitori
din garda lui
au venit valvârtej
și m-au adunat
picătură cu picătură
din burțile doldora
de carnea mea
și de sângele meu
și de oasele mele
ale celor unspreze câini
de data aceasta
sătui și
și m-au lipit
la loc îngerii păzitori
cu știința
a învierii
celui mort
vecinii vâzându-mă
pășind pe stradă
a doua zi dimineața
s-au frecat
la ochi
au făcut
semnul crucii
doar văzuseră
cu irișii lor
cum unsprezece câini
înnebuniți de foame
și sete
pur și simplu
mă măturaseră
de pe caldarâm
cu boturile lor
ca briciul
le era
că a avut loc
o minune
și chiar se-ntâmplase
atunci demult
pe strada antim
din bucurești
o minune
de ce oare
dumnezeu nu voise
să mă lase
încă de tânăr
în burți
de câine
pe la sfârșitul
când au văzut
că sunt
cea mai mare surpriză
a fost însă
a celor unsprezece
între timp
alte străzi
în căutare
de pradă
cu siguranță
de om
nu observaseră
lipsa mea
nu simțiseră
cărnii mele
a sângelui meu
și a oaselor mele
din burțile lor
cu hrană
de data aceasta
nu au mai sărit
peste mine
cu dinții
în aer
ca lamele
de pumnal
nu nu nu
nu m-au mai
m-au mirosit
cu duioșie
ca pe un frate
de-al lor
m-au adumecat
cu tandrețe
ca pe un prieten
de-al lor
după ce s-au convins
că sunt
cu adevărat
s-au înșirat
cu dragoste
în jurul meu
de parcă toți
ar fi primit
o comandă
apoi au plecat
și au așteptat
să-i mângâi
cu palmele
pe frunte
și ceafă
de la primul
la ultimul
ceea ce
am și făcut
fără grabă
în șir
ploua mărunt
încă trăia
sub buldozere
să se intre
cu lamele
și reci
în cele mai frumoase
case de pe
strada antim
eu locuiam aici
într-un bloc
cu patru etaje
la numărul
patruzeci și cinci
chiar în
în care locuise
mihail sebastian
cu mama sa
din casa mea
mihail sebastian
în anul trist
o mie nouă sute
patruzeci și cinci
în fața
mănăstirii antim
a cotit-o
la dreapta
pe strada justiției
apoi în capătul
o luase
sau voise s-o ia
la stânga
piața unirii
pe regina maria
nu bănuia
ghinionistul de el
că un camion
să-l înhațe
sub roțile
de ce anume
se întâmplase
să devină
peste ani
casa mea
casa lui
mihail sebastian
nu știu
să spun
dumnezeule doamne
de altminteri
cât de multe
am să
îți pun
când oare vom avea
destul timp
tu pentru mine
eu pentru tine
să vorbim
așadar ploua mărunt
în bucurești
din ploaie și praf
pe străzile
din preajma
casei poporului
un strat
de vreo
trei-patru palme
de noroi
pe antim
mâzga asta
îmi dădea
pe deasupra
de ghete
și am văzut
deodată cum
pesemne tot
la o poruncă
unsprece limbi
de câine
au început
să-l lipăie
cu repeziciune
așa s-a făcut
că am ajuns
nu numai întreg
ci și cu pantofii
viața s-a rostogolit
ca un tăvălug
de mult câinii
care începuseră
să mă iubească
s-au prăpădit
până la urmă
chiar și de
odraslele lor
care m-au iubit
fără măsură
de mult
s-a ales
de la o vreme
am rămas
atât de singur
că aud
cu claritate
de cristal
țipătul mamei
din minutele

de asemenea
cum crește în mine
de neoprit
din trupul ei
și de dinainte
de nașterea mea
și din timpul
nașterii mele
și de după
nașterea mea
când se adună
prea multă
de piatră
piatra singurății
cu fruntea
în zadar
îmi așez
pe pernă
la somn
somnul meu
în noaptea
în clipa aceasta
din întunericul
de afară
sare pe fereastra
matahala de câine
de care v-am
pe scurt
mă privește în ochi
apoi fără grabă
chiar cu eleganță
îmi înfige
colții în jugulară
am parte
de un câine
la despicarea
din gâtul
sângele îmi umple
e atât de pricepută
matahala asta
de câine
la mușcarea
aș minți
de aș spune
că mă doare
nu am mințit
pe nimeni
nu am urât
pe nimeni
dumnezeule doamne
oare ce fel de bărbat
oi mai fi fost
pe lumea
să nu mint
să nu urăsc
să nu-mi uit
nicio promisiune
cât de măruntă
cuvântul spus
numai de la gura ta
dumnezule doamne
mi-am rupt
de toate
și mi-am sorbit
de toate
și mi-am înghițit
și viața
și moartea
de toate
și toate cuvintele
chiar și cele
peste măsură
de îndrăznețe
și toate virgulele
și toate punctele
și toate secretele
poeziei mele
doar de pe gura ta
dumnezeule doamne
cât de fericită
poate să fie
matahala asta
de câine
de trup
nu poate fi
nu are cum să fie
un câine
de pe
este poate
din ceruri
este poate
chiar căpetenia
din ceruri
nu pot să
nu-l admir
și recunosc
că îmi place
cum își face
mai are
foarte puțin
și-mi desparte
de trup
camera deja
mi s-a umplut
cu sânge
pe o înălțime
de mai bine
de un metru
patul meu
cu mine
în el
cu matahala asta
de câine
la spulberarea
a gâtului meu
pe marea
de sânge
din încăpere
și perna mea
și piatra
a singurătății
în miniatură
pe sângele
să nu vă
pară rău
dar nici
să nu
vă pară
de data aceasta
cei unsprezece
îngeri păzitori
din garda de lux
a lui dumnezeu
de vor mai fi
să fie trimiși
să mă reînvie
vor avea de treabă
nu glumă

Cristi Neacsu 

Trilogia Antitezei
Il segreto dell`antitesi
(Secretul antitezei)
Dacă ridic o lespede, tu,
Când închid ochii, tu,
Pentru că visez tu.
Dintr-o mie de metafore, una singură.
Din metafora tu
Mi-am croit voalul cu o mie de secrete
Peste aripi, iar dintr-o mie de egrete
Doar una-i fără regrete.
Și unde să zbor, decât tu,
De ce să zbor, fără tu,
Sunt cocorul căutând-o printre egrete
Cu o mie de secrete pe cea fără regrete.
Dacă arunc o lespede, tu,
Când deschid ochii, tu,
Pentru că, oricum, oricând, oriunde, tu,
Dintr-o consoană iubind vocala u.
Dacă minus eu, plus tu,
Dacă eu yang, atunci yin, tu,
Și-n valea ce deschide dealul Taijitu
Sunt focul din apele tale, fiindcă atât.
Fiindcă alb, tu,
Fiindcă egreta fără regrete, tu,
Când cocorul t caută simplul u
Sub voalul fără secrete, cu aripi oarbe.
Dacă despic o lespede, tu,
Dacă-ți ofer ochii, tu,
Dacă visez sau nu, întotdeauna, tu,
În irișii mei din irișii tăi, în mine din tine.
Fiindcă eu focul, apa, tu,
Fiindcă eu valea din muntele-tu,
Fiindcă aș înlănțui secretele cu lacătul-tu
Și n-ar mai orbecăi-n voalul aripii, dacă..
Dar eu ridic o lespede,
Arunc o lespede,
Despic o lespede,
Și caut inversul proporțional..
Dar eu închid ochii, deschid ochii
Și ți-i ofer inconștienți - irișii,
Ca ramurile de măslin..
Dar eu visez și nu visez,
Îmi visez visurile,
Regretele, secretele, egretele,
Valea și dealul, focul și apa,
Visez Taijitu,
Visez yang printre zăbrele yin,
Visez grena din roz cu mov în vin,
Visez tu..
Dar eu sunt minusul din plus
Și-i o mirare că exiști în surplus,
Ești întrebarea din osânda Creației
În voalul aripii orbecăind răspunsul,
Ești egreta, negarea negației..
Și zbor printr-o mie de metafore
Amețind consoane în amfore,
O mie de consoane iubind vocala u,
Din tu..
Și unde să zbor, fără tu,
Cum să zbor, fără tu,
De ce să zbor fără tu,
Dacă n-aș fi însuși cocorul amiezii
Chi cerca il segreto dell`antitesi..
corvin-cristian neacșu/
Trilogia antitezei -I-
Il segreto dell`antitesi (Secretul antitezei)/
bucurești, 15 ianuarie 2019
Il profumo dell`antitesi
(Parfumul antitezei)
O săgeată, eu,
O săgeată, tu,
Cocor sălbatic, egretă fără regrete
Sub voalul boreal cu o mie de secrete,
Intruși solitari
În spațiile arctice dintre
Un fulger, eu,
Un fulger, tu,
Între ele, Steaua Sudului, iubiri polare
Ca două lasere din lumini migratoare,
Din sloi pe inimi cu aripi roșii
Și-n fiecare fulger câte una, pulsând..
Cât o clipă, eu,
Ca o clipă, tu.
Umbre-aripi orbecăind banchiza, ce fum
C-o mie de secrete într-un singur parfum,
Translucid, carbonic, sidefiu,
O alchimie primară-n cristalele
Dacă nu tu,
Atunci cum eu
Aș mai pluti fără sărutul egretei glaciare
Pe aripi înghețând o mie de secrete, oare
Fără suflet există ?
Există suflet fără sloi, există doi fără..
Noi ?
Și zbor spre sud, eu,
Și vii dinspre sud, tu,
Instincte magnetice ard metafore apuse
Și sărutul alb, din nori cu sensuri opuse
Cu fulgi mov și reci
Stau să stingă incendiile-sloi din
Dar eu zbor într-o săgeată,
Ard ca fulgerul
Și aripile-mi alintă sloiul
Cât o clipă,
Pentru că, dacă nu tu,
Atunci eu
Cum aș simți parfumul boreal
Și cum aș găsi Steaua Sudului
În irișii egretei fără regrete ?
Și zbor spre sud, eu,
Pentru că spre sud, tu,
Pentru că icebergul de sub aripi
Reflectă inima ce caută parfumul
Din tu
În esența din doi..
Sunt focul din apele tale,
Sunt nordul fără sud în vale,
Sunt valea muntelui fără regrete,
Sunt cel ce caută într-o mie de egrete,
Sunt malul fără val,
Sunt inversul proporțional,
Sunt antiteza din Osânda Creației
Sunt negarea negației,
Sunt matricea fără aluat,
Sunt tot ce nu ești, ești tot ce mi-e dat,
Sunt sticla esenței, tu ești parfumul,
Sunt zorii visului, tu, visul, fumul,
Sunt unul din doi, o mie de metafore
Sunt sloi cu aripi înghețate în amfore
Dacă doar eu fără tu, dacă nu doi..
Și zbor printr-o mie de metafore
Topind gheața esenței din amfore,
O mie de vocale iubind consoana n,
Din noi..
Noi din doi, din eu și tu,
Doi cu parfum misterios..
Și unde să zbor, fără noi,
Cum să zbor, fără noi,
De ce să zbor fără noi..
Cum aș săruta Steaua Sudului
Dacă n-aș fi însuși cocorul zăpezii
Chi cerca il profumo dell`antitesi..

corvin-cristian neacșu/
Trilogia antitezei -II-
Il profumo dell`antitesi (Parfumul antitezei)
bucurești, 16 ianuarie 2019
Il mistero dell`antitesi
(Misterul antitezei)

Dacă ridic o lespede, tu,
Când închid ochii, tu,
Pentru că visez tu.
Dintr-o mie de metafore, una singură.
Din metafora tu
Mi-am croit voalul cu o mie de secrete
Peste aripi, iar dintr-o mie de egrete
Doar una-i fără regrete.
O săgeată, eu,
O săgeată, tu,
Cocor sălbatic, egretă fără regrete
Sub voalul boreal cu o mie de secrete,
Intruși solitari
În spațiile arctice dintre
Un fulger, eu,
Un fulger, tu,
Între ele, Steaua Sudului, iubiri polare
Ca două lasere din lumini migratoare,
Din sloi pe inimi cu aripi roșii
Și-n fiecare fulger câte una, pulsând..
Așa spus-au aezii ;
Eu voi iubi asprimea zăpezii,
Eu voi sălta voalul lespezii
Oarbe, visându-te,
Din mine în tine
Cu aripi peste retine
Sub pleoape diamantine,
Fiindcă doi fără noi nu există,
Fără tu doar cu eu antiteza e tristă
Cântau aezii mereu,
În inima egretei fără regrete zeu
Tu vei fi când fi-vei cocorul-eu..
Au spus aezii, eu
Sunt fulgerul din fulger, eu
Sunt doar inima din inima ta și eu
Cu aripile grele
Ard sloiul unde rebele
Dorm regrete pe pat de stele
C-o mie de metafore indiscrete
Și Steaua Sudului în egrete secrete ;
Au spus aezii
Ca valea să strigi : Eu sunt Perseu, mereu,
Tu, Andromeda, îmi ești Golgota cu greu
Absorbită-n focul hiperboreu
Strivind Medusa, în sloiul marmoreu !
Sunt cel ce te caută
Sunt cel ce arde
Sunt inversul proporțional din eu
Și tu în noi din doi,
Sunt antimateria,
Sunt cel ce te strigă
Sunt cel ce vine
Sunt sensul metaforei fără regrete
Sunt doi din noi
Și cifrul sloiului, sunt
Din eu-tu
Intruși cu aripi sloi
În spațiile arctice dintre
Noi !..
Așa au spus aezii.
Și zbor, zbor, zbor
Printr-o mie de metafore
Înecând ipoteza în amfore,
O mie de consoane n
Iubind vocala u,
Din antiteza noi,
Din eu și din tu..
Și unde să zbor, eu,
Cum să zbor, eu,
De ce să zbor fără tu
Dacă eu-tu mi-e sinteza
Inimilor-sloi din teza
Ce a ucis antiteza..
Și cum să zbor fără secrete
Dacă n-ar biciui regrete
În iubiri de egrete
Dinspre crucea amiezii
Țipându-le glissando
Sub lespezi în poala zăpezii
Și dacă aezii
Nu cântau dictando
Cum c-aș fi cocorul piezii
Chi morirà provando
Il mistero dell`antitesi..
Bezna sărută banchiza
Cu stele de grație
Stingând aripi-pereche
Într-o respirație..
Focul arcuiește silueta
Din metafora polară..
Egreta, secretul din doi.

 Lora Levitchi

Dansul Pirandei

Acesta este un text din cartea mea "Geneza Chihlimbarului" ce este in curs de editare spre publicare. Deoarece cartea aduce la viata povesti unice, pline de umor si voie buna din copilaria mea , care s-a intamplat pe taramul Romaniei pe care voi o cunoasteti mai mult ca si taram al lui Dracula, Transilvania , o voI publica in engleza si romana. Este un vis care devine realitate, încurajata fiind de aprecierile voastre, dragilor, cei care apreciati adevărata cultura, istorie, respectul pentru "cei" care ne-au dat viață, pentru cei care ne- au condus primii pași și au urmărit dezvoltarea noastra pentru a deveni OAMENI, respectul pentru tara si natiunea in care ne-am nascut, pentru tarile adoptive, splendidele locuri din lume unde am ajuns sa muncim si traim. Suntem "Unul Si Acelasi" în fața lui Dumnezeu, indiferent de naționalitate, religie, apartenență politică sau culoarea pielii. Vă mulțumesc pentru interesul dvs. de a ma insoti in aceasta lume de basm!
Era vara, campania agricola era in toi cum spunea bunica. Eu intrasem in vacanta iar bunicii cu oameni platiti cu ziua, trebuiau sa dea gata in 2 zile campurile lor de papusoi. Aveam prasitul de-al doilea. Gradina de langa casa era prasita de bunica cu mama si mine. Ca sa poti prasi papusoii corect nu iti trebuia multa carte insa trebuia sa bagi la cap cateva lucruri esentiale, de finete.
- Nu te duci cu sapa boanta la prasit ca degeaba te duci. Sapa, adica gura sapei de fier mai bine zis trebuia batuta. La fel ca si coasa cu care bunicul cosea ca un haiduc iarba pentru ghitaii de la vaca, sa ai creasca mari si grasi. Nu dejeaba umbla vorba: "bate-o in gura ca pe coasa". Asta era o vorba neobrazata care taranul o mai straca din oftica ca muierea lui moldoveanca era ra dii gura sha atunshea, el, ca barbat trebuia sa isi instaureze autoritatea si suprematia in ograda fie prin amenintari ca expresia tocmai amintita, ori mai grav, "atingerea fumeii naravase, nesupusa". La moldoveni, o palma catre nevasta se pare era apreciata chiar de nevasta ca o facea "sa stie unde ai este locul". Bunicul va dati seama ca a incercat si el stratagema de "punere a piciorului in prag" si aratare bunicii "cine-i safu" si cand venea cherchelit tanar de la bufet avea chef de scandal sha ridica mana asupra bunicii. Dar bunica mi l-a pus la punct foarte elegant ca i-o inchuiet usa di vreo cateva ori dii romanul nostru, bunic, aghezmuit de bautura a trebuit sa ia un cur dii loc pii prispa la dornit. Va dati seama ca vara era o plashere a dorni la racoarii pii prispa casei, admirand bolta cereasca. Erai ca la observator, insa daca asta se intampla toamna tarziu cand mai cadea si bruma, bunicului ai cam inghetau izmenele. Si asa ca a vazut bunicul ca si bunica are arsenal de lupta anti teroarea ghiogareasca masculina si a lasat-o mai moale. Bunica si-a impus locul in fatza bunicului.
Sa ne sape... care si acelea mergeau tot cu bautura la oameni data direct pe camp in ulcele mici de pamant pe care bunica le aducea de acasa. De obicei o ulcica era trecuta la mai multi oameni, din mana in mana. Si soarele era dogoritor, iti batea in cap de cateodata aveai senzatia ca vezi pe fata Morgana in zare. Parjolea amarnic soarele acesta tot ce prindea in cale. Daca nu erai inspirat sa ai o palarie, un barba ( haina) in cap ca acoperitoare seara dupa 10 ore de stat in soare cam vedeai pasarele de la insolatie dar mai ales nu puteai sa dormi ca erai putin oparit pe dupa gat si pe maini. Trebuia sa te dai cu chisleag ( iaurt) ca sa se potoleasca arsurile de la soare sha sa chisti sha tu o tzara di somn, asa besacat tat hiind. Insolatia asta nu e lucru dii saga.
Pamantul bunicilor era rasfirat pe mai multe tarlale si mai multe locuri: La Poiana, dupa Jii, la Tzantirim, pii Dobrana si acasa, gradina din jurul casei. Totul era semanant cu porumb in marea majoritate, dar si grau, dar nu prea mult si lucerna pentru animale, de folosit ca faneata.
Ca sa poata sa praseasca si sa fie la timp cu dezvoltarea plantelor, bunicii erau nevoiti sa apeleze la oameni platiti cu ziua din sat care sa vina si sa ajute la prasit.
Bunica se pregatea cu o zi inainte in a face mancare chiar si la 14 oameni odata. 14 si cu noi 3, eu , bunicul si bunica, se faceau un total de 17 oameni pe camp. Acestia trebuiau hraniti la miezul zilei acolo pe tarla, la botul calului cum se zice iar seara cand se termina ziua veneau oamenii cu noi acasa si bunica aseza cam 4 mese cap in cap lipite de se facea un sirag lung in ograda ca sa serveasca oamenii munciti pentru cina. Ba le mai dadea si bani si tigari la cei ce fumau. Bunicii considerau cheltuiala dar nu aveau incotr-o. De obicei oamenii cu stare nu se duceau unul la altul decat din consideratie unul pentru celalalt ca sa ajute. De obicei oamenii necajiti ce nu aveau pamant si erau saraci umblau sa fie arendati la munca cu ziua. Tiganii veneau chiar si din alte sate la lucru cu ziua. De obicei erau insotiti de puradei mici, negriciosi si plini de viata ca niste sprasnei ce foiau pe langa piranda cu fustele mari.
Eu am retinut in particular o familie tanara de tigani pe care am luat-o la purecat cu intrebari inconfortabile cand au venit sara la bunica acasa sa serveasca cina. Muncisera peste zi la prasit la pamantul bunicilor. Tiganii aveau 5 copii, dintre care unul de vreo 2 ani care mergea in picioare si unul care tiganca il purta legat cu un sal mare de-a curmezisul de piept ori pus la spate. Va dati seama rezistenta femeii aceleia sa praseasca cu pruncul atarnat de piept ori legat pe dupa spate?!
Tin minte discutia urmatoare. Ei se plangeau la bunica ce le servea masa felul 1 si felul 2 ca viata tare este grea, ca nu au nici de unele, ca bordeiul de lut li se surpa si nu au bani sa il repare. Numai bocete si vaicareli de neputinta erau. Si atunci eu m-am infuriat. Si m-am apropiat de masa si intreb pe tigani:
- Pai de ce faceti atat de multi copii daca sunteti saraci. Nu mai bine faceati unul, maxim doi si nu va batea asa saracia prin casa, zic, eu luand alura de judecator al bietilor oameni. Asta in prostia mea cu minte de 9-10 ani...
- Pai, duduitza imi zashe tiganul, la boieri dvs, formele dii distractie sunt mai variate, is altilii decat ale noastrii. Viata ai asa dii amara pentru noi di la atata sarashii, ca sangura noastra distractie sa intampla numa noaptea pii intuneric cand nii permitem sa injisam frumos. Sha din asta sa mai scapata cate un plod sha n-avem she fashii, ca ni l-o dat D-zeu, trebuie sa ai dam sha lui o bucata dii mamaliga.
Am ramas va dati seama cu gura cascata in neputinta de a mai continua discutia. Auzisem eu ca noaptea adultii faceau niste lucruri din acelea ce se dadeau la televizor la rusi dupa ora 12 noaptea si la care copiii nu erau lasati sa se uite. Poate, tiganul la asta se referea cand vorbea de fericirea ce-o aveau numai noaptea pe intuneric.
Uitasei sa va spui ca inainte de masa, vad ca tiganca o ia fuga la vale cu chisioarilii la schinarii, casa bunicii fiind pe deal dupa cum stiti deja, si nu se opreste femeia decat la rapa, la parau. Curioasa o urmaresc cu privirea din varful dealului. Oare ce o fi facand? Si-a desfacut salul pus in diagonala din care a scos un puradel, caruia i-a dat pelinca jos dii l-o lasat cum l-o facut mama lui sha fleosc...aii... vai... il baga cu curu in apa de parau sha incepu a-l spala. Probabil ca al micu facuse treaba mare. Da, in parau? Asa de primitiv si de nenalocul lui? Eu nu mai vazusem pe nimeni sa faca asa ceva in vazul tuturor. Am alergat repede la bunica sa ai spun iar bunica mi-a replicat:
- Pai ce sa le faci, Dana, asa is taganii..
Nu am prea inteles eu de ce ei sunt mai needucati decat cealalta lume dar asta a fost.
Alta faza de la masa. Bunica a dat felul unul la oameni bors cu cartofi iar felul doi tochitura de porc cu jumari si mamaliguta calda, iar la cei ce nu mancau carne, le-a dat branza de vaca cu smantana.
A intrebat pe tigani ce vor si toti cu copiii ce puteau vorbi au spus ca ei vor jumari.
A pus bunica la toti pe talgere de metal cate o portie generoasa de tochitura de porc cu jumari, alaturi de o mamaligura aurie iar in talgere alaturate bucati portionate de varza murata proaspat scoase din butoiul al mare din beci.
S-au repezit tiganii pe mancare si au terminat cat ai zice: pas. Ceilalti oameni unii nici nu incepusera mai erau inca la felul unul.
- Madam, Iorga, nu va hi cu superare, dar am muncit mult azi, nu vrei sa ne mai pui la fiecare inca o portie? Intreaba tiganul, rotindu-si ochii in cap ca o bufnitza din aceia intrebatoare.
Bunica se uita la tigan, tiganul cu tupeu la bunica. Bunica ai spune:
- Pai sa ma uit ce a ramas in ceaun, si al vostru e. Ptiii...mare veselie pe tigani si puradeii lor. Au inceput sa bata cu lingurile de aluminium in fatza de masa nou noutza a bunicii in semn de bucurie ca mai primesc ceva asa bun de haleala.
- Vezi, vezi ca imi stracati fatza dii masa, sari bunica cu gura cand a vazut tziganimea declansata.
Si aduse bunica ceaunul de tuci si le mai puse la fiecare cate o portie. Parca D-zeu numarase portiile sa ajunga exact cat sa mai puna bunica odata la tigani. Mancau tiganii cu o pofta caci desi eu mancasem parca mi se facuse foame din nou.
- Madam Iorga, da un pahar dii rachie din a buna asa cum ne-ai dat matalii anu trecut, din aseia tanuta dipartii dii badea Ghoerghii nu nii mai dai sha anul aista, pupat-as manusatele lu matalii?
- Pai, mai Ioanii zice bunica, da paharul dii jin ce il ai in fatza nu ai bun?
- Pai, madam Iorga, stii jumara trebui stansa neaparat pii gatitza cu o tzara di rachie ca altfel ai bai, nu iti mai merji ghinii tat anul.
- She tot bolborasasti acolo, Ioani.. tu ma fashi sa ma duc sa cotrobai printrii sticlii acuma.. ca numa di asta nu imi ardi mia. Bea she ai, sha tashi din gura, ca prea multe mai vrai.
Cand oamenii ceilalti au vazut tupeul tiganilor au prins si ei curaj.
- Hai, Madam Iorga, sarvestii sha matali un rand dii tarie ca doara no hi foc. Oricum matali nu bei iar badea Gheorghii nu are voie ca sa inrosastii prea tarii in obraji, zashe a lu Turishitza.
- Mai, bata-va sa va bata, norocul, zashe bunica cu mainile in sold la o masa de 14 oameni.
- Merg sa va aduc daca asta va sherii gustu.
Sha aduse bunica un clondir inalt de sticla plin ochi cu rachie di perje. A pus in paharelii mici tip degetar luate de la targ sha facutii din lemn. Taganul hatz peste gat, l-a terminat pe primul. Statea cu paharul intins pentru inca unul. Bunica se uita la el. Ai mai puse unul. Hatz sha pi asheala. O fost gata in 2 secunde.
-Ptii, Ioane, da gatllej larg mai ai. Ia-o usor ca aiasta nu ai sirop, ai tarii, are pestii shinzasi dii gradii.
- Lasa, madam Iorga, ca o viata aveam. Sa bem , sa ne veselim, ca manii nu sa stie. Viata omului ai scurta. Sha pac, mai da un paharutz pii gat.
Eu ma uitam cu gura cascata in mirare cum mireanul a dat peste gat fara sa clipeasca 3 degetare de rachie din aia care bunicul ai facea proba sa vada ca ai tare, punand in lingura putina rachie si dandu-i foc cu chibritul. Daca se aprindea repede inseamna ca era de calitate, avea tarie.
De acuma tzaganu era la al 4-lea paharutz i se plimba limba prin gura si ochii i se cam inrosisera dar lui parca atunci i se deschise apetitul.
- Mai, Ioane, las-o mai moali, ca ai caruzta cu cai si plozi cu piranda in ea dii condus acasa.
- Ha, ha, zashe taganul voios razand cu gura stirba si fara cativa dinti din fatza desi era tanar. Pai, da aiasta nu ai problema, eo pot sa dorm in corlata langa copchii iar piranda mea poatii sa manii bidivii.. ha ha...hai mai da un rand.. zashe tanganusul nepotolit stand cu mana intinsa.
Bunica insa nu isi puse mintea cu el sha potrivise dopul de la sticla bine la clondir. Nu vroia sa i se faca rau taganului.
- Pirandaaaa.. racni taganul.. fa, ia adu scripca din corlata, dii sub paiele cailor... sa ai fac o cantarii lu madam Iorga si badea Gheorghi, ca is oameni cumsecadi.
Piranda sare rapidii di pi scaun cu tot cu pruncul in salul legat de-a curmezasul peste chept sha alearga dincolo dii poarta unde era legata la un gard carutza cu doi cai a lor.
Vine de indata cu o scripca lucioasa de culoare rosiatica si cu un arcus. I le intinde tzaganului.
Taganul se cracaneaza pe scaun mai bine, isi ia varfurile de la papuci, imi amintesc ca avea niste pantofi ciudati cum numai la el vazusem si la alti tigani caldarari, tocul era mai inalt mai ca la femeie nu ca la barbati iar varful era cu spitz din ala ascutzit. Isi potrivise spitzurile parca pentru pozitie de dantzat sha facu cateva acorduri din scripca.
- Scaaaartz,...scartzzzzz.. haida mai... scartzaa, scartzaa.. hopa sa...
Si-a dres tiganul vocea cu o gura de vin de asta data, a mai luat o imbucatura de mamaliga tavalita prin tochitura si a inceput a canta un cantec ce imi vine in minte ca si cum ieri s-ar fi intamplat, nu acum mai bine de 30 de ani:
"La o margine de sat
E o şatră de ţigani
Şi-o ţigancă frumuşică
Mi-a ghicit pe sub castani

Ţigăncuşă, eşti frumoasă
Ţigăncuşa mea
Te iubesc
Şi nu te pot uita

Dirlii dirlii dirlii da..
Dirlii dirlii da...

Ţigăncuşă, eşti frumoasă
Şi ştii bine să ghiceşti
Şi cu ochii tăi cei negri
Pe oricine cucereşti

lai lai la la la la
laii la la la la la

Trece vara, vine iarna
Pleacă şatra de ţigani
Şi cu ea pleacă ţiganca
Ce-am iubit-o sub castani

Trece iarna, vine vara
Vine şatra de ţigani
Ţigăncuşa mea frumoasă
A fugit cu alt ţigan"

Avea tiganul ureche muzicala si batea ritmul cu pantoful cu spitz de mama mama. Vioara incepuse a canta duios la inceput, apoi a incordat-o si i-a intrat mai taios in coarde putin tiganul apasand pe ele inclusiv cu degetele acelea negre,crapate si muncite de la pamant.
Parca vioara prinseze viata in mainile lui. Avea o dexteritate deosebita in manuirea arcusului. Ma gandeam eu: "ma, asta, si-a gresit meseria".
Mesenii toti au lasat lingurile si furculitele jos, s-au oprit din sorbit si plescait si au inceput a bate din palme si a fredona odata cu tiganul:
"laai lai lai la la la...lai lai la la la la
Ţigăncuşă, eşti frumoasă
Ţigăncuşa mea
Te iubesc
Şi nu te pot uita"
Cand a vazut tziganul ca are catare la meseni, i-a facut sugubatz cu ochiul pirandei care imediat a plasat puradelul dii la chept la unul din plozii mai mari de la masa de langa ea si s-a dus in mijlocul ograzii bunicii care era acoperita de troscot verde si gras si de flori alb galbui de musetel si si-a desfasurat poalele fustii in sus ca un evantai.
Apoi a inceput un dans care eu l-am vazut pentru prima data si care parca venea turnat pe versurile cantate de barbatu-su. Se invartea tziganca cu picioarele goale era, ca si fusul bunicii ce il incarca cu lana toarsa de pe furca. Eu eram in admiratie totala cum parca tiganca se metamormozase intr-un fluture mare din care nu se vedeau decat o impreunare de poale de fuste rosii ridicate si din cand in cand niste gambe si coapse implinite ciocolatii. Un par negru, in valuri i se rasfranse pirandei pe umeri, parul salbatec scapand din prinsoarea unei basmale cu ros si cu negru.
Au inceput mesenii incinsi a bate din palme si a-si cauta pereche: barbat cu femeie si a se dansa in ograda bunicii transformata in ring de dans ad -hoc.
Bunicul statea sprijinit de un toc la basca cu un pahar de vin din ala de culoarea chihlimbarului in mana si zambea. Ai radea ochii. Isi terminase de prasit pamantul si acuma mai avea si spectacol in batatura dat gratis de tigani.
Cativa meseni nu si-au gasit pereche de sex opus dar nu a fost nici o problema. La atmosfera de joc si voie buna au putut dantzui fara nici o problema si barbati cu barbati ori fumeie cu fumeie. Stateam langa bunica care admira si ea spectacolul batand din palme. Eu eram mesmerizata de ce vedeam in fatza ochilor.
La un moment dat un tziganus can negricios, semana mai mult cu tac-su vine si ma smulge de langa bunica iar eu mai sa imi rup gatul din trasatura aterizez printre oameni pe..ringul de dans.
Ptii..da, asta a innebunit, cum sa dansez eu cu el? Ca-i tigan, negru ca fundu ceaunului...imi zise gandul.
Dar muzica era prea frumoasa si saltareata ca sa nu ma las luata de val, mai ales ca m-am uitat la bunica intr-un fel sa ai cer aprobarea si nu am vazut nici o reactie dezaprobatoare pe chipul ei.
Asa ca... primul dans din viata mea...a fost cu un pui de tigan.. caruia ai luceau ochii in cap ca 2 taciuni negrii, iar parul era la fel de negru ca si pana corbului. Dintii ai erau de un alb stralucitor iar tenul ai era ciocolatiu masliniu. Ma trase taganul mai langa el, iar eu m-am arcuit ca o trestie sa stau cu mijlocul cat mai departe de el. Taganusul a dracului, ma trase mai tare spre el, eu sa ma rup de ce ma arcuisem cu mijlocul sa dau inapoi sa nu ma atinga asa de tare.
Si cand o inceput a ma invarti, tiganusul, a inceput sa mi se invarta pamantul cu mine si tot ce am vazut la un moment dat a fost o bolta de cer albastra, albastra, albastra cu niste nori mari, albi, albi, albi si o fatza de tziganus ce era la 3 mm de nasul meu maslinie, maslinie, maslinie.. ce ma pironea cu 2 ochi de taciune negrii, negrii, negrii.
.. Ptiu, ptiu.. imi scuip eu in san, dezmeticita, ca tu vrei sa imi faci vraji, sa ma farmeci, ca am auzit eu ca voi tiganii de asta sunteti maiestrii si caut sa ma desprind din stransoarea bratelor lui.
Imi prinsese mijlocul ca in 2 chingi, nu aveam nici o sansa sa ies din stransoare decat daca il calcam pe chishior gandeam eu ori daca ai articulez una in zona dii curbatura a izmenelor.
Il aud ca imi zice:
- She-ai , fa, ca dara nu tii halesc.. ai doar un dantz.. sha da sa imi traga sho tzucatura pii obraz.. Asta o fost prea dii tot...culmea culmilor.. obraznicia, obrazniciilor...
- Cum indraznest, martzofanule.... eu nu l-am lasat pe varul meu de la Motru sa ma sarute pe obraji si te las pe tine, mai bicisnicule, ai urlu eu tare in urechile-i clapauge!!
Era sa lesin acolo, la tupeul tiganusului. M-a enervat la culme neobrazarea lui. Il imping cu ambele maini pe tiganus mai sa cada peste masa care se invartea indrashita in cercuri imaginare chiuind si cantand cu tiganul ei si am fugit si m-am ascuns dupa bunica.
Tiganusul, nu se lasa si da sa ma acatze de dupa bunica. De data asta, se intalneste cu bratzul autoritar al bunicii care ai infinge una in scafarlie si ai zice:
- Pai daca vezi ca fata nu mai vre, de she insisti dijeaba, ai? Sha incepe bunica a mi-l shersheta pii puradel cu ochii ei albastrii dii puradelu s-a intimidat sha inrosit tot pana in varful urechilor. Apoi, intelegandu-si statutul, s-a retras rusinat si a luat pe sora-sa, o piranda mai mica si a continuat dansul cu ea.
Intre timp toata curtea era o harababura, mese intinse cu resturi de mancare, meseni chercheliti se imbratisau unul pe altul, unii dansau, altii trasesera pe dreapta la umbra pe prispa si se indeletniceau cu suptul catinel din paharele de vin, cateva gaste si-au facut si ele aparitia si si-au gasit pasaj de trecere printre dansatori.
La un moment dat bunicul, se ridica in chisioarii sa zashe la lume:
- Ei, am mushit, am mancat, ne-am distrat de-amu sa lasa sara, fiecarii la casalii lor sa mearga. Uite asta ai remuneratia pentru fiecarii. Si a trecut bunicul pe la fiecare si le-a pus in mana plata in bani pentru ziua respectiva.
-Noroc bun, badje Ghoerghe, iar daca mai ai in alta parte, sa ni chemi, ca noi mai venim, au strigat mai multi dintre cei platiti. multumiti ca au putut baga la pozonar cate o hartie cu Tudor Vladimirescu de 50 de lei.
Bunica a inceput a stranje blidele de mancare iar eu am sarit in ajutor. Ca tiganusul sa o faca lata, s-a apropiat de poala bunicii si s-a uitat serios cu privire de adult la bunica.
-She vrei, mai, tzaca? Iti mai e foame, sa-ti mai dau un darab de maliga cu branza sa luati acasa.
- Pai asta sa ai dai lu muma, tanti. Eu vreau sa am o vorba cu netalii.. zashe taganushu tanandu-se ghinii inhipt in pamant pe chisioarii.
- She vrai? il intreaba bunica
- Auzi, matali, ai fata asta, nu stiu cum o cheama.. da nia mi-o cazut draga.. cand o hii vremea dii insuratoarii.. mi-o dai de nevasta?
Bunica era sa scape talgerele din mana.
- Cati ani ai, ma, tuspicule, il intreaba ea?
- Septe ani, raspunde el mandru, umflandu-si cheptu cu aer si buricandu-si burta plina cu mamaliga si tochitura inainte.
- Ha, ha, ha, sha di la saptii ani tu deja ti gandesti la insuratoarii, mai?
- Pai, da, tanti, ca tata o zas ca suntem multii guri la masa sha trebuie sa ni zburataiasca rapidii. Daca prind o partida buna ca fata netalii di she nu? o infrunta el pe bunica, cu ochii de tashiune licarind
- Pai, cum sa iti spun eu, tzaca, eu nu iti tai elanu, ca Dana me, nu ai dii nasu tau, dar la vremea potrivita dupa she termina facultatea iar tu ai sa ai deja o duzana dii plozi, probabil se va casatori si ea. Fata me ai studiosa, cu pretentii, nu o sa se maritii degraba.
- Ei, lasa, lasa, ca stiu ca nu vrai sa ni-o dai, ca zashi ca is sarac... da am o inima marii, tanti, asa sa stii..
- Ptiu, bate-te norocul sa tii bata dii copchil, da nastrusnic mai esti, a ras bunica cu pofta sha i-a pus in brate un calup de mamaliga acoperita intr-un stergar si o ulcica cu braza cu smantana pentru el sha fratii lui.
- Hai, fuji la mata sha lasa prostiile.. fuji, ca sa fashii noaptii.. va prindii noaptea pii drum pana ajunjeti in fundu Marastiului.
- Da, mi-o dai, mi-o dai?
- Fuji, n-auzi, fuji dupa mata ca pui mana pii juja.. s-a facut bunica ca pune mana pe nuiaua lunga ce o tinea special pentru stransul gainilor dimineata cand le dadea drumul din poiata si o luau de nebune razna prin gradina si straturile de petranjai.
A fujit taganu.. dar eu am ramas inca cu memoria acelei zile de pomina cand la zece ani .. am fost ceruta prima data de nevasta.. ha ha..
Sper ca va inveselii sufletele o tzara. V-am tzucat pi toti apasat.
Cu drag,

Lora Levitchi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu