Marian Ilie - Descântece de mellactonie

Marian Ilie

Descântece de mellactonie

Dor de câmpie

Mai unge-mă, Doamne, copil  să-mi vântur sufletul de-atunci

Când mă căzneam să merg tiptil adeverindu-mă pe brânci

Și mă-mplineam  nemuritor  întru ființa aurată

De sfântă răsuflarea lor - zei protectori - mamă și tată

Mai dă-mi cuvinte  să încerc să modelez la lume vie

Și peste tot pe unde merg să risipesc mărinimie

Să bat câmpia-n lung și-n lat  s-o simt sub talpă  supărată

Că i-a fost dor de legănat copilul care-am fost odată

Și ce dor mi-e mie de ea - câmpia nașterii eterne

În care-aș mai avântura miracolul ce se așterne

Când mă întind cu fața-n sus la margine de lan în pârgă

Simțind că aș avea de dus plinul Pământului în cârcă

Scrutând spre lumile din cer cu păsările ce sparg zorii

Și gândurile nicăieri în vaste spații iluzorii

Cu simțul răvășit și - vai - cu sângele curgând la moară

De parc-ar paște-n mine cai un nor de pulbere stelară

Și ce iubiri  pe porumbiști mi-ar plânge fetele morgane

Le-aș săruta pe ochii triști  alunecați prin bărăgane

Și mi le-aș depăna povești  cu aerul că scriu istorii -

Copilărie  unde mi-ești  că trec prin tâmpla mea cocorii

În stoluri de cuminecat dantela lumii peste oase

Din fir firiu de matostat de pe când Dumnezeu plecase

La înc-o facere de lut și încă un răsad de coastă

Dintr-un imens necunoscut din care îngerii adastă

În țara asta  unde eu mi-am înnălțat așezăminte

Sub munții unde Prometeu  legat în zale de cuvinte

Ascunse focul cel furat din fierării extraterestre

Și rătăcind mă mai abat pe la iubite  la ferestre

Bătând cu degetul ușor precum ar bate vânt de seară

Până se crapă dinspre zori o dragoste imaginară

Pe-un mal de apă  lângă vad  tot risipescu-mă-n silabe

De nu mai știu dac-am visat ori sunt vândut pe la tarabe

Mă-tot-mir-ce și mă-mir-cum  ca peștii apa clipocind-o

Cu mine-n șarpele de drum strigând câmpiei: hei, oglindo

Fă trupul meu un lan în pârg incendiat de maci hercinici

Ce m-ar înzorzona  la târg  în miezul sfintelor duminici

Când sufletul eu mi-l desfac și îl întind în văzul lumii

Fără-ndoială  fără trac - să mă-nțeleagă - ciudă nu mi-i

Că am ratat momentul fast când Poarta Răului se-nchise -

Pe-un orizont iconoclast cioplesc păduri întregi de vise

Frunza care-mi ţine umbră

În joaca asta parcă tot mai sumbră

Cu mult ‘nainte să fi fost să fiu

Mă conturam în flux liliachiu

În însăși frunza care-mi ține umbră

Și tot pe-atunci în mijloc de păduri

Împresurat de arșiță ori ploaie

În pacea-ntrețesută-n reci războaie

Eu îmi crestam pe-ntindere nervuri

Mă-ndestulam cu seva din pământ

Prefigurând păduri din seva-aceea

Ce hărăzea bărbatului femeia

Și preschimba foșnirea în cuvânt

Da, eu sunt frunza care umbră-mi ține

Și umbra frunzei mele însăși mi-s

Clădesc tăcut realitat-n vis

Și visul curge slobod peste mine

Reverberez la orice adiere

Cu foșnitor-frunzișul din păduri

Mă las captiv flămândei mele guri

Care-n cuvinte-nveșmântat mă cere

Trudesc tăcut la alte începuturi

Lăsând pădurii Facerea deplină

Și resorbind cuvinte din lumină

Mă-mbrac mereu în frunză și mă scutur

Setea cremenii din trup

Mă doare maică doru-n gând

Mă dor durerile de neam

Şi limba-n care gânguream

Când eram prunc mă doare când

Cuvintele nu-mi mai ajung

Singurătatea să-mi declin

Când cad cosiţi la rădăcini

Copacii neamului în crâng

Nu-i doru-acela bărbătesc

De coapsa vreunei femei

E-un nor galactic de scântei

Sub care mă adeveresc

Pulsar de iască precum mi-s

Rătăcitor prin spaţiul viu

În care ard şi simt şi scriu

Degravitându-mă în scris

E setea cremenii din trup

Adulmecată de amnar

Ce mă izbeste şi tresar

De mă risip şi mă regrup

Pe limba verde-a bobului

De pe întinsele tarlale

Ale credinţei dumitale

Sub muntele pe care-l sui

Rostind cuvinte ca tămadă

Îmi curm durerile cu ea

Din ce tot beau tot aş mai bea

Să văd ce nu va să se vadă

Mi-e-un dor placat cu praf stelar

Întru cuvânt să mă-nfirip

Că-s risipit şi nu e chip

Să înfrunzesc într-un stejar

Mi-e dor cum înfloresc salcâmi

Să mă cocoț pe curcubeu

Să-i țin ison Lui Dumnezeu

La noua-i Facere de lumi

Cale ferată cu maci

Dragostea mi-e postulat

- sunt un câmp amăgit cu copaci -

Doamne  de când m-ai creat

în iatagan Te prefaci

şi mă spinteci cu drumul ferat

drept peste brâul de maci

Tai paralel şi egal

rana-mi supură sângele-n flori

trenul  ajuns la semnal

şuieră  macii mă dor

cad drăgaice la botul de cal

amirosind a mohor

Numai pe Tine Te ştiu

ca pe-o cumpănă-n capăt de lan

taci răstignit şi eşti viu

ciutura-Ți trage alean

macii fragezi mă seacă la brâu

când mă despici - iatagan

Verde-a dorului

Foaie verde-a dorului  de câmpie

mândra mea şi-al nimănui aspru vânt

te mai caut prin oraş  întrebând 

piatra albă de sub paşi  de te ştie

Mândra mea topita mea-n  flori de tei

ce singurătate grea  de prisos

macină în nopţi târzii vis frumos

unde tot aştept să vii  să mă iei

Să mă-ncânţi şi să-mi descânţi  de amiezi

să-ţi întind pe-a palmei punţi dalbe flori

să-mi torc sângele curat într-un zbor

unde m-am tot fost visat  şi visez

Foaie verde-a-dorului  ruginie

pasăre cu şapte pui  umbra ta

încovoaie-şi aripa  să mă ia

unde-va-alt-undeva  pe câmpie

Dreaptă dragostea mea

Câte mândre-am iubit  câte mândre-am uitat

pe câmpiile astea mereu mai sărace

beam de inim-albastră  cântam matostat

mă spălam de năduf prin străvechi iarmaroace

Vindeam oi  luam cai  vindeam grâu  luam cai

vindeam ploile reci abătute din cer

şi în toate acestea cu mine erai

dreaptă dragostea mea  ascuţiş de hanger

Când femeie erai  când un nimb de culori

o manta de lumini şi de umbre pe umeri

alegând raza mea din bătaia de sori

înşirându-mi pe ea sacre mituri din Sumer

de făceai să mă simt Făt-Frumosul stelar

înviind şi murind doar atins de-o nuia -

vând şi cumpăr şi-acum  cu acelaşi cântar

măsurând încleştarea şi zbaterea ta

Câte mândre-am iubit fost-au lungi apăsări

ale paşilor tăi  blânde  albe păcate -

am vândut şi-am băut şi-am umblat pe cărări

între trupul şi sufletul meu răsfirate

Lotri de cai

Se scutură lumea de şapte păcate

bătrânii se ţin pe schelete golaşe

copiii cei dragi li s-au dus prin oraşe

şi-acum jinduiesc după mere rotate

Nimic nu e nou  ce a fost va mai fi

iubirea  durerea  tăcerea - întocmai

Verde-Crud Împărat ne mai vântură dogma-i

- o mie de ani  lepădare de şi -

Spuneam eu cândva că ne naştem visând

că drumul visat e-o elipsă fatală

cum n-am învăţat-o în anii de şcoală

şi doar s-o vedem se mai poate - în gând

Spuneam că va fi ca o coamă de cal

să se arate pe-un deal - orizontul călare -

arcuită aidoma unui semn de-ntrebare

sub ochii ţintind spre un cer ideal

Am fost într-o noapte acolo  nebunii

nedormiţii şi tinerii lotri de cai

iar tu  peste deal  ce frumoasă erai

când frâul zvârleam după coarnele lunii

Cu o mână pe frâu cu cealaltă pe şa

respiram epitete-ntr-o vagă sfială

iar noaptea fugeam sub un cer de cerneală

cu cai de furat  cu iluzia mea

Du-mă  murgule

Du-mă  murgule  la mândra  du-mă

sunt aşa nerăbdător să-i simt

prin frunzişul cărnii sâsâind

şerpi de foc lăsând în urmă brumă

Parcă tot mi-e teamă c-am s-adorm

şi  în somn  mi-o vor fura-o zmei

murgule  otrava lipsei ei

curge prin ţesuturi uniform

Chiar galopul nostru  murg bătrân

e ca o licoare ucigaşă

pentru mine  cel ursit din faşă

tot la poarta mândrei să te mân

Du-mă în buiestru şi-om opri

să-i cobor din şa în bătătură

mândra să mă fulgere pe gură

să-mi ostoaie setea şi-apoi Dii !

Ceasurile albei dedublări

Şi colindam întregul univers

călare pe o şa imaginară

îmi cunoşteai deja pe dinafară

cuvintele  iar calul după mers

Din lung galop veneam seara la poartă

şi trupul mi-l lăsam legat afară

mi-nchipuiam ce mult va să mă doară

strânsoarea ta  ce tare va să ardă

În prag de zori plecam pe nesimţite

legându-mi şaua-n propria spinare

mânat de atribute vag solare

plecam tăcut departe de cuvinte

Şi jinduiam întoarcerea la tine

la starea mea aleasă între stări

ah  ceasurile albei dedublări

ce limpezi sunt  şi sunt aşa puţine

Eu, care

Ce lung galop   ce-n coastă lunecare

nici n-am simţit descinderea-n solstiţiu

când lumea fremăta a armistiţiu

cădeam prizonierul tău - eu, care

tânjisem după tine noaptea toată

visând un zbor ţintit către adânc

pe urma enigmaticului prunc

din care mă născusem  eu  odată

Mă şi vedeam dincolo de apus

la depărtări de vieţi-de-om-lumină

pe-un curcubeu de magmă cristalină

ca să mă scutur şi să simt că nu-s

decât o simplă zbatere neclară

acoperind imaginar adâncul

pe unde rătăceşte încă pruncul

din care  lacom  trupul meu coboară

Înjumătățiri

Sunt plămădit de Duhul Sfânt

Dintr-o felie de pământ

Gândit în cer de Domnul-Bunul

La început în chip de Unul

Un alter ego - giuvaer

Al Marelui Bijutier

Văzându-mă stigher apoi

M-a înjumătățit la doi

Două uitări în sens opus

La pragul dintre jos și sus

Între departe și aproape

Ca la o cumpănă de ape

Stăpân pe spațiul meu agrest

Sub opintirile est-vest

Al căror dangăt îl aud

La buza faliei nord-sud

Veghez răspântiile de veac

Noaptea bogat  ziua sărac

Pribeag  la pace și război

Tot înjumătățit la doi

Îmi port ursita prin păduri

Și mă lumesc la două guri

Mă-nlănțui  dar  de sânii ei

Și ne-njumătățim de trei

Și iarăși ne înlănțuim

Jumătățind alte treimi

Treimile-n același zbor

Trăind jumătățirea lor

Aer să fie - să respiri

Între așa-njumătățiri...

Creaţie

Când m-a zămislit din coapsa unei femei

într-o noapte mov de primăvară

Dumnezeu m-a semănat pe dinafară

cu  sămânţa ierbii dragostei

care  încolţind  să mă-mpresoare

în mistuitoarea încleştare

dintre carnea mea şi seva ei 

Te-a adus apoi pe tine lângă altar

să mă vindeci de singurătate

să clădesc din firea ta trei palate

- de argint  granit şi de cleştar -

să le locuiesc pe toate-odată

suflet  cuget  trup - iarbă-nspicată

unde să te chem şi să apari

Nopţile mele

Nopţile mele nu-s nopţi de dragoste

sunt nopţi de pipăit aura tentaculară

a unui principiu universal

întruchipat de femeia ieşită

tiptil din spuma visului

să mă mângâie cu eternitatea

Nopţile mele nu-s nopţi de dormit

sunt nopţi de veghe la căpătâiul unei

încrengături în care mă regăsesc

doar muşcându-mi limba

până la rădăcina sângelui

unde musteşte infinitul

Nopţile mele nu-s  de fapt  ale mele

sunt nopţile lumii  cu rânduiala

sa relativă  căreia ma tot zbat

să-i aflu punctul de sprijin

în aşteptarea marelui salt

spre Altcumva

Nopţile mele se-ascund în

cuvinte  torenţi gâlgâind

de simţăminte şi prefigurări

despre mine şi despre lumea

de dinaintea şi dinapoia

oricareia din faceri - Da

Lumea asta s-a născut odată

cu Dumnezeu  parte a ÎnFiinţării Lui

dintr-o silabă de Neant germinând

legile Facerii  Prefacerii

Nemărginirii şi Eternităţii

Iubirile-s spre împlinirea acestor legi

Duminicile de dereticat prin suflet

sunt

Vânt de tine

Bate vântul de tine - m-aprind

şi din trup îmi slobod nori de fum

calci pe coamele lor ca şi cum

ai goni pe-un ogor aburind

şi nu pot să te prind

nici acum

când prin gene îmi curg taine gri

şi m-ascund într-un cal pintenog

vin la norii de fum să mă rog

să te lase în braţele-mi şi

să mă-ncumet a fi

inorog

Bate vântul de tine  tăios

intră-n piept lama-i gri  de pumnal

trag un chiot de-acolo  din cal

când scânteie pumnalul pe os -

dă-te vântule jos

de pe deal

Tabu

Iubito, țara mea e-un câmp tabu

În care din cuvinte mă clădesc

Cu universul meu cel pământesc

Unde-ntâmplare-mi poți fi numai tu

Acest frunzos tărâm la Mare Nostrum

Mi se-așternu pe suflet prin retine

Să am pe unde hoinări cu tine

Croind aici  în doi  cel mai frumos drum

Cu tine-alături altfel îl străbat

Și altfel mă petrec  alături ție

Prin rămuroasa lui dantelărie

Ce-n piept și-n tâmple-mi s-a-nrădăcinat

E-atâta-ntindere-n ambele părți

În înșine-i atâta univers

Sus  cerul înstelat e-al său revers

Iar între ele noi ne suntem porți

Ca o brodeală-n fire de arnici

Le-am migălit pe ambele de-odată

Deasupra țării  bolta înstelată

Și spațiu-n care ne fiim - aici

Canon

Nu toc timp evocând agonie

După trecerea pragului orb

Când din urmă câmpia mă-mbie

Din potire de rouă să sorb

Să-mi învolbur prin trup veşnicie

Din cristale-amintind cerul bleu

Aşternute cu mărinimie

Peste frunze de chiar Dumnezeu

Ah  potirele-acelea – zeiescul

Miracol ce buza-mi desfată

Canon îmi sunt  zilnic – primescu-l

Ca un dar de la Marele Tată

Cer de stele din ele-am băut

Îmbibând dinlăuntru-mi cu taine

Ce m-alungă din omul din lut

Şi-mi aşterne pe suflet noi haine

Să le port cumpătat şi senin

Mai ales când îmi eşti pe aproape

Ca să cutez la tine să vin

La desfătul lumeştii agape

Hai  primeste-ma-n campul ce esti

Sa-mi moi buzele-n roua cea pură

Şi să-ţi depăn poeme lumeşti

Ce-mi acoperă cerul de gură